- 30 iunie 2006
- Andrei Rosca
2 luni, 60 post-uri
Ieri, BookBlog.ro a luat o binemeritata pauza de o zi. Multumesc tuturor celor din echipa BookBlog.ro care au pus umarul facand posibila postarea ZILNICA timp de doua luni. Ieri am incarcat bateriile, de astazi ne punem din nou pe treaba.
Andrei
- 28 iunie 2006
- Ioana Ristea
Iubita mea, Sputnik
Autor: Haruki Murakami
Rating: 
Ma intereseaza problema homosexualitatii. Si cartea lui Murakami promitea sa-mi ofere raspunsuri. N-a fost asa si n-am fost dezamagita.
Este o poveste de iubire, un fel de lant ce antreneaza trei personaje: un El iubeste o Ea care iubeste, la randul ei, o alta Ea. Atat. El, naratorul textului, este elementul ponderator din poveste. Prieten bun, inteligent, face greseala (?) de a se simti mai mult decat atras de Ea, Sumire, o tanara de 22 de ani cu aspiratii de scriitoare. Dar aceasta se indragosteste fulgerator de Miu, o femeie mai in varsta decat ea cu 17 ani, o persoana sofisticata si care totusi pare ca pluteste prin aceasta lume. De Sumire se ataseaza, dar din cauza a ceea i se petrecuse in urma cu multi ani (o ciudata forma de dedublare-in urma careia albise complet), nu poate sa-i arate acesteia mai mult decat prietenie.
Afacerile (importul de vin) le aduc pe cele doua femei pe o insula greceasca retrasa (ce aduce aminte de cea din "Magicianul" lui Fowles) unde, dupa o declaratie de dragoste nereusita, Sumire dispare "ca fumul in aer".
Genialitatea lui Murakami se releva prin aceea ca nu te lasa niciodata in pat, la birou, pe o banca in parc sau oriunde altundeva ai gasit de cuviinta sa-i citesti scrierile. Intri in spatiul romanesc si simti. Simti aroma din cafenele, briza marii, vezi marea de un albastru inefabil, asculti Brahms sau Mozart. (Bineinteles, trebuie recunoscut aici meritul incontestabil al traducerii).
Autorul mai surprinde prin conversatiile absolut spumoase, care te fac sa tresalti de uimire, intrebandu-te cum Dumnezeu exista asocieri atat de frumoase intre lucruri ("-Te simti bine? - Perfect.Ca raul Moldau primavara" sau "Viata mea fara tine ar fi ca albumul Best of Bobby Darin fara melodia Mack the Knife").
PS. Deoarece analogia functioneaza (si desi nu japonez), recomand filmul "In the Mood for Love" de Kar Wai Wong. E acelasi balans intre "aici" si "acum" si o lume de un magic viu (iar muzica din film e absolut superba).
Reviewer: Ioana Ristea
- 27 iunie 2006
- bookblog.ro
Jocul lui Ender
Autor: Orson Scott Card
Rating:
Intr-o lume a viitorului, cand nasterile sunt controlate iar o familie nu poate avea mai mult de 2 copii decat in situatii cu totul speciale, Andrew Wiggin ( Ender ) este un Tert ( al treilea copil ).
Lumea se afla sub continua amenintare a unor insecte extraterestre ( Buggers ), care incercasera deja sa cucereasca Pamantul in Prima si A Doua Invazie, cand numai genialitatea unui comandant de flota spatiala salvase planeta de la exterminare.
Terorizat de fratele mai mare, Peter, inteligenta si rautate intr-o singura persoana, si consolat si protejat de sora mai mare, Valentine, Ender traieste cosmarul de a fi Tert si inca monitorizat de autoritati la varsta de 6 ani.
Cand se decide sa nu mai fie monitorizat, Ender se gaseste in situatia critica de a se apara pentru a nu fi o victima in fata unuia dintre colegii de clasa, pe care reuseste sa il invinga in lupta, chiar daca fizicul nu il ajuta deloc.
Pentru ca lupta pentru supravietuire reprezenta testul final pentru Ender, el este luat la Scoala de Lupta in spatiu, unde se dovedeste a fi un elev genial si unde avanseaza clasele mai repede decat toti colegii sai.
Capacitatile sale deosebite atrag ura unora dintre colegi, iar Ender este pus din nou in situatia de a se apara pentru a supravietui si din nou reuseste sa il invinga pe adversarul sau folosindu-se de inteligenta.
Pentru ca este antrenat sa fie comandantul flotei care sa apere planeta in cea de-a Traia Invazie, Ender este victima unor tactici agresive, care nu ii dau posibiliatatea de a avea vreodata un prieten sau de a astepta orice tip de ajutor din partea altora. Este invatat sa se descurce intotdeauna pe cont propriu, singura consolare a lui fiind amintirea Valentinei, sora mult iubita pe care o lasase pe Pamant.
Ajungand la Scoala de Comanda, Ender se dovedeste a fi cu adevarat extraordinar, si fara macar sa stie, comanda flota pamanteana si distruge lumea gandacilor, crezand in tot acest timp ca joaca un joc, ca se antreneaza pentru mai tarziu.
Pana in momentul in care invinge, Ender este agresat in mod constant din punct de vedere psihic, asupra sa exercitandu-se o presiune puternica pentru a-l provoca sa nu piarda nici o lupta. Si Ender nu pierde nici o lupta.
Cand afla insa ca a comandat exterminarea unei specii, Ender este distrus, realizand ca este un criminal fara voie.
In tot timpul in care Ender se afla la scoala de lupta, Peter viseaza sa conduca lumea, si este ajutat de Valentine in acest sens, fata descoperind ca dorinta aceasta il face pe Peter mai putin rau. Totodata, Valentine simte ca il tradeaza pe Ender, si la un moment dat chiar o face, lasandu-se folosita de conducatorul scolii de lupta care ii cere sa il ambitioneze pe Ender.
In fine, ce se va intampla cu Ender va trebui sa aflati singuri...
Cartea este a castigat premiile Hugo si Nebula in "™86 respectiv "™85, fiind foarte controversata, intrucat ataca ideea de "criminal inocent".
In afara de Ender insusi, personajele romanului nu il considera pe Ender nici o clipa un criminal, ba chiar dimpotriva, este considerat un erou. Ender insa este foarte nefericit si va incerca sa -si gaseasca linistea departe de Pamant, pe o planeta construita char de specia pe care a distrus-o.
In afara de intensitatea cu care se citeste cartea, m-a impresionat forta personajului lui Ender, care desi intotdeauna nefericit , gaseste puterea de a continua si de a fi tot timpul in frunte... Pe langa aceasta insa, copilul care este Ender aproape ca starneste mila prin faptul ca desi antrenat sa fie singur, tanjeste dupa impratisarea calda a mamei sau a Valentinei, sau pur si simplu dupa un prieten.
Reviewer: Anca
- 26 iunie 2006
- bookblog.ro
Castelul destinelor incrucisate
Autor: Italo Calvino
Rating: 
Cum se numesc pasarile care culeg tot ce e stralucitor? Cotofene? Ei bine, cateodata asa imi aleg si eu cartile. Dupa titlu, dupa port..., asa cum a fost cazul "Castelului destinelor incrucisate", de Italo Calvino. Si am avut si coperta a 4-a sa ma inspire: "ramasi fara grai in urma unor aventuri ciudate, nu-si pot comunica experientele - iubirile, tradarile, luptele, cuceririle - decat prin intermediul unui joc de tarot, ale carui figuri dezvaluie destinele fiecaruia, deopotriva unice si universale". Sa povestesti folosind cartile de tarot" Un fel de .. Pictionary, mima sau sarade. Provocator si interactiv ai spune. Si am cumparat-o.
Spunea Calvino in prezentare ca din momentul in care a vazut clar structura cartii, i-a luat doar o saptamana sa o termine. Mie mi-a luat 2 saptamani. Iar eu o citeam, nu o scriam.
Cele doua jumatati, Castelul si Taverna destinelor incrucisate, sunt construite pe modelul alegoriilor medievale tip Decameronul sau poveste de han tip Canterbury Tales sau Hanu Ancutei. Rezultatul este asa-numita povestire cadru, cu ocazionale alunecari in mise-en-abîme, cand o poveste asimileaza pe alta.. precum cutiile chinezesti, precum papusile rusesti.
Pe scurt, adunati in jurul unei mese, o mana de oameni - incapabili sa scoata sunete articulate - utilizeaza cartile de tarot pentru a-si impartasi povestea.... cam in genul acesta: "Dupa nunta (Cupe), socrii cei cruzi platira un asasin (Toba) sa o duca in padure (Bate) pe mireasa si sa o ucida". Este o activitate de care imi aduc aminte ca abuzam in copilarie, anume construirea fictiunii pe baza imaginilor (de obicei din cartile de colorat ;-) ), care duceau la ore de visat cu ochii deschisi. Insa ceea ce reteaza elanul cititorului este felul determinat in care povestitorul te asigura ca aceasta este interpretarea, luand posibilitatea alegerii, a imaginatiei. Un exemplu:
"Aici trebuie sa banuim ca ea l-a desprins de copac pe frumosul tanar si l-a reanimat in felul leilor, lingandu-l pe obraz." (?!)
Trebuie sa banuim acest lucru? Chiar trebuie? Stilul naratoric de asemenea lasa prea putina libertate de formare a propriei imagini... un alt exemplu graitor de colorat:
"...transfigurata intr-un dans de dragoste, si la orice miscare el descoperea in ea o noua calitate: puternica asemeni unei leoaice, mandra ca o vulturita, mamoasa ca o vaca, suava ca un inger"
Acest experiment semiotic, cum il numeste chiar autorul, in care a intentionat sublinierea importantei formarii si intelegerii sensului (povestea) in functie de codul folosit (pachetul de tarot) sufera din pacate de lipsa de continuitate si de unitate, si da impresia de foarte artificial. Calvino povesteste cum a facut zeci de combinatii pentru a reusi sa aseze pe masa toate cartile din pachet, pentru a-i rezulta pe fiecare coloana, pe fiecare rand, in diagonale, o alta poveste, intr-un careu de "destine incrucisate". De obicei, ca cititor, apreciezi efortul creator. Insa aici nu ai impresia de natural. Este, asa cum spunea un critic, "fructul unei geneze muncite". Fara Inspiratie, ci doar transpiratie. Citirea cartilor de tarot.. cartomantia ca semn semiotic poate fi un subiect fascinant cata vreme se lasa portita indoielii, si nu a certitudinii.
Cartea se incheie cu o mica ars poetica, un crez al autorului despre experimentul sau... Dupa ce reuseste sa treaca prin strecuratoarea cartilor de joc chiar si pe Hamlet si Regele Lear, isi spune propria poveste.. citez fragmentar:
"Doiul de toba pentru mine este un semn al schimbarii, litera S care serpuieste ca sa seminifice ca este pregatita sa semnifice semnificatul, semnul semnificant care are forma unui S pentru ca semnificatiile sale sa capete si ele forma unui S"
Si asta chiar spune totul.
Reviewer: Zeeny
- 25 iunie 2006
- bookblog.ro
Roman teatral
Autor: Mihail Bulgakov
Rating: 
Roman teatral este, probabil, cartea lui Mihail Bulgakov care se apropie cel mai mult de o autobiografie. Apogeul vietii de creator a lui Bulgakov a coincis, din pacate, cu apogeul carierei de tiran a lui Stalin. Din acest motiv, timp de multi ani maestrului nu i s-a publicat nici o carte si nu i s-a jucat nici o piesa. Relevant pentru demersul nostru este urmatorul fapt: Bulgakov supravietuia cu greu, regimul autoritar inlaturandu-i cu brutalitate orice sursa de venituri, motiv pentru care i-a scris lui Stalin o scrisoare monumentala, explicandu-i riscul enorm al unui dezechilibru psihic care il pandeste pe autorul privat de miracolul propriei sale arte. Scrisoarea ramane si azi un instantaneu al unei epoci de trista amintire pentru cultura, in general, dar si o marturie a unei drame imposibil de imaginat la justa ei magnitudinte, drama disidentei asumate.
In mod asemanator, eroul Romanului teatral, scriitorul Maxudov, traieste drama autorului care nu intelege ca in anumite vremuri sunt tolerate doar anumite creatii. Constientizand ca nu poate publica fara sa fie celebru si nu poate fi celebru fara sa publice, Maxudov intelege ca este condamnat la mediocritate si alege calea sinuciderii. In ultima clipa afla ca romanul lui va fi, totusi, publicat, insa nici nu-si poate imagina consecintele acestui fapt aparent imbucurator.
Maxudov patrunde in cercul literatilor moscoviti, creati dupa chipul si asemanarea literatilor contemporani lui Bulgakov, care pun relatiile de amicitie si interesele personale sau ale puterii deasupra calitatilor artistice ale unei creatii. Idealist si boem, ca orice artist, Maxudov cade victima "linsajului identitar", isi vede romanul deformat, ciopartit pana la stadiul in care i se cere transformarea lui in piesa de teatru cu promisiunea unei glorioase puneri in scena. Cosmarul autorului continua, caci textul sufera la nesfarsit noi si noi modificari, adaugiri, pana cand legatura dintre creator si opera lui se pierde. Cum data premierei acestei piese se tot amana, Maxudov traieste o clipa de revelatie si intelege ca iluziile sale artistice puse in antiteza cu delirul politicianist al epocii n-au facut decat sa amane clipa ineitabila a sinuciderii.
Eroul lui Bulgakov si, intr-o buna masura, Bulgakov insusi, au trait aceeasi drama, cea a creatorului caruia nu i se permite paternitatea operei sale. Ceea ce azi pare un exercitiu absurd, in perioada stalinista era obisnuitul modus operandi in ceea ce priveste universul literar, publicarea de carti sau punerea in scena a pieselor de teatru. Romanul teatral este povestea autorului sau, captiv al sarcasmului soartei, sfasiat intre creatia idealista si nevoia de supravietuire, lupta disperata impotriva cenzurii si nevoia acuta de identitate spirituala.
Romanul merita citit nu doar pentru ca prospecteaza sufletul creatorului la adancimi nebanuite, relevand sensibilitatile sau labilitatile lui si aratand la ce suferinte este predispus artistul care isi pierde drepturile asupra creatiei lui, dar si pentru ca reprezinta o fresca a unei lumi si a unor mentalitati care astazi par absurde sau ridicole multora, dar care au lasat o amprenta profunda asupra unei jumatati de secol de literatura.
Reviewer: Alexandru Potlog
- 23 iunie 2006
- Ioana Ristea
Particulele elementare
Autor: Michel Houellebecq
Rating:
Am pus mana pe carte din intamplare si, manata de un snobism intelectual (se spune despre Houellebecq ca este copilul teribil al literaturii franceze), am cumparat-o.Discutiile si tiradele despre antropologie, religie, viata in societatea contemporana, in general, sunt fascinante, autorul trecand de la un personaj la altul cu o tehnica de maestru. Pe scurt, romanul se invarte in jurul a doua personaje, doi frati (vitregi): Michel si Bruno, si le urmareste destinul.
Pe de o parte, Bruno (profesor de literatura), frustrat, complexat sexual, dezorientat, este omul care pare sa simta ca viata e aproape dar el nu poate sa acceada. El este cel care dupa o iesire la un film porno, se intoarce acasa sa citeasca Chateaubriand sau Rousseau. Omul care merge la tarfe cu aceeasi religiozitate cu care merge la psihiatru.
Pe cealalalta parte, Michel (cercetator in biologie moleculara) este reprezentantul alienatului, al autistului de tip emotional, cu un bagaj genetic de tristete dusa pana la depresie. "Aflat la periferia vietii umane", lipsit de caldura si afectiune parentala de mic (singura persoana vie pentru el fiind bunica lui), Michel creste retras, animat doar de cercetarile privind mutatiile ADN-ului.
Este incredibil de trist ca toate personajele resimt aceeasi sfarseala si neputinta, odata depasit pragul celor 40 de ani. Viata nu mai poate sa le ofere nimic, trebuie sa se agate de orice crampei de "bine", de "caldut", de "convenabil", care exista in jurul lor (in acest caz, de femeile care le ies in cale la un moment dat, la fel de blazate si totusi blande).
In rest, cartea abunda in descrierea crizei sexuale, naratorul manifestand un interes accentuat pentru cultul corpului (" Intr-o lume care nu pretuieste decat tineretea, oamenii sunt putin cate putin devorati"), sunt prezentate orgii si fenomenul New Age.
Anti-utopie, aflam in epilog ca romanul este un omagiu adus omului care s-a depasit pe sine si, prin pionieratul lui Michel, a reusit sa dea nastere une specii superioare.
Reviewer: Ioana Ristea
- 22 iunie 2006
- bookblog.ro
Maestrul si Margareta
Autor: Mihail Bulgakov
Rating:
Maestrul si Margareta e un roman care nu se citeste, ci se simte. Poate sunt un pic subiectiv, dat fiind faptul ca am o mare afinitate pentru Bulgakov, in general, si pentru aceasta scriitura, in special, dar mi se pare ca, pe alocuri, autorul stie sa fie mai profund decat clasicii rusi (Dostoievski, Tolstoi) si chiar eclectic. Eclectic pentru ca reuseste sa imbine atat de frumos polii traditionali ai literaturii, binele si raul.
Maestrul si Margareta este, la primul nivel ale lecturii o carte ciudata. Intr-un plan Diavolul insusi rascoleste un oras linistit si monoton, Moscova, iar in alt plan, Hristos isi cunoaste si aproape ca se imprieteneste cu cel ce ii va fi calau, Pilat din Pont. Intretaierea de planuri fundamentale diferite, atat din punct de vedere al continutului, cat si din punct de vedere cronologic, o intalnim, spre pilda, la Llosa. In Paradisul de dupa colt exista doua planuri narative situate, in timp, la doua generatii distanta. Daca acolo scopul este de a releva consecintele in prezent ale faptelor din trecut, aici Bulgakov isi propune cu totul altceva.
In contingent, multe lucruri raman nespuse. Orasul este coplesit de mefienta iluzionistului Woland, Satana cu chip de om (motiv intalnit si la alti rusi, de pilda Leonid Andreev). Dragostea Maestrului pentru Margareta isi gaseste un sfarsit abrupt in constrangerile societatii. El, scriitorul ratat al romanului absolut. Ea, claustrata in prejudecatile societatii moscovite, fortata sa conserve o casnicie cu un barbat pe care nu-l iubeste. Dragostea lor devine drama care il arunca pe el in mrejele nebuniei si pe ea in bratele mereu deschise ale Diavolului. In trecut, Iisus isi traieste judecata. Candoarea si intelepciunea lui nu reprezinta nimic in fata omului pornit sa infaptuiasca metodic raul. Este un plan arid, al lipsei de speranta, al neputintei binelui in fata raului absolut.
Cele doua planuri se intretaie, caci disperarea, nevoia de iubire si mantuire, dar si jocurile parsive ale lui Woland ii fac pe Maestru si pe Margareta sa-si depaseasca statutele de oameni obisnuiti. Iluzionistul acopera cu figura sa iconica planul terestru, evocat de Moscova secolul XVIII, dar Iisus domina implacabil planul cosmic, evocat de transpunerea neobisnuit de vie a Bibliei. Tot ceea ce ramane nespus in imediatul pervertit de Woland, este intarit in transcendentul purificat de Hristos.
Maestrul si Margareta este un roman al trecerii, prin iubire, de la om la supra-om. Bulgakov l-a terminat pe patul de moarte, orb, dictandu-i ultimele corecturi sotiei sale. Din paginile lui transpare o dorinta oarba de a trai si a iubi, in ciuda aparentelor ca cele mai pure sentimente sunt adesea intr-o antinomie ireductibila cu meschina lume inconjuratoare. Maestrul si Margareta sufera pe pamant, dar isi desavarsesc iubirea in vis si in Luna, intr-un final apoteotic al unui roman ce nu trebuie ocolit.
Reviewer: Alexandru Potlog