Viata pe internet – Lucian Velea

Autor: Lucian Velea

Sunt pe internet de vreo 10 ani, de cand abia aparuse in Romania ca serviciu comercial. Mi-a placut inca din prima clipa, desi era infim fata de ce este acum, iar vitezele de transfer erau groaznice. A intrat in viata mea putin cate putin, devenind o parte insemnata a mediului in care traiesc. Am facut pe internet cam tot ce se poate. Sunt programator inca din adolescenta, asa ca nu mi-a fost dificil ca de la inceput sa realizez site-uri, atat pentru mine, cat si pentru altii. Sunt zeci, unele de mare succes. Editez si Raspandacul, o publicatie virtuala, cu aparitie zilnica, pe care multi o cunoasteti. Am cunoscut oameni extraordinari, cu multi am legat prietenii. Chiar si pe minunata mea sotie tot prin internet am cunoscut-o.

Bine, bine, veti spune, dar ce legatura are asta cu cartile? Foarte simplu: am adunat o mare parte dintre cunostintele mele despre lumea virtuala intr-o carte. Se numeste Viata pe internet. Am plecat de la premisa ca desi internetul a devenit foarte accesibil si in Romania, iar numarul utilizatorilor a crescut vertiginos, majoritatea nu stiu mai nimic. Bajbaie
cu putinul invatat de la prieteni si cu ce mai prind din zbor, se lovesc de termeni pe care nu ii inteleg, pierd o mare parte dintre posibilitati. Cartea isi propune sa faca lumina in acest amalgam, sa puna lucrurile in ordine. Chiar si cei care considera ca se descurca bine, vor gasi lucruri interesante.

Evident, sunt prezentate informatii tehnice, dar nu numai. Se fac incursiuni in istoria internetului, se clarifica termeni si concepte, se discuta aspecte psihologice si emotionale. De cate ori este cazul, sunt incluse sfaturi si avertizari, sunt prezentate site-uri interesante si aplicatii specifice. Totul este expus pe inteles, dar nu sunt evitate si trucuri
pentru cei mai avansati. Unele explicatii, cum ar fi cele din tabelele cu abrevieri si emoticoane, pot fi consultate atunci cand acestea sunt intalnite, asa ca este foarte probabil ca aceasta carte sa isi gaseasca un loc la indemana.

Cartea Viata pe internet a aparut la editura EduSoft. Are 190 de pagini, format A5. Costa doar 10 lei, pentru a fi accesibila tuturor. Poate fi gasita in unele librarii, dar pentru a nu o cauta, cel mai simplu este sa fie comandata pe internet. Plus ca este firesc ca o carte despre internet sa fie cumparata astfel. Este disponibila prin mai multe librarii virtuale, insa cel mai la indemana este site-ul de prezentare al cartii, la adresa viatapeinternet.raspandacul.net . Pe acest site sunt incluse cuprinsul si prefata, ca si formularul de comanda. Lectura placuta!

Lucian Velea

Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!

Sufocare

Autor: Chuck Palahniuk
Rating:

"Ce NU ar face Iisus?"
Dragostea e un rahat. Emotia e un rahat. Eu sunt o piatra. Un jeg. Sunt un ticalos egoist si-s mandru ca-s asa".

Scrierile lui Chuck Palahniuk fac din acesta un scriitor socant, acel gen de romancier care trateaza situatiile anormale cu un umor frenetic. Considerat nihilist de o mare parte a criticii, autorul spune despre el insusi ca este doar un romantic si ca apare drept nihilist pentru ca exprima idei in care altii nu cred.

"Sufocare" prezinta povestea lui Victor Mancini, un fost student la Facultatea de Medicina, care pentru a-si sustine mama bolnava de Alzheimer, internata la o clinica prestigioasa, recurge la un tertip iscusit: simuleaza ca se ineaca cu mancare in restaurante, pentru ca mai apoi, salvatorii, responsabili de-acum de soarta lui, sa-i trimita cecuri si urari de sanatate. Desi marsava, atitudinea acestui mascalzzone se vadeste in esenta demna de cea a unui bun samaritean: "Dobandesti putere prefacandu-te neajutorat. Prin contrast, ii faci pe oameni sa se simta puternici. Salvezi oameni lasandu-i sa te salveze pe tine." Insa aura de nevinovatie si de adevarat salvator de suflete este de fiecare data pusa in umbra de cinism si de faptul ca eroul nu se ia niciodata in serios: "De-aia risc atat. Ca sa salvez macar o singura persoana de la plictiseala. N-o fac doar pentru bani. Sau doar pentru adoratie. Dar nici una din ele nu strica."

Cand nu-si viziteaza mama - o femeie care in anii "™60-"™70 intreprinsese multe acte de rebeliune si a carei imagine revine obsesiv in amintirile lui Victor - acesta lucreaza la un parc colonial si incearca sa-si vindece dependenta de sex printr-un program in 12 trepte. Langa el lancezeste Denny (personajul favorit al lui Palahniuk, in care acesta vedea "prostia iluminata") dependent si el, dar de masturbare.

Nevoia de atentie, dupa care a tanjit toata copilaria si pe care mama lui, o femeie puternica dar care nu l-a tratat niciodata mai mult decat un "cobai", "un ostatic", "subiectul experimentelor ei sociale si politice", nu i-a aratat-o, s-a transformat acum intr-un fixism pe care eroul il constientizeaza. Stiind ca poate sa-si salveze mama de la "damblageala", Mancini ii refuza acesteia dreptul la o viata mai buna, pe considerentul: "Vreau pe cineva care sa aiba nevoie de mine. Care sa depinda de mine. Vreau sa fiu salvatorul permanent al cuiva"" Pentru ca altfel, desi moartea mamei l-ar ingrozi, daca ea s-ar insanatosi, Victor ar privi lucrul acesta ca pe o pierdere a propriei identitati.

In afara de descrieri ale comportamentului sexual compulsiv, ale negarii, de care dam toti dovada ("Cam la fel trecem si noi prin propria noastra viata, uitandu-ne la televizor. Fumand mahoarca. Indopandu-ne cu medicamente. Canalizandu-ne atentia. Masturbandu-ne"), avem aspiratia catre incredere. Increderea in sine, curajul de a fi mandru de ceea ce esti, mandru de multiplele derapaje de care ai putea da dovada. Victor Mancini este un dual din acest punct de vedere. Este increzator in sine cand primeste "ofrande"™ din partea celor pe care i-a "salvat", inecandu-se cu mancare, dar este opusul in fata nelinistii pe care i-o cauzeaza faptul ca mama lui ar putea sa nu mai depinda de el.

Lectura acestui roman, asa cum ne avertizeaza insusi naratorul la inceput, n-o sa te salveze. Cel mult o sa te faca sa te privesti dezinhibat, sa te vezi cu adevarat, sa te infrunti daca esti puternic, sa ajungi sa (te) vrei.

"Delirant" nu e cel mai potrivit cuvant dar e primul care-mi vine in minte.

Reviewer: Ioana Ristea

Citeste cele 9 COMENTARII si spune-ti parerea!

Fata cu cercel de perla

Autor: Tracy Chevalier
Rating:

Romanul "Fata cu cercel de perla" apartinand autoarei Tracy Chevalier poate fi asemuit cu un tablou profund si incantator. Tesand o frumoasa fictiune, aceasta compune o poveste cu parfum de realitate, care te transpune, intr-un alt timp si o alta tara, fara sa simti ca te desprinzi de spatiul tau temporal si terestru. Creatia este o povestire inventata, brodata pe misterul ce inconjoara un celebru tablou din patrimoniul cultural al nordicilor, intitulat "Fata cu cercel de perla". Pictura apartine pictorului olandez Johannes Vermeer, iar creatia in cauza si-a capatat o reputatie aparte fiind cunoscuta si sub denumirea de "Monalisa Nordului".

Intr-un limbaj simplu, fara inflorituri, autoarea isi asuma rolul unei tinere slujnice cu constitutie sufleteasca deosebita ce nimereste, intamplator, in casa celebrului pictor. Prin relatarea la persoana intai, Tracy Chevalier il pune pe cititor in legatura directa cu resorturile intime ale sufletului tinerei care descopera o lume aparte in atelierul lui Vermeer. Ceea ce pentru ceilalti membri ai familiei este un teritoriu interzis in care se accede numai cu acordul expres al artistului se transforma pentru slujnica cea tanara intr-un univers tainic si fascinant in care poate deveni ceea ce simte cu adevarat ca este.

Particularitarile secrete ale fetei nu scapa ochiului format de pictor care decide sa o imortalizeze pe panza sa cu riscul de a scandaliza familia. Pe parcursul desavarsirii capodoperei, intre model si pictor se infiripa o poveste tacuta de iubire. Prezenta fetei in atelierul pictorului vine ca o completare discreta a potentei artistului. Desi ramasa anonima, ea devine nemuritoare datorita penelului de indragostit.

Romanul "Fata cu cercel de perla" este o pledoarie pentru frumos, pentru estetic, pentru posibilitatea existentei sentimentelor in stare pura. Pentru tanara slujnica, crearea tabloului este cheia catre o lume ravnita, dar la care nu va accede niciodata in viata ei de muritoare. Prin pozitia ei sociala, ea este condamnata sa apara in ochii celorlalti ca o oricare alta, insa pentru Vermeer, ea este muza si modelul in stare de perfectiune.

Felul in care este relatata povestea tabloului face cu adevarat cinste scriitoarei. Dintr-o poveste imaginata, Tracy Chevalier reuseste sa creeze un autentic document estetic. Consider ca aceasta carte nu poate merita mai putin de punctajul maxim pentru ca este, pur si simplu, fara cusur. Nici un moment, cititorul nu poate pune la indoiala adevarul nascut din fictiune, nu exista nici o bresa care sa ne faca sa vedem panza cruda sub culorile intense care zugravesc o emotionanta poveste de iubire.

Reviewer: Laura Magureanu

Citeste cele 7 COMENTARII si spune-ti parerea!

Cimitirul Animalelor

Autor: Stephen King
Rating:

Cei mai multi dintre noi au vazut macar un film de groaza avand la baza unul din romanele horror ale lui Stephen King. Eu una fac parte din categoria celor carora le-a placut filmul respectiv, dar nu intr-atat incat sa si citeasca romanul. Cu toate acestea de curand mi s-a ivit ocazia de a face cunostinta cu scriitorul Stephen King, si am ales cartea care parea cea mai terifianta, dupa cum se anunta pe coperta patru ( "Ar putea Stephen King sa scrie o poveste care sa-l sperie chiar si pe el insusi?").

Am inceput astfel sa citesc despre doctorul Louis Creed care se muta cu familia (sotia Rachel, copii Ellie si Gage si motanul Churchill) in micul orasel Ludlow de langa Universitatea din Maine, in campusul careia urma sa lucreze. Vecinul lor, Jud Crandall este cel care ii duce intr-o zi pe toti in padurea din spatele casei, unde se afla Cimitirul Animalelor, un loc ingrijit de copii care isi ingroapa acolo animalele de companie.

Insa in momentul in care motanul fetitei lui este calcat de unul din camioanele care trec in mod regulat pe soseaua din fata casei, Louis afla de la batranul Jud ca exista o anexa la Cimitirul Animalelor- adevaratul Cimitir, loc de veci al indienilor Micmac- care are nu numai puterea de a readuce la viata, complet schimbate, animalele inmormantate acolo, dar, dupa cum va afla Louis mai tarziu, si o vointa proprie care determina anumite intamplari care sa readuca oameni in acel loc.

Din pacate am "pornit la drum" cu asteptari mult prea mari, care nu si-au gasit implinirea in paginile "Cimitirului Animalelor"; ma asteptam la ceva mai multa actiune, si la o exprimare putin mai horror. Probabil ca am gresit, asteptandu-ma la un film de Stanley Kubrick in loc de un roman ale carui imagini trebuie sa le creez eu.

Cu toate acestea, cred ca trei stele este un rating meritat. Aceasta din cauza ca se vorbeste despre moarte si despre atitudinea fiecaruia in fata acestei experiente; despre modul in care ii influenteaza pe unii intalnirea cu moartea, si despre alegerile pe care cateodata esti pus sa le faci in fata ei; mi-a placut pentru ca am gasit mai multa profunzime decat ma asteptam, si pentru ca m-a facut sa ma intreb "Eu ce as face in aceeasi situatie?"

Inainte de a ura "Lectura placuta", m-am gandit ca poate cateva fraze ar starni si mai mult interesul:

"Solul din inima omului e si mai pietros" omul cultiva ceea ce poate si are grija de ceea ce cultiva."

"Poate ca o sa invete cam ce inseamna moartea cu adevarat, ce inseamna clipa in care orice durere inceteaza si incep amintirile frumoase. Nu este sfarsitul vietii, ci sfarsitul durerii."

"Exista lucruri ruginite si pe jumatate ingropate in solul oricarei vieti si oamenii par a fi manati sa se intoarca la aceste lucruri si sa traga de ele, desi sunt ascutite si taioase."

O recenzie de: Raluca Alexe

Citeste cele 24 COMENTARII si spune-ti parerea!

Secretele comunicarii

Autor: Larry King
Rating:

Pentru cei care nu stiu, Larry King este gazda unui talk-show premiat, care ii poarta numele si care este difuzat in fiecare seara pe CNN. Un fel de "Teo" dar la un nivel mult mai ridicat. Recunosc ca am cumparat cartea in primul rand din cauza faptului ca avea numele lui Larry King pe coperta si, in al doilea rand, pentru promisiunile de pe coperta patru: vei invata cum sa incepi o conversatie, cum sa tii un discurs sau o conferinta, cum sa invingi timiditatea si sa-i faci pe oameni sa se simta in largul lor, trei puncte cheie pentru o intalnire de afaceri eficienta etc.

Desi nu raspunde exhaustiv la fiecare dintre aceste intrebari, cartea reuseste sa ofere multe sfaturi folositoare in ceea ce priveste comunicarea in diferite situatii si cu diferite tipuri de oameni. Trebuie sa spun ca nu ma asteptam ca "Secretele comunicarii" sa fie atat de placuta ca lectura. Nu o data am realizat ca citisem cu placere ultimele 10 pagini dar nu ramasesem cu nici o informatie, desi cartea este, dupa cum am mai spus, plina de "hint-uri". Dar este plina si de povestiri adevarate din viata lui Larry King. Astfel aflam si detalii care nu au fost dezvaluite niciodata in legatura cu anumiti invitati de mare calibru cum ar fi Mihail Gorbaciov, Michael Jordan sau Marlon Brando.

Unul dintre cele mai interesante capitole ale cartii este cel in care Larry prezinta cei mai rai si cei mai buni invitati ai sai, aratand, prin exemple concrete, ce a gresit fiecare si care sunt calitatile care ii faceau pe unii excelenti vorbitori in fata oricarui public. Cartea este una care merita cu adevarat citita, chiar si de cei ce considera ca nu au probleme de comunicare, macar pentru povestioarele amuzante din viata lui Larry King. Iata una dintre ele:

"Povestea a inceput cu un telefon la radio. Raspunde unul din colegii mei, si zice: "Larry, Linia doi pentru tine". Ridic receptorul si spun:"Alo!" A fost primul si ultimul cuvant pe care l-am rostit. Vocea de la celalalt capat al firului zice: "King? Boom-Boom Giorno. Trei noiembrie. Sala Monumentului Eroilor, Fort Lauderdale. Un dineu filantropic. Canta Serfio Franchi. Esti maestru de ceremonii. Tinuta de seara. Ora 20:00. Sa fii acolo! "
Zdrang! Inchide telefonul.
Cand am ajuns cateva luni mai tarziu, Boom-Boom m-a intampinat cu un zambet larg si mi-a spus: "Ne bucuram ca esti aici." Imi spun in sinea mea: "VOI va bucurati?"

Am dat buzna in cabina lui Sergio si l-am intrebat:"Cum de te-au convins sa vii?" A raspuns: "Un tip pe nume Boom-Boom Giorno m-a sunat." Dupa asta, Boom-Boom imi da indicatii precise:
"Asa baiete. Urca pe scena. Descurca-te, fa ce vrei. Dar fa-o 20 de minute. Apoi anunta-l pe Sergio. Si nu aprinde luminile in sala."
"De ce le-as aprinde?"
"NU aprinde luminile. Sunt multi concurenti in public."
"Cum adica concurenti?"
"Oameni din afacerile cu ulei de masline, altii din afacerile cu paste fainoase, agenti FBI. Lasa sala in intuneric."

Asadar mi-am facut datoria douazeci de minute, am facut sala sa rada, l-am anuntat pe Sergio si m-am asezat. La sfarsitul reuniunii, in timp ce ma indreptam spre masina, Boom-Boom ma ajunge din urma; e in al noualea cer. "Ei baiete, zice el, ai fost fantastic!"
Ii spun: "Multumesc Boom-Boom". Mai spune o data: "Serios baiete. Nu glumesc. Ai fost cu ADEVARAT fantastic." I-am mai multumit o data. Apoi zice:"Acum baiete, iti datoram o favoare".
"Ei, n-am nevoie de favoruri.Mi-a facut placere."

In momentul acela Boom-Boom a rostit cinci cuvinte pe care nu le mai auzisem pana atunci si nici vreodata dupa aceea. Era o intrebare pe care inca mi-o amintesc atat de clar incat imi da fiori. Tin minte cum era luna pe cer, deasupra oceanului. Tin minte racoarea din seara aceea de toamna si tin minte fiorul ce mi-a invadat sira spinarii cand Boom-Boom m-a intrebat:"Ai pe cineva de care nu-ti place?"

Daca ti-ar spune cineva vreodata asa ceva, iti garantez ca stiu cum ai reactiona. Ai incepe sa te gandesti la numele unor persoane. Eu asa am facut. Dar apoi m-a cuprins un val de moralitate si am hotarat sa nu fie nimeni eliminat. El n-a aflat niciodata, dar in seara aceea i-am salvat viata directorului postului Channel Four. Am spus, in schimb:"Nu multumesc Boom-Boom. Nu pot sa fac asta."
Atunci mi-a pus alta intrebare:"Iti plac cursele de cai?"
"Mmm, daa, sigur."
"Tinem legatura!"
Trei saptamani mai tarziu telefonul suna din nou. Vocea de la celalalt capat al firului spune simplu: "Apple Tree in cursa a treia la Hialeah." Zdrang ! Aveam opt sute de dolari in banca pe numele meu. Am mai imprumutat cinci sute si am pariat toti cei o mie trei sute pe Apple Tree - pe toti, doar oi castiga. In timp ce privesc primele doua curse, imi spun in gand: "Sunt trei lucruri sigure pe lume - moartea, impozitele si Apple Tree care castiga a treia cursa azi".

Ma asteptam pe jumatate sa vad cinci jockey cazand de pe cai "din intamplare" chiar inainte de finish, dar cursa s-a desfasurat fara incidente neobisnuite. Si...marea surpriza. Apple Tree a castigat. Pariul fusese de 1 la 12.80$ asa ca am castigat opt mii de dolari. Boom-Boom se putea linisti acum. Nu-mi mai datora nimic. "

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

Eragon

Autor: Christopher Paolini
Rating:
(ediţia în limba engleză)
Încă după primele pagini, devine evident ca în faţa noastră este o carte scrisă de un adolescent. Fără sa fiu rău (ba chiar o spun cu plăcere) la fiecare pas ne împiedicam de acel straniu mod de a scrie pentru prima dată, de a încerca să aşterni pe hârtie ceva ce-ţi doreşti foarte mult să povesteşti.

Să zicem că ar fi primul test la care ne supune Eragon - să trecem peste stângăcii şi să încercăm să descoperim povestea care se ascunde în spatele lor. Iar povestea este a lui Eragon - un tânăr care descoperă din greşeală (cum altfel?) o comoară. Iar de aici totul devine interesant, pentru că este evident un ou de dragon din care se va naşte Saphira.

Ajuns în acest punct trebuie să recunosc ca povestea mă prinsese deja. Iar daca nu ar fi conţinut câteva pagini care dovedesc ca Paolini a citit seria Earthsea a Ursulei K. LeGuin poate aş fi fost chiar încântat. Se putea oare ca magia să nu presupună două nume pentru fiecare lucru? Unul într-o limbă străveche şi un altul în graiul de zi cu zi? Eu cred că se putea, mai ales ca am ajuns să întorc fiecare filă cu ochii căutându-l pe Ged al Ursulei.

Dar să trecem mai departe - Eragon respectă toate regulile de bun simţ ale unui erou de poveste. Astfel, el găseşte în persoana lui Broom o călăuză în lumea nouă pe care o descoperă, un maestru gata să-l înveţe şi cele mai ascunse taine ale unui cavaler al dragonilor. Fără nici un fel de surpriză, Eragon se dovedeşte un învăţăcel extraordinar care începe să stăpânească imedat toate trucurile pe care le învaţă de la Broom.

Fără să ofere vreo surpiză sau originalitate în adevăratul sens al cuvântului, povestea lui Eragon curge totuşi frumos şi se termină abrupt, numai bine pentru o continuare. Având în vedere ca Paolini a crescut cu siguranţă între timp (nu numai ca vârstă), volumul al doilea al planificatei trilogii Moştenirea promite să fie cu mult mai captivant.

În occident, cartea a avut un succes uimtor şi atât de mare încât deja au început filmarile la o peliculă care să urmărească destinul lui Eragon. Având în vedere neajunsurile textului, există ceva şanse ca filmul sa fie cel puţin la fel de bun precum cartea. Dar asta rămâne de văzut, aşa cum rămâne de văzut daca următorul volum nu va înşela aşteptările celor cuceriţi de Eragon.

PS. Trebuie lăudată şi editura Rao care a avut curajul să publice romanul lui Paolini, pe o piaţă a cărţii fantastice atât de săracă şi de lipsită de perspective editoriale.

Reviewer: Dan Radulescu

Citeste cele 124 COMENTARII si spune-ti parerea!

O mie de cocori

Autor: Yasunari Kawabata
Rating:

După ce colecţia "Cartea de pe noptieră" a Editurii Humanitas ne-a oferit "Vuietul muntelui" şi "Frumuseţe şi întristare" un nou roman celebru al autorului japonez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1968), Yasunari Kawabata (1899-1972), şi-a făcut loc pe noptiera noastră.

Intitulat "O mie de cocori" volumul al cincilea al colecţiei sus amintite se înscrie, alături de celelalte patru volume, în seria autorilor japonezi pe care Editura Humanitas şi-a propus să-i readucă în lumina tiparului şi, deci, cititorului. Romanul "O mie de cocori" se află la a doua ediţie, prima aparţinând Editurii Minerva - 1937, sub titlul "Stol de păsări albe". În japoneză romanul se numeşte "Senbazuru", cuvânt ce simbolizează un motiv ornamental reprezentând "o mie de cocori", inspirat din arta tradiţională japoneză a plierii hârtiei - origami. Romanul a fost publicat în Japonia pentru prima dată începând cu anul 1949, sub formă de foileton, în suplimentul literar al revistei "Yomimono jiji".

Acţiunea romanului se deschide prin participarea personajului masculin central al cărţii, Mitani Kikuji, la o ceremonie de ceai desfăşurată în incinta templului Enkakuji din Kamakura. Aici, la invitaţia maestrei în arta ceremoniei ceaiului - cha no yu, Kurimoto Chikako, Kikuji va urma să o întâlnească pe presupusa lui viitoare soţie, Inamura Yukiko.

Cu toate că se anunţa doar o obişnuită demonstraţie de ceremonia ceaiului, acest eveniment va schimba atât modul de a gândi şi a simţi, cât şi viaţa personajelor principale. Fostele amante ale tatălui lui Kikuji, mort de patru ani, Chikako şi doamna Ota, intră din nou în scena prezentului doar pentru a răscoli sentimentele. Demonul trecutului are dubla înfăţişare a celor două amante ale tatălui, contrastate permanent până la simbol. Portretul doamnei Ota câştigă în precizie şi transparenţă, iar ambiguitatea rolului ei, de agent, şi în acelaşi timp, victimă a vrăjii emanate de feminitatea sa totală îi conferă dimensiunea tragică pe care alte personaje feminine ale lui Kawabata nu o au.

Trecutul, imaginea tatălui reapar în ochii şi sufletul celor două femei prin prezenţa fiului acestuia, numai pentru a da naştere unor noi sentimente şi a genera noi pasiuni, gelozii, crize de vinovăţie şi acte sinucigaşe. Iubirea tatălui pentru doamna Ota se continuă straniu şi totuşi natural în fiu, eliberată în cele din urmă de întoarcerea lui spre Fumiko, fiica doamnei Ota. Portretele duble, simetrice, tată-fiu, mamă-fiică structurează miezul epic al povestirii pe linii paralele.

Un subtil joc de lumini şi umbre compune figura ireală şi tulburătoare a doamnei Ota, unul dintre cele mai reuşite personaje feminine ale lui Kawabata. Dragostea ei pentru domnul Mitani, prelungită după moartea lui în legătura cu fiul acestuia, aminteşte straniu de un episod celebru de la curtea din Heiankyo, intrat în literatură cu mai bine de un mileniu în urmă: tragica pasiune a curtezanei şi poetei Izumi Shikibu pentru prinţul Tametaka şi după moartea lui pentru fratele mai mic al prinţului, înfruntând astfel protestul şi dispreţul întregii curţi.

Personajele şi evenimentele vor deveni stăpânite de ceremonial, mai cu seamă de cel legat de arta ceaiului. Tot ce aparţine ceremoniei ceaiului este filtrat de simţuri, îndepărtat de abstractizările intelectului, concretizat în sentimente capabile să asigure armonie şi linişte. În "O mie de cocori" şansa armonizării universului înconjurător cu făptura personajelor o oferă folosirea acelor obiecte de artă ceramică, fragile şi preţioase în acelaşi timp, înzestrate cu atâta grăitoare sugestie de frumos încât, până în cele din urmă, devin ele însele mai vii decât personajele-oameni.

Kikuji, deşi trece cu pasivitate pe lângă evenimente, joacă rolul de oglindă în care se reflectă cele întâmplate. Tatăl lui Kikuji, mare colecţionar de obiecte de artă legate de ceremonia ceaiului, este creionat prin prisma analizei iubirilor sale, îndeosebi cea cu doamna Ota. Fiul o reîntâlneşte pe fascinanta doamnă Ota, inevitabila apropiere consumându-se. Sinuciderea neaşteptată a doamnei Ota îl va "elibera" pe Kikuji pentru o vreme, până când o întâlneşte pe Fumiko. "Eliberarea" venea în ideea că "doamna Ota păcătuise regăsind în Kikuji imaginea tatălui lui. Dar, la rândul său, Kikuji regăsi în fiică imaginea mamei ei!" Dar, "punându-şi capăt vieţii, poate că n-a voit altceva decât să dorească, fără să o spună, ca fiica ei să-i aparţină." Deci: păcat sau iubire?

Fumiko îi dăruieşte lui Kikuji în amintirea mamei sale un vas de shino, o incomparabilă operă de artă, vas ce o evocă pe însăşi doamna Ota, cu farmecul ei de neuitat. La acest vas, Fumiko adaugă un altul, mai mic, reprezentând o ceaşcă de ceai, pe care parcă rămăsese imprimat rujul buzelor doamnei Ota, doar pentru a sublinia faptul că fiica este hotărâtă să trăiască cu modestie în umbra mamei sale. Perechea de ceşti pentru ceremonia ceaiului, întrebuinţate odinioară de tatăl lui Kikuji şi de doamna Ota, îi aduc în faţă dragostea vinovată a acestora.

Simbolistica insistentă a obiectelor e guvernată de conceptul mono no aware, noţiune specific japoneză, tradusă aproximativ prin "tristeţea lucrurilor", element importat din estetica haiku. O sensibilitate plastică deosebită, simţ ascuţit al formelor, liniilor şi ritmurilor în obiecte, face din aceste centre iradiante de semnificaţie, adevărate personaje. Investigaţia autorului nu are loc la suprafaţă, ci în adâncime. Cu toate aceste, între oameni şi lucruri există, trebuie să existe, o coordonare, o sincronizare a trăirilor, o modelare reciprocă. Deasupra tuturor stăpâneşte însă o anumită tristeţe a lucrurilor, un sentiment de melancolie, o sugestie de solitudine, de resemnare.

Lumea obiectelor se transformă într-o complexă structură de simboluri, iar atunci când cele două vase sunt alăturate "păreau că sunt cele două suflete, al tatălui lui Kikuji şi al mamei lui Fumiko".

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!