Introducere generala in studiul doctrinelor hinduse
Autor: Rene Guenon
Rating: 
(ediţia în limba engleză)
Hinduismul, cea mai veche traditie a umanitatii din actualul ciclu poate fi singura definite drept metafizica, prezentand caracteristicile primordiale care pot conduce la cunoasterea principiilor universale.
Guenon prezinta doctrina metafizica hindusa prin idea de Fiinta (Brahma Saguna) si Non-Fiinta (Brahma Nirguna), fiinta fiind Isvara care se polarizeaza in Purusa (Esenta Universala) si Prakriti (Substanta Universala). Isvara are o tripla manifestare: Brahma (Creatorul), Siva (Distrugatorul) si Visnu (Pastratorul).
In prima parte ne sunt prezentate etapele decaderii intelectuale in Occident, incepand cu traditia greaca si romana pana in timpul Renasterii, al crearii natiunilor, aceastea accentuandu-se pana in zilele noastre, cu o etapa intermediara, cea a Evului Mediu, singura perioada traditionala cunoscuta in Occident. Aceasta decadere a fost provocata prin ridicarea rationalismului si umanismului la rang de cunoastere suprema, ducand in final nu numai la o rupere totala intre Orient si Occident, dar si la ignorarea principiului transcendent.
Islamul, care a fost un "pod" in timpul Evului Mediu intre Est si Vest este singurul cu o traditie religioasa in care statul, legea, socialul sunt inglobate de religie, si o traditie metafizica sau ezoterica reprezentata de diversele cai de initiere (tariqah).
Trebuie amintita expunerea lui Guenon despre importanta transmiterii orale a traditiei, anterioara celei scrise; impartirea in caste, nu pe principii rasiale (cum vrea sa ne arate "metoda istorica"), ci pe un aspect firesc si natural al manifestarii fiintelor in lume; invatatura traditionala, transmisa de brahmani, si pe care se sprijina intreaga structura sociala, invatatura transmisa in conditii strict determinate pentru adaptarea la posibilitatile intelectuale ale fiecarui individ.
Ma voi opri la o problema asupra unei probleme extreme de actuale, care a cuprins o parte insemnata a umanitatii, si care trebuie combatuta: problema reincarnarii.
Aceasta idee falsa este regasita in majoritatea scolilor neo-spiritualiste si a curentelor anti-traditionale, care formuleaza teze sincretiste combinand simboluri religioase cu idei "moraliste" de sorginte protestanta. Fiind de aceeasi natura cu "evolutionismul", "reincarnationismul" bazat pe o interpretare falsa a "metempsihozei" pitagoreice, vrea sa spuna ca o fiinta trece de mai multe ori prin aceeasi stare. Din punct de vedere metafizic acest lucru este o absurditate, pentru ca a sustine acest lucru presupune o limitare a Posibilitatii Universale, adica la negarea Infinitului, "negatie contradictorie in ea insasi la gradul suprem". Starea corporala este una particulara intr-o indefinitate de alte stari, diferite unele de altele, si care reprezinta un ciclu de existenta ce nu poate fi parcurs decat o singura data.
Lucrarea este de o importanta maxima pentru cercetarea ulterioara a domeniilor stiintelor sacre, a notiunilor si simbolurilor legate de Traditia Primordiala. Rating 5 stele.
Reviewer: Bogdan Scupra
- 29 septembrie 2006
- Jen
Novecento
Autor: Alessandro Baricco
Rating:
Dupa cum precizeaza si autorul, un text fara o incadrare anume; incontestabil "o poveste frumoasa, care merita sa fie spusa altora". Inceputul ambiguu, in care abunda punctele de suspensie, pare la prima vedere nesigur, ca o pagina de jurnal, insa devine repede exact povestea aceea scoasa din colturi indepartate ale memoriei, intr-un bar, la o masa scaldata in fum, dintr-un cartier sarac din America anilor "™30. In mod sigur te atrage inca de la primele randuri.
"Cantam fiindca Oceanul e mare, infricosator, cantam pentru ca oamenii sa nu simta cum trece timpul, si sa uite unde se aflau si cine erau. Cantam pentru a-i face sa danseze, fiindca atunci cand dansezi nu poti muri, si te simti asemeni lui Dumnezeu. Si cantam ragtime, fiindca e muzica pe care danseaza Dumnezeu, cand nu il vede nimeni."
Vaporul n-ar avea nici un rost fara ocean, pianul nici o valoare fara muzica, iar muzica n-ar fi ciudata, fermecatoare, nemaiauzita, molipsitoare, fara jazz. "Cand nu stii ce este, inseamna ca e Jazz." In final, fara jazz, pian, ocean, cartea n-ar fi existat. Si nici Danny Boodman T. D. Lemon Novecento. Textul te imbata, iti intra pe sub piele delicat, nu brutal, te mangaie pe suflet ca o camasa din satin. Ai vrea sa dormi si sa te visezi pe vapor, ai vrea sa il asculti cantand. Povestea o citesti pe nerasuflate, fara sa clipesti, pentru ca mai apoi sa te intinzi pe covor, sa inchizi ochii si sa o recitesti in gand, sa o traiesti, sa o simti pulsand sub tample. Novecento e asemanatoare muzicii clasice.
Cartea ar putea fi o parabola, o poveste fantezista sau o legenda, insa e toate la un loc. Novecento e cel mai bun pianist din lume, desi oficial el nu exista, pentru ca nu a coborat vreodata de pe vasul "Virginian". Nu a aparut la televizor, nu a dat concerte fastuoase si nu e milionar. Dar este, indiscutabil, cel mai bun. De ce? Pentru ca muzica lui vine din interiorul sau. Nu a invatat-o, nici macar nu canta intotdeauna "notele normale". Pe muzica lui oamenii plang fara sa stie de ce, raman hipnotizati fara sa se impotriveasca. Iar el, el calatoreste impreuna cu pianul prin toate locurile despre care a auzit povesti. Novecento nu isi foloseste ochii, urechile, mainile pentru a cunoaste. El vede, aude si canta cu sufletul. Citeste oameni si isi intipareste povestile lor in minte, reconstruind lumea din care acestia s-au desprins pentru cateva saptamani, calatorind pe ocean, lumea pe care n-a vazut-o niciodata cu ochii sai.
"Cand, in mjlocul Oceanului, Novecento si-a ridicat privirea din farfurie si mi-a spus: << Peste trei zile, la New York, eu cobor de pe vaporul asta.["] Trebuie sa vad ceva, acolo jos.>> mi-a spus. <> Nu voia sa spuna, si e de inteles fiindca tot ce-a spus pana la urma a fost: <>["] Nu-mi venea sa cred. Era dracovenia secolului."
Pasajele cu indicatii scenice te duc cu gandul la dramaturgie, insa scena si decorul sunt altele pentru fiecare cititor in parte. Totul se joaca in imaginatia si mintea ta, ca un spectacol cu papusi. Oceanul albastru, vaporul alb, Novecento emanand caldura, pianul negru lucios, razboiul gri, dinamita rosie si dincolo de toate astea cuvintele nu mai au loc pe scena.
E posibil sa te regasesti uneori in gandurile, temerile sau revelatiile lui Novecento. Asta pentru ca el simte aceleasi lucruri ca noi toti, insa le simte altfel. El realizeaza poate mai repede ca altii ce e fericirea si nu ii e frica de ce poate pierde urmand-o. Povestea nu are totusi nimic din textele care emit filozofii de viata pretentioase. Ea vorbeste simplu, direct, prin glasul si muzica pianistului.
"Pamantul, ala e un vapor prea mare pentru mine. E o calatorie prea lunga. E o femeie prea frumoasa. E un parfum prea tare. E o muzica pe care nu stiu s-o cant. ["] Dorintele erau gata sa imi sfasie inima. Puteam sa le traiesc, dar n-am reusit. Atunci le-am vrajit. Si le-am lasat una cate una in urma mea. Geometrie. O treaba perfecta. "
Rating 5 stele pentru ca e genul de carte care o iei in varful muntelui sau pe o plaja pustie, pe care o imprumuti cu forta la aproape toti cunoscutii. Desi am citit-o a cincea oara, cred, pur si simplu nu si-a pierdut deloc din farmec. Nu m-a plictisit, nu am sarit pasaje, a fost ca si cum o citeam prima oara. Si senzatia de dupa, la fel.
Reviewer: Anca Cristina
- 29 septembrie 2006
- Andrei Rosca
Noutati
Dupa numeroase teste, de astazi, bookblog.ro are, in sfarsit, un nou look. Speram sa va placa!
In cel mai scurt timp vom porni si functia de newsletter, prin care oricine se va putea abona pentru a primi pe e-mail ultimele recenzii aparute pe bookblog. Exista cateva persoane care s-au inscris deja la acest newsletter si vor primi automat e-mail-urile fara a mai fi necesara o noua inregistrare.
Deasemenea, am pornit un sondaj in partea din stanga a site-ului pentru a determina varsta cititorilor bookblog.ro. Va rugam sa ne oferiti 10 secunde din timpul dvs pretios. Persoanele care intra pe bookblog.ro cu un cititor rss (de genul bloglines) vor fi nevoite sa acceseze www.bookblog.ro pentru a putea vota. Vom aprecia cu atat mai mult :)
bookblog.ro
- 29 septembrie 2006
- Jen
Nebunii istoriei
Autor: Paul Stefanescu
Rating: 
Aceasta carte si-a facut debutul literar in anul 2004 si a fost dedicata eroilor cazuti la revolutia din 1989. Paul Stefanescu incearca sa analizeze istoria dintr-un alt punct de vedere, nu cel al civilizatiilor, ci al conducatoriilor si mai ales stare fizica si mentala a acestora. Autorul abordeaza o latura mai putin cunoscuta din istorie; pe langa oamenii importanti, sefii de stat, personalitatile politice cunoscute, imparati, Stefanescu incearca sa dezvaluie viata adevarata a acestora, care a fost ascunsa de catre istorici.
De la superstitii la magie, de la boli mintale pana la alcoolism, cartea cuprinde un numar mare de nume istorice, printre care Vlad Tepes, Richard Nixon, Lenin, Stalin, Hitler, Bonaparte, Socrate, Pascal, Mozard si multi altii.
Cartea este struncurata in 5 capitole distincte, printre care patografia istorica, istoria vazuta din cabinetul medical, oameni de stat si maladiile de care au suferit, de la boala la creatie artistica si tarele psihice ale unor scriitori, compozitori si oameni de stiinta.
Avem in fata nu un roman, ci un atlas istoric, referindu-se la cei mai importanti si talentati oameni care au existat vreodata, si priviti din perspectiva obiectiva (viata de zi cu zi, pe care fiecare o traia in parte) si nu viata scrisa de istorici.
Personal mi-a placut cartea, chiar daca unele parti sunt mai grele de inteles, in special partea cu patografia istorica, dar este o carte numai buna de citit in timpul liber pentru aprofundarea cunostiintelor generale.
"Napoleon Bonaparte( 1769-1821) suferea de crampe la umarul drept si la buze. Credea in presentimente si horoscoape si in deosebi solicita vrajitoarelor sa-i ghiceasca viitorul. Era disperat atunci cand intamplator spargea o oglinda si se temea de ziua lui vineri, de numarul 13 si considera ca fatidica litera M"
Reviewer: Gabriel Stan
- 28 septembrie 2006
- Ioana Ristea
199.000 lei
Autor: Frederic Beigbeder
Rating:
"Oamenii nu stiu ce vor pana nu li se propune acel lucru".
Sub semnul acesta sta 199.000, una din cartile cele mai importante ale lui Frederic Beigbeder, unde autorul demonteaza, treptat si fara scrupule, fascinatia advertising-ului. Licentiat in marketing si publicitate, cu o cariera inceputa la 24 de ani, Beigbeder lucreaza in industrie unde castiga 10 000 de euro pe luna: "era misto, pentru ca aveam o multime de sclavi in subordine" (spune el intr-un interviu). Se satura insa de lumea aceea si scrie o carte despre ea.
199.000 este povestea lui Octave, un "creativ", cel care ne "vinde rahat. Ala de (va) face sa visati la lucruri pe care n-o sa le aveti niciodata". "Creativul" este cel care imi spune mie, potential (si in acceptiunea lui, viitor) cumparator, de ce am nevoie. El este regele lumii, un magician adevarat, care ne face sa ne dorim lucruri de care nu avem nevoie. De ce? De ce cumpara oamenii lucruri de care s-ar lipsi cu usurinta? Probabil pentru a substitui lucruri esentiale, dar absente, din structura intima, pentru ca sunt convinsi ca daca produsul apare intr-o revista sau la televizor, trebuie sa fie cel mai bun, pentru ca vor sa fie in trend, pentru ca vor sa manance sanatos si sa si slabeasca in acelasi timp, daca se poate. Sunt slabiciuni pe care un copywriter le exploateaza la sange. Chiar cu riscul de a ne vinde "rahat".
Octave, constient de mizeria lumii in care lucreaza, recurge la tot felul de tertipuri pentru a fi dat afara. Sa-si dea demisia ar fi prea simplu. Ajunge chiar sa ceara sa fie concediat, dar este luat de nebun. Cu o viata impartita intre droguri (in timpul liber) si cautarea unor headline-uri (sloganuri) cat mai atragatoare pentru campanile cele mai importante, personajul nu este altceva decat un singuratic scarbit de publicitate (dezvaluie unele secrete bine pazite: existenta ciorapilor carora nu li se duc firele sau faptul ca cremele solare nu protejeaza impotriva UVA, ci numai a razelor UVB), cu o viata de noapte lipsita de griji si morala, cu fete care "soptesc obscenitati delicate in urechi", Octave este mai degraba un spectator lucid al propriei vieti. Indragostit, nu face nimic pentru a o pastra langa sine pe femeia adorata din cauza efortului pe care aceasta il cere: "In compania unei femei asa-zis "normale" trebuie sa faci eforturi, sa te lauzi, sa te prezinti mai bine, deci sa minti: barbatul face pe curva. In timp ce la bordel, barbatul este in voia lui, nu mai cauta sa placa, sa se arate mai bun decat este".
Nu numai publicitatea este infierata de narator, ci un intreg system social, socotit nedrept, care da unora totul si celorlalti nimic. Oamenii se lovesc unii de altii, relatiile le sunt ingreunate: "Ne drogam deoarece alcoolul si muzica nu mai sunt de ajuns pentru ca se ne insufle curajul de a vorbi unii cu altii".
In loc de final, un avertisment: "publicitatea este o tehnica de intoxicare a creierului".
Reviewer: Ioana Ristea
- 28 septembrie 2006
- Andrei Rosca
Focus
Autor: Al Ries
Rating: 
Desi nu sunt un expert, imi permit sa ii consider pe Al Ries si Jack Trout (fosti parteneri, dealtfel) ca facand parte din noul val de marketeri. Sigur ca Philip Kotler va ramane pentru multi tatal marketingului. Totusi, intr-un domeniu ca acesta, care se afla intr-o continua schimbare cred ca trebuie sa fii usor naiv sa te ghidezi timp de cateva zeci de ani dupa o singura persoana, chiar daca acea persoana este intr-adevar un expert in domeniu, cum este cazul lui Kotler. Cum spuneam, Al Ries este in momentul de fata "pe val", publica, isi da cu parerea si bine face. Pentru ca ideile lui sunt noi, abordarea este pragmatica, iar ideile prezentate in cartile lui sunt intotdeauna bine argumentate si sustinute de exemple reale.
Ideea de "focusare" apare in mai toate cartile lui Ries si totusi el s-a decis sa ii acorde o atentie deosebita, dedicandu-i peste 300 de pagini. Initial, cand am aflat ca toata cartea trateaza un singur subiect, si mai ales unul care poate fi rezumat in doua fraze, am crezut ca ma voi plictisi pe la jumatatea ei. Nu a fost asa. Focus e o carte care te prinde repede si nu iti mai da drumul. As spune chiar ca este neasteptat de captivanta pentru o carte de marketing.
Pe scurt, ideea de "focusare" este urmatoarea: cu cat o companie devine mai mare / mai de succes cei de la conducerea ei au tendinta de a face extinderi de linie cat mai multe si de a folosi numele de brand creat pentru a lansa noi produse. Al Ries spune ca acest lucru este gresit si da zeci de exemple de companii mari (printre care IBM, Pepsi, Coca-Cola, AT&T, GM) care au avut de suferit datorita faptului ca nu s-au concentrat mai mult. Interesant este ca, in momentul de fata, companiile inca nu isi dau seama de importanta focus-ului.
Si asta se poate vedea de exemplu in cazul Google care, in loc sa ramana la ceea ce stie mai bine sa faca, a inceput sa se extinda investind in domeniul productiei auto. Acum Google este si el pe val. Intrebarile sunt: oare daca esti un colos, iti permiti sa imparti resursele atat de usor intre 10 domenii? daca apare un concurent serios (ceea ce nu e deloc greu, in cazul Google), te poti concentra asupra lui la fel de bine cum ai putea sa o faci daca ai pompa pe un singur domeniu de activitate? poti fi lider pe 7 domenii de activitate in acelasi timp? preferi sa fii lider pe o singura piata sau sa ocupi locul 3 in patru piete diferite? Raspunsurile le gasiti in cartea lui Al Ries iar ele sunt, repet, sustinute de exemple care nu pot fi contestate.
Am oscilat intre a-i acorda patru sau cinci stele acestei carti. I-am dat patru fiindca nu este neaparat o carte fundamentala. Dupa cum spuneam, ideea de baza, focusarea, mai apare si in alte carti ale lui Ries. Focus merita insa citita atat de cei ce vor sa se delecteze (si sa invete) din zecile de studii de caz prezentate in ea, cat si de cei ce vor sa fie persuadati fara drept de apel.
Reviewer: Andrei Rosca
- 26 septembrie 2006
- Ana-Maria Petritan
Sotron
Autor: Julio Cortázar
Rating:
Este greu sa vorbesti despre aceasta carte. E ca si cum ai incerca sa explici unui om notiunea de ocean, avand la indemana un pahar cu apa sarata. Este vorba de o mandala, una totala, ce include unul sau doua orase, un grup de prieteni, muzica buna, mult mate si Gauloise, un scriitor si un cuplu, o iubire. Ce doriti sa cititi? Aveti totul aici. In ce ordine vreti sa cititi? Aici nu conteaza. Aveti in maini cartea fara inceput si fara sfarsit. O opera grandioasa, formata din componente mici ce se vor descoperite numai atunci cand avem puterea de a face abstractie de intreg si sa cautam detaliul.
Cortázar ne da indicii asupra formelor de lectura a acestei carti. Dupa ce vom fi lecturat o data cartea in mod traditional, Cortázar ne ofera o noua varianta: sa citim cartea respectand un cod numeric dat al capitolelor. Astfel citim (de cel putin) doua ori povestea lui Oliveira si a Magai, experimentam de doua ori ratacirea in hatisul de sentimente si ni se ofera sansa de a descoperi ce ne-a scapat prima oara.
Orasul. Parisul. Este un Paris nostalgic, sarac si mizer dar fermecator, unde intalnim la fiecare colt de strada cate un clochard misterios, un oras magic si, fara a fi descris intr-un mod idealist, totusi irezistibil. Alaturi de Buenos Aires, care apare in prima sau a doua parte a cartii (depinde mult de cum alegem sa ne organizam lectura), Parisul se incadreaza in categoria "oraselor personaj", asemeni Alexandriei lui Lawrence Durrell.
Dincolo de Paris, patrundem in lumea lui Oliveira, ce se invarte intre iubirea mistuitoare pentru Maga, Clubul si puternicile sale trairi, ce il rup de lumea pe care Maga reuseste sa o inteleaga. Oliveira oscileaza intre momentele in care o dispretuieste pe Maga pentru simplitatea gandirii ei, cand ii e rusine cu ea in fata prietenilor, si momentele de luciditate, cand vede in ea forma sincera de existenta, eliberata de constrangerile unei gandiri mult prea analitice. Maga devine o masina de trait, un fulger desavarsit, iar Oliveira e cel care isi recunoaste limitele ("Tu daruiesti infinitul, eu nu stiu sa-l primesc, iarta-ma. Imi intinzi un mar si eu mi-am lasat dintii pe noptiera.") si isi asuma in cele din urma esecul ("...insa eu am adus inca o data ordinea falsa ce ascunde haosul, m-am prefacut ca ma daruiam unei vieti profunde, a carei apa navalnica o atingeam de fapt doar cu varful piciorului.")
Cortázar nu ne prezinta insa o iubire unilaterala, inceputa si sfarsita de ganduri, ci ne ingaduie sa o intelegem in totalitate, ridicand sexul la valente mitice: "şi atunci se înfiripă între ei o înţelegere confuză fără cuvinte, Oliveira simţi ca şi cum Maga aştepta de la el moartea, ceva în fiinţa ei care nu era eul său treaz, o formă obscură cerînd distrugerea, lenta spintecare cu cuţitul în spate ce stinge stelele nopţii şi redă spaţiul întrebărilor şi terorii."
O alta parte importanta a cartii o reprezinta profesiunea de credinta a unui scriitor, un anume Morelli, admirat si studiat de membrii Clubului. Morelli nu este altcineva decat vocea lui Cortázar in roman, o sansa de a invata caile spre creatie, ceea ce sta in spatele unui experiment literar. Dupa cum spune chiar el, Cortázar incearca sa distruga habitudinile mentale ale lectorului, oferind posibilitatea unei lecturi sincere, care implica cititorul si il transforma in personaj activ. De aici si forma romanului, posibilitatile variate de lectura cat si inovatiile de limbaj si de forma: aparitia unui h care precede unele cuvinte, in unele segmente de text (Holiveira) sau dispunerea intercalata o doua povestiri intr-un singur capitol (randurile pare prezinta o poveste, iar cele impare alta).
Sotron merita punctajul maxim. Pentru tot. Dar mai ales pentru ca este inovator si pentru ca este ceea ce a vrut sa fie: o mandala. Este cartea pe care o poti citi mereu doar pentru a mai descoperi un nou model, o noua nuanta care prima data ti-a aparut altfel. Si nu pot incheia decat cu o morelliana: "A scrie inseamna a-mi desena propria mea mandala si in acelasi timp a o strabate, a inventa purificarea, purificandu-ma; munca de biet saman alb cu slip de nailon."
Reviewer: Ana Maria Petritan