A Pale View of Hills

Autor: Kazuo Ishiguro
Rating:

Mi s-a spus ca dupa Ramasitele zilei nu am cum sa citesc o carte mai buna scrisa de Ishiguro. De aceea, cand am gasit aceasta micuta carte si am aflat ca este primul sau roman, am inceput sa o citesc foarte sceptica. Dar acum cred ca daca Ishiguro s-ar fi oprit doar la aceasta carte, tot si-ar fi pastrat un loc de seama in istoria literaturii universale.

Romanul este narat de Etsuko, o femeie crescuta si educata in Anglia, care reconstituie viata ei inainte de a emigra din Japonia celui de al doilea razboi mondial, pornind de la sinuciderea fiicei ei. Romanul nu exceleaza in actiune, ci este mai degraba un minutios studiu al caracterelor, extrapoland pana la intreaga societate japoneza. Este incarcat de dureri, obsesii, amintiri, taceri, un veritabil tablou al unei natiuni mutilate de razboi.

Naratiunea urmeaza mai multe linii: de la relatia dintre Etsuko, sotul si socrul ei, la prietenia dintre Etsuko si Sachito, o mama ce-si neglijeaza fiica pentru a urma o relatie, evident dezastruoasa, cu un american, la doamna Fujiwara si fiul ei Kazuo, amandoi ruinati financiar si emotional de bomba ce picase peste Nagasaki. Dar sa nu va lasati amagiti de gandul ca bomba este un laitmotiv al romanului; dimpotriva, personajele se incapataneaza sa nu vorbeasca despre acest eveniment, ca si cum istoria recenta a Japoniei nici nu a existat.

Contrar asteptarilor lansate din titlu, nu intalnim descrieri de peisaje, iar tacerea ce le inconjoara e menita sa nelinisteasca si sa ne faca sa simtim ca bajbaim pe intuneric, inglodati in noroaiele ce mereu sunt prezente intre locuintele personajelor. Fiind foarte prinsa in bogata si sinistra simbolistica a romanului, a trebuit sa ajung la final sa ma intreb de ce am crezut tot timpul vocea naratorului: Etsuko incepe prin a fi o tacuta si umila sotie japoneza si nici nu ne dam seama cum ne lasam purtati de minciunile ei. Fiica lui Sachito, Mariko, si fiica lui Etsuko ajung sa se confunde, sinuciderile urmeaza scenarii similare, iar misterul ce planeaza asupra lor pare sa se elucideze doar spre final.

Zile si saptamani dupa ce am citit cartea inca reasezam in minte, precum piesele unui puzzle, indiciile date de Ishiguro, pentru a ma asigura ca am inteles pe deplin romanul. Nu cred ca am reusit complet. Cartea aceasta o voi reciti, si nu o data, pentru a mai descoperi parti din misterul ei intunecat. Si pentru ca este o carte al carei efect persista mult dupa ce ai inchis-o, ii acord un rating de cinci stele.

Reviewer: Ana Maria Petritan

Spune-ti parerea!

La sud de graniţă, la vest de soare

Autor: Haruki Murakami
Rating:

Aş vrea să am o poveste interesantă despre cum am descoperit cartea asta şi locurile exotice prin care am citit-o, dar din păcate întreg şirul de evenimente a fost destul de banal. Prin insistenţele colegilor am ajuns săptamâna trecută la târgul Kilipirim, aflat deja la ediţia a treia, care se ţinea la Sala Dalles. Iniţial nu aveam nici o idee despre ce era vorba - imaginaţi-vă surpriza mea când m-am găsit într-o sală plină ochi cu cărţi de la mai toate editurile româneşti. Era şi un stand cu muzică, ocaziu cu care mi-am luat un cd dublu cu Jimi Hendrix.

Pe o masă din colţ mă aştepta toată colecţia Murakami scoasă de Polirom, pe care o cunoşteam destul de bine deoarece citisem deja Cronica păsării-arc, Pădurea Norvegiană sau La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor (care chiar are o recenzie foarte bună scrisă de un recenzor competent pe acest site).

Exemplarul meu din La sud de graniţă, la vest de soare nu a avut aventuri la fel de interesante ca Bufoniada pe care am prezentat-o lunea trecută, şi pe care am cărat-o după mine vreo două zile, citind-o în metrou, la cursuri, pe stradă sau la un moment dat pe o trecere de pietoni.

Acţiunea cărţii este povestită de Hajime, patronul a două baruri de jazz din Tokyo, obsedat de relaţia sa din copilărie cu o fată numită Shimamoto. Cei doi au fost colegi de şcoală însă au pierdut legătura când au ajuns la licee diferite. Hajime trece printr-o serie de relaţii anormale cu alte fete, şi se însoară la treizeci de ani, deschizându-şi primul bar cu ajutorul socrului său. Are două fetiţe şi duce o viaţă destul de normală, până în ziua în care Shimamoto apare în unul din barurile sale.

De fapt întreaga carte vorbeşte de la sine, într-un mod cât de poate de uşor de înţeles dar totuşi complex şi adânc. De aceea îmi este destul de greu să vorbesc despre ea. Aş putea la fel de bine să încerc să povestesc o melodie jazz. Pe coperta din spate cei de la "The Times" spun despre roman că este "Casablanca în stil japonez", şi cred că aceasta este cea mai bună caracterizare pe care cineva ar putea s-o facă.

În cele din urmă cartea vorbeşte despre alienare, copilărie, viaţă şi dragoste. Relaţiile dintre oameni sunt unice şi destinul joacă feste crude, Hajime fiind gata să lase tot ce are pentru o dragoste din trecut. Lucrul remarcabil este felul în care orice cititor poate găsi ceva cu care să se identifice în cărţile lui Murakami.

Partea mai puţin bună este că romanul este destul de scurt, şi pare a fi o simplă fiţuică pe lângă Pădurea Norvegiană, roman care întâmplător a fost scris de Murakami cu cinci ani înainte de La sud de graniţă, la vest de soare. Asta se întâmplă deoarece Pădurea Norvegiană spune o poveste de dragoste mai lungă şi complexă, într-un mod oarecum asemănător. Numai că la o privire atentă e vorba de două lucruri diferite în esenţă, asemănătoare doar la suprafaţă. La sud de graniţă, la vest de soare vorbeşte despre destin şi dragostea pierdută şi regăsită, în timp ce iubirea din Pădurea Norvegiană este pusă sub vicisitudinile unei societăţi moderne şi dificultăţilor comunicării dintre oameni.

În cele din urmă La sud de graniţă, la vest de soare e mai Murakami decât Murakami şi mai Nat King Cole decât melodia după care este intitulată. Poate că e şi mai japoneză decât japonezii, dar cred că oricine o citeşte găseşte ceva în ea, indiferent de unde vine.

Reviewer: Cristi Mitran

Citeste cele 7 COMENTARII si spune-ti parerea!

Febra stadioanelor

Autor: Nick Hornby
Rating:

De Febra stadioanelor auzisem cu ani buni in urma, insa romanul de debut al lui Nick Hornby nu mi-a stimulat curiozitatea decat recent, dupa ce am citit o alta carte a autorului englez, Totul despre baieti. Ceea ce mi-a atras atentia asupra sa au fost comentariile privind comicul scrierilor sale, dar pe care eu nu am reusit sa il identific printre randuri. Are Nick Hornby umor? Desigur. Insa este umorul unui om trist si resemnat, care cel mult mi-a provocat cate un zambet stingher, compatimire si nu in ultimul rand, o strangere de inima privind modul in care privesc propriile pasiuni.

Fever Pitch este un soi de jurnal al autorului care isi relateaza viata incepand cu momentul zero, aparitia pasiunii pentru fotbal si pentru echipa Arsenal, pana in momentul in care isi definitiveaza romanul. Orice moment, oricat de important din viata sa, este strans legat de victoriile sau de esecurile echipei favorite, de tururi si retururi, de transferuri si meciuri plicticoase.

Pasiunea sa este atat de inradacinata, incat povestitorul nu poate separa "viata reala" de cea de microbist. El ajunge sa isi organizeze tot timpul in asa fel incat sa isi protejeze accesul la meciuri, se izoleaza de oameni, devine un om ciudat caruia i se accepta, in cele din urma, mania, de catre cunostinte si familie, ba chiar de catre angajatorii sai sau de studentii carora le preda.
Febra stadioanelor nu este, cum v-ati putea imagina, jurnalul unui hooligan. Nick Hornby este un intelectual pe care il frizeaza si il indurereaza violenta de pe stadioane, injuraturile antisemite si rasiste, episoadele sangeroase, carora le cauta, insa, incurcat, scuze, asa cum ai proceda in cazul unui prieten care a facut ceva impardonabil.

Cartea este un simbol pentru ceea ce inseamna fotbal in Marea Britanie. Obiceiurile suporterilor influenteaza chiar si deciziile politice, meciurile de cupa starnesc frenezie pe strazi, accidentele nefericite duc la schimbarea arhitecturii stadioanelor, iar publicatiile importante, dar care nu au legatura, in principiu, cu fenomenul sportiv, trateaza problemele sale la modul cel mai serios. Citind romanul lui Nick Hornby, ai senzatia ca fotbalul inseamna Anglia, in masura in care inseamna si ceata sau ploaia, familia regala sau Palatul Buckingham.

Pentru mine cartea nu a fost atat de pasionanta pe cat ar putea fi pentru un microbist. Poate ca in lipsa acestei pasiuni pentru fotbal, romanul lui Nick Hornby mi s-a parut, destul de des, plictisitor. Insa talentul cu care isi descrie obsesia este de necontestat, iar modul minutios in care o analizeaza se poate aplica cu succes pentru orice alta pasiune. Aceasta trasatura de "universalitate" aplicabila obsesiilor de care suferim cu totii, in mai mica sau mai mare masura, m-a determinat, totusi, sa citesc cu destul de multa placere aceasta carte.

Reviewer: Laura Magureanu

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Poll nou

Spune-ne despre recenzii! Sunt prea putine? Ai un poll nou in partea stanga. A! Si multumesc pentru votarea in poll-ul anterior.

Spune-ti parerea!

Ezoterismul lui Dante

Autor: Rene Guenon
Rating:
(ediţia în limba engleză)

Intotdeauna, in momentele cheie ale istoriei, organizatiile initiatice veritabile, au "misionat" poeti sau scriitori pentru a lasa posteritatii invataturi despre doctrinele initiatice pentru ca cei ce dispun de "l`intelleti sani" sa le poata urma.

"Voi, cei ce cu spirit ager de patruns,/catati aci-n cantarea mea ciudata,/sub valul ei, ce-nvat imi zace-ascuns/"

In Convito, Dante spune ca toate scrierile pot fi intelese si explicate prin patru mari sensuri: filosofico-teologic, literar, politic si social, si "last but not least": initiatic sau metafizic. Daca acest sens este ignorat in ziua de azi, nu e de mirare, fiindca vedem cum exista haos in toate domeniile, atunci cand ceea ce ar trebui sa fie centrul tuturor lucrurilor este ignorat, iar contingenta este luata drept valoare absoluta.

Rene Guenon mentioneaza o medalie aflata la muzeul din Viena, reprezentandu-l pe Dante, pe care sunt mentionate literele F.S.K.I.P.F.T, care ar insemna: Fidei Sanctae Kadosch, Imperialis Principatus, Frater Templarius. Organizatia din care facea parte Dante, Fede Santa, avea o filiatie Templiera, iar membrii sai purtau denumirea de Kadosch, inseamnand "sfant". Dante il are ca ghid in Paradis pe Sfantul Bernard, cel care a stabilit regulamentul Ordinului Templului.

Dupa disparitia Ordinului Templierilor (momentul in care Europa si-a pierdut demnitatea si libertatea), traditia a imbracat alte forme cum ar fi rozicrucianismul. Vesmintele Alesilor Roza-Crucieni erau albe, in legatura cu costumele Templierilor. Dante spune: "Priveste/Ce mare-i stolul (convento) albelor vesminte". Convent a ramas si acum denumirea pentru marile adunari in Masonerie. Mai departe citim: "In chipul unei albe-roze acu/vazui ostirea cea de sfinti pe care/prin sange Crist mireasa si-o facu". Militia sfanta este Templarismul transformat in Rozicrucianism, sangele lui Cristos fiind o aluzie la crucea rosie a Templierilor. Trandafirul alb (simbol catar) este Rosa Candida adoptat de Biserica Catolica ca figura a Fecioarei Maria.

Alte capitole de mentionat sunt cele legate de numerele simbolice si ciclurile cosmice, in care Guenon mentioneaza ca Dante a realizat calatoria prin cele 3 lumi la echinoxul de primavara, atunci cand si catarii isi faceau initierile.

Mai trebuie mentionat extraordinarul studiu a lui Mircea A. Tamas, Dante si desavarsirea initiatica, explicatie in cheie metafizica a voiajului lui Dante.

Reviewer: Bogdan Scupra

Spune-ti parerea!

Cartea fericirii

Autor: Nina Berberova
Rating:

Ce? O poveste pentru cei care au vrut cu tot sufletul la un moment dat sa fie cu adevarat fericiti, pentru cei care si-au dat seama candva - intr-o clipa - ca se inselau, ca nu erau fericiti asa cum credeau, pentru cei care asteapta fericirea sau pentru cei care o fabrica, pentru altii care o falsifica sau ii neaga existenta sau durabilitatea. Cine n-a iubit un prieten? Cine n-a tanjit dupa dragostea cuiva care n-a stiut sa i-o dea? Cine n-a confundat compasiunea cu iubirea? Si cine n-a negat, din prudenta, fericirea pana in momentul cand aceasta a devenit atat de evidenta incat a luat forme fizice?

Cine? Cartea e scrisa de o autoare rusa care si-a inceput activitatea literara la varsta de 84 de ani, a trait pe pielea ei toate schimbarile secolului XX, a locuit la Sankt Petersburg, Paris si in America. Pe spatele cartii scrie ca "Este probabil singura scriitoare care reuseste ca fiecare carte a ei sa aiba exact vartsa celui care o citeste." Mi se pare extraordinar lucrul asta, mai ales ca am avut aceasta senzatie citind cartea. Parca era scrisa pentru mine. Regaseam sentimente pe care le-am incercat si sentimente pe care stiu ca le voi incerca o data cu trecerea anilor. Chiar am sa o recitesc peste 10 ani.

Cum? Stilul e foarte rusesc, ca sa zic asa. Pe placul meu, pentru ca o data cu Anna Karenina de Tolstoi am facut o adevarat pasiune pentru scriitorii din acea parte a Europei. Pur si simplu au un talent nemaipomenit sa creeze senzatia de caldura intr-un mediu friguros. O caldura placuta, materna, tocmai de aceea iti vine sa o citesti doar la 1 noaptea sub plapuma, la lumina nesigura a unei lampi de pe noptiera.

Desi titlul suna a roman usurel cu pretentii filozofice, nu e vorba despre a self-help book (asa cum credea o vanzatoare incapabila!) si nici nu apar razboinici ai luminii pe acolo. Este pur si simplu despre fericiri. Pentru ca sunt mai multe, diferite, de intensitate mai mare sau mai mica. Sunt pasi catre fericirea care va dura. Prietenia, copilaria, speranta iubirii neimpartasite, omenia, compasiunea care, concretizata in fapte, iti umple pentru un timp sufletul, legaturile fara complicatii, fericirea de moment, cea de viitor, cea de trecut. Si mai e fericirea care nu va deveni nicicand amintire. Iar pentru asta e nevoie de doi.
"- E bine ca au fost toate acestea(")Iar tu stii acuma, si stiu si eu, ce este prietenia.
- Da, Sam.
- Si n-o sa vorbim despre asta cu nimeni. Lasa-i sa-si inchipuie ca e cu neputinta, ce zici?"

Vera nu e cea mai frumoasa. Ea e la fel ca toti, insa poate mai ireala prin intensitatea cu care simte viata, pasiunea cu care traieste. Romanul e calatoria ei, cat se poate de realista, printre toate aceste fericiri. Vedem cum lasa in urma cate o parte din ea cu fiecare ramas-bun, cum ia in suflet tot ce e mai de pret din fiecare experienta, cum ramane neschimbata si totusi evolueaza. De fapt nu e o calatorie, ci o cautare - aceea pe care o stim cu totii: cautarea fericirii adevarate. Vera traieste in 30 de ani cat altii nu traiesc o viata intreaga - dar poate de aceea exista cartile. Daca va gasi ce cauta, sau nu, va las pe voi sa aflati.

"- Intelegi oare de ce se spune ca fericirea e ca aerul, ca nu o simti? - a intrebat Karelov, luand-o de brat.
- Nu, cred ca nu.
- Nici eu. Cred ca, daca s-ar intampla sa fiu fericit, as simti asta in fiecare clipa, as vrea sa simt. N-as accepta niciodata sa ma obisnuiesc cu fericirea."

Imi plac romanele in care personajul nu moare la sfarsit, care te fac sa te intrebi ce s-a mai intamplat oare cu el. De obicei, in 200-300 de pagini, el trece prin tot felul de intamplari neobisnuite, iese din banal, pentru ca la sfarsit sa redevina un om ca noi toti. Si apoi? Dintotdeauna mi-am dorit sa stiu ce fac personajele cand redevin oameni. S-ar zice ca duc o viata stearsa, plictisitoare. Asa o fi? As vrea sa stiu ce face Vera acum.

Rating 5 stele pentru ca e bine scrisa, interesanta, mi-a vorbit mie si m-a ascultat cand aveam ceva de zis. Pentru ca am sa o recitesc, cum am promis, peste 10 ani si sigur n-am sa ma plictisesc. Pentru ca inca ma mai gandesc la Vera :)

Reviewer: Anca Cristina

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

Falconer

Autor: John Cheever
Rating:

În 1977 scriitorul american John Cheever edita romanul său, Falconer. Se prezintă istoria lui Ezekiel Farragut, un profesor universitar dependent de droguri care este condamnat la închisoare pentru fratricid.

Noua casă a lui Farragut este închisoarea federală Falconer; detenţia acestuia este obişnuită întrucât nu suferă chinurile descrise din timpul sfârşitului anilor "™20 din închisorile Americii. Singura suferinţă adevărată pe care o resimte este nevoia de metadonă prescrisă de medici. Într-o zi "porţia" de metadonă îi este refuzată drept pentru care încearcă să fugă din retenţie şi este bătut. Se împrieteneşte cu Jody cu care va întreţine relaţii homosexuale, mai mult, va ajunge la concluzia că-l iubeşte. Jody evadează, iar Farragut rămâne singur.

Între timp se produce o revoltă într-o altă închisoare ceea ce va alarma gardienii, ducând la confiscarea tuturor aparatelor radio şi televizoarelor. Farragut realizează că a reuşit să depăşească dependenţa sa de metadonă. În final, un coleg bătrân moare şi Farragut preia locul acestuia în sacul mortuar, pentru ca mai apoi să reuşească să evadeze din închisoare.

O parte interesantă a romanului este primul aliniat în care se prezintă intrarea în închisoare, o poartă cu boltă şi blazon, ce creează o imagine de presiune, de greutate sufletească de la bun început. Acest prim aliniat este plin de simboluri: "Intrarea principală în Falconer - de fapt singura intrare pentru deţinuţi, vizitatori şi personal deopotrivă - avea deasupra un blazon înfăţisând Libertatea, Justiţia şi, între cele două, puterea suverană a guvernului. Libertatea purta o bonetă şi ţinea o lance în mână. Guvernul era reprezentat de vulturul federal cu o ramură de măslin şi un mănunchi de săgeţi în gheare. Justiţia era convenţională: legată la ochi, vag erotică în veşmintele-i mulate şi înarmată cu o sabie de călău."

În Falconer se încearcă inducerea ideii că detenţia este şi rea dar şi necesară. În acelaşi timp, în acest roman se prezintă două secvenţe importante ale acestui personaj pe atât de ciudat, pe atât de fascinant, şi anume viaţa dinaintea detenţiei şi acea din timpul închisorii. Viaţa familială a lui Farragut pare la prima vedere ciudată, mai ales datorită relaţiilor cu nevasta sa, relaţii reduse la partide de sex şi discuţii despre digestie ("Aşa se prezenta la data aceea căsnicia lor - nici treapta cea mai de sus a scării, nici susur de fântâni italiene, nici vânt prin măslini exotici, ci doar atât: un bărbat şi o femeie, goi puşcă, discutându-şi problemele de digestie.") Viaţa din închisoare îi rezolvă în mod inevitabil "problemele" vieţii. Din când în când autorul inserează câte o întâmplare din perioada dinainte a personajului, fiecare fiind importantă pentru definirea personalităţii lui Farragut. Copil nedorit, i s-a spus de nenumărate ori de către părinţi că s-a dorit un avort, apoi încercările nereuşite ale rudelor de a-l pierde sau de a-l "omorî". Între personajul Farragut şi autor există multe similarităţi: amândoi împărtăşesc aceeaşi viaţă familiară toxică, bisexualitatea şi dependenţa de droguri. Episodul cu avortul lui Farragut aparţine vieţii personale a autorului.

"Rezidenţii" blocului F unde este "cazat" Farragut contribuie la impresia de neputinţă a lui Farragut prin simplul fapt că de la bun început îl ignoră, iar puţinii care îi vorbesc se află în proximitatea sa şi îl tratează brutal.

Alături de Farragut se împletesc şi vieţile altor deţinuţi, aşa cum ar fi cea a Încornoratului care ajunge să-şi ucidă nevasta infidelă, deşi pe parcurs recunoaşte că şi el la rândul său, a înşelat-o, chiar şi cu un bărbat. Un personaj care se doreşte haios, terminând prin a fi în final doar singur şi tragic este Puiu Număru"™ Doi. Gardianul cel mai uman prin faptul că se preocupa de deţinuţi este Micuţul, o namilă de om care îl ajută pe Farragut să îşi învingă viciul. Aceste personaje sunt importante pentru a descrie tipologia deţinutului, cel care ucide, jefuieşte şi continuă să se considere nevinovat. De asemenea, romanul lasă impresia că personajele aflate în detenţie nu au dorinţa de a fi liberi datorită situaţiei sociale şi economice critice de la sfârşitul anilor 1920 din America.

Falconer începe cu un blazon cuprinzând pedeapsa şi iertarea şi se încheie cu o evadare chestionabilă din punct de vedere moral. Se prezintă nevoia de detenţie a unor oameni, cât şi costul uman pentru acest lucru, în timp ce se exploră circumstanţele care îi conduc pe bărbaţi să facă rău şi să devină ceea ce sunt în închisoare. Romanul este fascinant şi parcă cere empatie din partea cititorului. De asemenea, prin imaginile create de autor dă impresia de implicare directă a cititorului în evenimentele din Falconer.

Falconer este un roman superb pentru că examinează detenţia în America contemporană. Practic există două părţi importante şi anume prima în care Cheever descrie "misterul" detenţiei concentrându-se asupra experienţelor lui Farragut din viaţa obişnuită din închisoare. Mutându-se dintre închisoare înspre detenţie, romanul prezintă viaţa dinainte de încarcerare a lui Farragut. În viaţa sa s-ar putea spune că personajul cunoaşte atât iubirea umană, cât şi cea divină. Practic se prezintă o viaţa de zi cu zi a americanului, o viaţă complet neopoetică, frustră, deviantă.

Este una din acele cărţi pe care nu o poţi lăsa din mână prin intensitatea descrierii fruste a istoriei lui Farragut şi a alor oameni ca şi acesta.

Reviewer: Cristina Teodorescu (Woodisor)

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!