- 30 noiembrie 2006
- Andrei Rosca
Pozitionarea
Autor: Al Ries & Jack Trout
Rating: 
(ediţia în limba engleză)
Imi incep recenzia prin a spune ca Pozitionarea m-a dezamagit. Poate ca aveam asteptari prea mari de la o carte ce mie mi s-a parut bunicica, si doar atat. Aveam si motive sa ma astept la mai multe: Al Ries si Jack Trout sunt printre cei mai cunoscuti strategi de marketing, in momentul de fata, au scris carti cu adevarat bune, cum ar fi Cele 22 legi imuabile ale brandingului sau Focus; prefata editiei pe care am citit-o este scrisa de nimeni altul decat Philip Kotler, marketerul care a influentat cel mai mult evolutia disciplinei in ultimele decenii. In plus cartea este un bestseller care s-a vandut, asa cum scrie si pe coperta, in peste 1 milion de exemplare.
Pozitionarea ar fi putut fi o carte bine structurata daca autorii ar fi avut ce sa structureze. Spun asta fiindca informatiile cu adevarat importante le afli citind cuprinsul, care, ce-i drept, are o particularitate. Sub fiecare titlu din cuprins apare un paragraf care prezinta esenta capitolului respectiv. In rest, cartea este scrisa pe modelul Ries, cu foarte multe exemple de strategii folosite de companiile mari si cu foarte multe argumente care insa, pe mine, au reusit sa ma faca sa atipesc din cand in cand, desi trateaza un subiect care ma pasioneaza.
Terminand de citit cartea am ramas cu ceva cunostinte in plus, legate de anumite companii si evolutia lor, ceea ce nu e rau, dar nu am reusit sa aflu prea multe lucruri noi legate de pozitionare, de "lupta pentru un loc in mintea consumatorului". Sunt idei mai vechi, enuntate tot de cei doi autori si imi lasa impresia ca Pozitionarea a fost scrisa mai mult pentru a se incerca o mai buna argumentare a acelor idei.
Per total, cartea merita citita dar, din punctul meu de vedere, este departe de a fi o carte fundamentala, asa cum este considerata de multi.
Reviewer: Andrei Rosca
- 29 noiembrie 2006
- Raluca Alexe
Departe de lumea dezlantuita
Autor: Thomas Hardy
Rating: 
Aproape in acelasi timp in care unii din scriitorii americani fugeau de Industrializare refugiindu-se in curentul numit "regionalism", Thomas Hardy traia la randul sau o dezamagire profunda fata de aceeasi tendinta de mecanizre a vietii din Marea Britanie. A scris prin urmare un numar impresionant de romane menite sa atraga atentia asupra pericolului pe care il reprezinta Industrializarea si asupra frumusetii care rezista inca in sptiul rural.
Departe de lumea dezlantuita se regaseste printre cele mai faimoase romane ale sale, iar titlul exprima clar viziunea autorului: viata departe de inghesuiala oraselor supra-populate, departe de crimele chiar si marunte care au loc in acest mediu, scos parca din mahalalele lui Stephen Crane. Romanul este insa unul "de metrou" - genul de literatura aproape usoara, abordabila chiar si in inghesuiala din timpul diminetii in mijloacele de transport in comun.
Romanul este aproape o telenovela: "Batsheba statuse in ultimele clipe ca o stana de piatra: isi cuprinse brusc fata intre maini si, innebunita, incepu sa se gandeasca la scena care abia luase sfarsit. Faptul ca un om linistit ca domnul Boldwood putuse sa-i dezvaluie simtaminte uluitoare in adancimea si infrigurarea lor, i se parea de neinteles, groaznic."
Firul actiunii este deci usor de urmarit: Gabriel, un fermier prosper, se indragosteste de Batsheba, o fata cu nu prea multa avere, care nu a iubit niciodata, prea independenta pentru a accepta casatoria propusa de Gabriel. Batsheba mosteneste o ferma, iar Gabriel o pierde pe a lui, angajandu-se la ferma femeii pe care o iubeste, dar cu care pastreaza o relatie de prietenie.
Batsheba se incurca in doua relatii sentimentale, din care pana la urma, in spiritul romanelor care se termina cu bine, reuseste sa
iasa doar putin sifonata, toate ducand la deznodamantul pe care poate l-ati ghicit - sau nu.
Singurul merit pe care il are romanul, in afara de acela de a-ti distrage atentia de la cenusiul orasului, este acela ca aduce in
discutie doua teme oricum destul de des abordate, "cantitatea" inegala de dragoste pe care o ofera partenerii dintr-o relatie, si
imaginea idealizata pe care si-o fac acestia despre persoana iubita.
O recenzie de: Raluca Alexe
- 28 noiembrie 2006
- Ana-Maria Petritan
Creanga de aur
Autor: James George Frazer
Rating:
(ediţia în limba engleză)
Creanga de aur este, inainte de toate, o carte clasica, de capatai, pentru oricine vrea sa inceapa sa studieze gandirea magica si bazele mitologiei. Intr-o lucrare de dimensiuni medii, Frazer a reusit sa adune atat notiuni incipiente si fundamentale ale gandirii religioase universale, cat si concretizarea acestor manifestari in rituri si ritualuri.
Dintre cele cinci volume, primul este mai degraba unul teoretic si este menit sa ne familiarizeze cu evolutia gandirii mistice, a magiei si religiei. Desi intalnim numeroase exemple concrete si in acest prim volum, el reprezinta mai degraba cheia modului in care trebuie citita si inteleasa aceasta carte. Pornind de la ideea ca magia a aparut inaintea religiei, Frazer analizeaza implicatiile si valentele sale, metodele in care magia se rasfrangea in mintea omului primitiv.
Recunoasterea falsitatii magiei este pentru Frazer un moment revolutionar, chiar daca este o revolutie ce se propaga cu deosebita greutate. Dar aparitia religiei, sistem superior de valori, nu implica disparitia magiei, iar exemplele ce formeaza aceasta lucrare sunt menite sa demonstreze persistenta gandirii magice primitive la omul modern. Putem spune ca Frazer ne indica linia fina ce este trasata intre dogma bisericeasca si ceea ce se reflecta in constiinta si gandirea colectiva.
Fara a se margini la popoarele europene (desi uneori cade in capcana de a desconsidera alte civilizatii), Frazer identifica asemanari intre ritualuri magice universale, le dezbraca de haina traditionalismelor locale si descopera un singur punct de pornire. Ceea ce este interesant de analizat este faptul ca, desi rationamentele ce stau la baza acestor obiceiuri apartin de cele mai multe ori gandirii primitive, ele reusesc sa persiste si sa nu isi piarda din forta.
Printre cele mai graitoare exemple sunt cele ce tin de sarbatorile de primavara, de reinoire a vegetatiei. In lumea agrara universala, acest interval, datorita importantei ce o reprezinta pentru intregul an, este foarte incarcat din punct de vedere mistic. Iar mitul de decadere si de inviere a vegetatiei este intalnit de la cel al lui Demeter si Persefona, la mitul identic sirian al Afroditei (Astarte) si a lui Adonis, la mitul frigian al Cibelei si al lui Attis, precum si la mitul lui Isis si al lui Osiris.
Creanga de aur este o lucrare ce trebuie citita de oricine care doreste o viziune de ansamblu asupra dezvoltarii si evolutiei gandirii mitologice universale. Desi uneori pare lipsit de diplomatie in afirmatii si concluzii, Frazer are meritul de a fi reunit intr-o singura lucrare, aspecte ale diferitelor tipuri de sincretisme religioase si magice ce stau la baza dezvoltarii culturale a societatii omenesti.
Reviewer: Ana-Maria Petritan
- 27 noiembrie 2006
- Cristi Mitran
Anansi Boys
Autor: Neil Gaiman
Rating: 
(ediţia în limba engleză)
Pentru fiecare generaţie nouă poveştile vechi trebuiesc readaptate şi respuse. Au mai rămas doar puţini povestitori care să poată lua vechile mituri şi să le ţeasă într-o pânză rezistentă dar delicată, imensă dar minuţios lucrată, complexă dar totuşi uşor de înţeles.
De ce îşi ţese păianjenul pânza? Probabil pentru a prinde o poveste. Şi un cititor.
În Anansi Boys Neil Gaiman depană cea mai bună poveste a lui de până acum. Iar cititorul (da, tu) este prins în cântecul hipnotizant al păianjenului.
Anansi Boys este scris pe un ton mult mai lejer şi glumeţ decât ultimul roman al lui Gaiman, American Gods, cu care are doar o legătură tangenţială. Şi nu trebuie să fi citit American Gods pentru a te bucura de tot ce oferă povestea de faţă. Cele două romane au în comun doar un personaj, care dispare din peisaj destul de repede. Chiar şi temele diferă, American Gods discutând despre cosmogonizarea credinţelor americanilor, în timp ce Anansi Boys se axează pe relaţiile de familie (o familie destul de ciudată ce-i drept) şi pe felul în care preluăm torţa de la părinţii noştrii.
Domnul Nancy moare într-un mod destul de jenant, în timp ce cântă karaoke într-un bar. Nimic fenomenal totuşi, decât dacă mai adaugi că bătrânelul simpatic cu pălărie verde şi mănuşi este Anansi, zeul păianjen african al păcălelilor şi rebeliunii, iar locul său trebuie să fie ocupat de cineva. Şi cine ar putea să facă asta dacă nu fii lui?
Pe ediţia mea a cărţii (primită desigur de la Jen) scrie mare "God is dead. Meet the kids", lucru care a reuşit să amuze invariabil pe oricine mă întreba ce citesc în timpul cursurilor. Coperta are chiar şi o pânză de păianjen desenată pe ea.
Ediţia română a cărţii are o copertă la fel de reuşită, pe care putem vedea umbrele celor doi băieţi ai lui Anansi, întinse pe o autostradă pustie. Dacă ţineţi minte toate coperţile la American Gods aveau pe ele o autostradă, pentru că în cele din urmă ambele cărţi vorbesc despre lungul drum al cunoaşterii de sine.
Nu e uşor să omori un zeu, la fel cum nu e uşor să omori o idee. Dar se poate. Când Anansi este îngropat fără mare fast viaţa fiului său, Fat Charlie, se duce de râpă. Asta pentru că îl cunoaşte pe fratele său. Spider are o fire diametral opusă de a lui Charile, fiind imaginea aproape perfectă a tatălui lor, adusă la cerinţele lumii moderne. Astfel liniştitul şi modestul Fat Charlie descoperă că nu a primit nici un fel de putere magică, şi, pe deasupra, fratele său s-a mutat în casa lui, i-a furat identitatea, viaţa şi logodnica. Iar toate astea se întâmplă înainte să se instaureze frica şi nebunia.
Lucrul remarcabil este felul în care naratorul foloseşte umorul său excelent, inserând comentarii şi remarci molipsitor de hilare, încât ai crede că Anansi însuşi îţi spune povestea în timp ce îţi fură portofelul şi te lasă agăţat într-un pom. Fraţii formează un duo incredibil, ambii fiind bine conturaţi şi dezvoltaţi în egală măsură pe parcursul romanului. Personajele secundare sunt şi ele foarte bine gândite, dar din păcate sunt puse în umbră de Fat Charlie şi Spider.
Dacă umorul nu e de ajuns pentru a scrie o carte genială atunci mai ai nevoie şi de puţină imaginaţie. Iar dacă în momentul de faţă există un scriitor care posedă destul fler creativ şi putere de inovaţie încât să răstoarne toate convenţiile imaginarului, acel scriitor este cu siguranţă Neil Gaiman. În Anansi Boys lumea reală şi spaţiul imaginar se întrepătrund fără nici un fel de inhibiţii. După cum îşi spune şi Spider, "realitatea are nevoie uneori de mici impulsuri".
Miturile străvechi şi cele moderne se întâlnesc şi se contopesc sub cântecul lui Anansi, redefinind lumea noastră cât şi cea fantastică. Şi când zic "străvechi" chiar mă refer la primele poveşti spuse, sau cântate, vreodată în jurul focului din cavernă. Poveşti despre tigrul feroce, maimuţa calică, şarpele nevăzut şi păsările maiestuoase. Şi desigur păianjenul Anansi, care i-a păcălit pe toţi şi le-a furat poveştile. Acum toate poveştile sunt ale lui Anansi.
Partea mai puţin bună este că Gaiman nu este constant. Un prieten spunea că Good Omens e un tren care porneşte ca din puşcă şi rămâne fără abur la jumătatea drumului. Anansi Boys suferă de aceeaşi maladie, dar spre fericirea mea (şi a umanităţii în general) îşi revine foarte frumos în ultima parte, ca o pisică ce aterizează în picioare în ultima clipă. Autorul recunoaşte că a făcut o pauză de trei luni înainte de a scrie ultima treime a cărţii, şi acest lucru se vede în inconsistenţa stilului, dar nu este cu adevărat deranjant.
Oricine poate găsi ceva care să-i placă în Anansi Boys. Pentru mine au fost cei doi fraţi, umorul grozav şi felul în care poveştile vechi au fost spuse din nou pentru noile generaţii, de un veritabil bard modern. Şi încă nu sunt convins că Anansi însuşi nu i-a spus lui Gaiman să scrie cartea aceasta.
Reviewer: Cristi Mitran
- 26 noiembrie 2006
- Andrei Rosca
- 24 noiembrie 2006
- Cristina Teodorescu
Cum mi-am petrecut vacanta de vara
Autor: T.O. Bobe
Rating:
Cum mi-am petrecut vacanţa de vară este o poveste halucinantă despre un elev care povesteşte cum şi-a petrecut vacanţa de vară (într-o compunere). Textul povestitorului debutează cu celebrele "incantaţii" specifice ciclului primar "vara este cel mai frumos anotimp" ca mai apoi să se blocheze, neputând să folosească clişeele specifice toamnei deoarece era vară. Gradat, povestirea se concentrează pe întâmplările cât se poate de banale ale elevului Luca, ca mai apoi să apară o sumedenie de cadavre, piraţi şi terorişti, un fel de story poliţist. Intriga se construieşte într-un mod cât se poate de ilogic. Compunerea se termină cu veşnicul "Ce Frumoasă a Fost Vacanţa de Vară!".
T. O. Bobe reuşeşte să se joace cu toate clişeele textelor obligatorii şcolare, chiar şi cu stângăciile limbajului copilăriei, astfel încât la un moment dat nu mai ştii dacă ceea ce citeşti există, ori este o greşeală de tipărire. Micile detalii expuse în compunere sunt cele care indică anormalul, observând astfel pe parcursul "romanului" trecerea de la un peisaj senin şi inocent la unul sângeros, o imagine din Counter-Strike în care toţi doresc să-l ucidă sau să-i implanteze "cipi" în cap pentru a-l monitoriza.
Cum mi-am petrecut vacanţa de vară este modul ideal de a te juca cu literatura. Momentul în care mi-a fost recomandat T. O. Bobe doream să văd dacă se poate scrie într-un mod copilăresc şi cartea lui mi-a dovedit-o. Trebuie să recunosc că iniţial nu mi-a plăcut în mod deosebit tocmai pentru subiectul abordat, banal şi cât se poate de inimaginabil, acea minciuna mare cusută cu aţă albă pe care ţi-o poate spune orice copil în faţa blocului dacă ai timp îndeajuns să-l asculţi.
Totuşi, povestea lui Luca (cacofonie voită?) este pe cât de amuzantă şi plictisitoare, pe atât de neliniştitoare. Mai mult, peisajul romanului este specific anilor 1990 din România, cât despre părinţii acestuia sunt în permanenţă ocupaţi şi nu au timp de acesta, lăsându-l în grija bunicii. Motivul unei compuneri de peste 400 de pagini este simplu: Luca, deşi nutreşte sentimente confuze pentru Miruna Nahabetian, fosta lui colegă de ciclu primar, nu vrea să se lase mai prejos şi se hotărăşte să scrie o pagină pentru fiecare zi din vacanţă. Mai mult, tema compunerii este dată tot de Miruna care îi povesteşte că scrie despre extratereştii, iar cum pe Luca nu-l interesau extratereştrii acesta va scrie despre Piraţi şi Terorişti.
Luca nu este un puşti simpatic şi liniştit, acel stereotip promovat în literatură; el este crud, incapabil de a percepe realitatea, toţi prietenii săi sunt fie "japiţe ordinare" fie "pretenari", iar în momentul în care Robert, singurul lui prieten nu se mai arată în preajma casei sale acesta este catalogat fără doar şi poate drept o "japiţă ordinară". Luca are o perspectivă ciudată asupra lumii vii, astfel încât mutilările, dezmembrările şi torturile fac parte din viaţa de zi cu zi şi nu-i provoacă repulsie.
T.O. Bobe construieşte, în Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, un puzzle dificil de limpezit. Cu toate acestea, autorul cere câteodată un preţ mult prea mare pentru proza sa încâlcită, de multe ori firul povestirii pierzându-se în detalii sau fiind lăsat neîncheiat. Dacă autorul a reuşit să demonstreze capacităţi extraordinare în redactarea stilului copilăresc, totuşi structura de coerenţă a romanului are deficienţe datorită multor întâmplări lăsate la interpretarea cititorului cât şi revenirea la aceeaşi temă cu crime, mutilări şi terorişti conduce la un cosmos negru, care te duce cu gândul la ideea că poate generaţiile "ce va să vină" nu mai sunt inocente şi mai mult, sunt dereglate pentru totdeauna.
Un ultim cuvânt înainte de a încheia: îi ofer două puncte pentru originalitate, primind numai atâtea datorită neputinţei de a mă face să îl citesc în continuu, părăsind de multe ori cartea pentru a începe altele noi. Poate dacă nu ar fi adâncit stilul copilăresc ar fi fost şi mai uşor de citit, însă asta nu vom şti niciodată.
Reviewer: Cristina Teodorescu (Woodisor)
- 24 noiembrie 2006
- Jen
Nord contra sud
Autor: Jules Verne
Rating:
De data aceasta marele maestru Jules Verne ne transpune in perioada cea mai zbuciumata din istoria Statelor Unite ale Americii, si anume Razboiul de Secesiune sau Razboiul Civil. Dupa cum stiti, America a fost impartita in 2 state federale: statul unionist la nord si statul confederat la sud; in timp ce nordul sustinea libertarea si abolirea sclavagismului, sudul milita pentru pastrarea sclavagismului, pentru plantatiile de bumbac si tutun ale marilor proprietari de teren.
Nord contra sud este povestea tragica a familiei Burbank, care detineau si locuiau pe o plantatie din statul Florida (stat confederat) si care impartaseau in acelasi timp parerile nordului asupra sclavagismului; dar este greu sa fi de acord cu opiniile nordiste in timp ce tu locuiesti intr-un stat sudist, din acest motiv familia Burbank va avea de suferit, de la rapiri, atacuri si jafuri pana la rasturnari de situatii spectaculoase.
Desi romanul se axeaza mai mult pe problemele acestei familii, Verne reuseste sa creioneze un cadru cat se poate de verosimil in ce priveste perioada Razboiului Civil American; de la date exacte si pana la descrieri amanuntite ale bataliilor si a partilor combatente, cititorul este atras intr-o epoca a Americii mai putin cunoscuta de noi (ma rog, istoricii cunosc mai bine perioada Razboilui Civil American, dar banuiesc ca nu toti suntem istorici).
Personajele sunt pline de dramatism, curaj, devotament, au spirit de sacrificiu, solidaritate si speranta, toate acestea facand aluzie la caracteristiciile spiritului american: curaj, sacrificiu si speranta.
Romanul este scurt, are pana in 300 de pagini si se citeste usor. Intr-un cuvant, este un roman de citit seara, inainte de culcare sau in timpul liber; in cateva zile nu aveti ce face cu el, deoarece devii dependent de el.
Singurul lucru care nu mi-a placut a fost finalul, mult prea scurt si previzibil. Personal ma asteptam la un final mai grandios, mai mare, asa cum ne-a obisnuit Verne (n.r. vezi 20000 de leghe sub mari, Insula misterioasa si Mihail Strogov), dar acum s-a optat pentru redarea unei actiuni verosimile.
Reviewer: Gabriel Stan