- 31 decembrie 2006
- Gabriel Adrian Mirea
Copilul celor sapte mari
Autor: Paul-Loup Sulitzer
Rating: 
De autorul acesta am auzit culmea! de la o profă de franceză care mi-a dat cu ţârâita, întâi romanul Învingătoarea - pe care l-am terminat şi uitat acum 2 săptămâni şi cel menţionat - proaspăt citit.
Ideea - libertatea unui om al mării care se ţine departe de civilizaţia europeană în zona maritimă asiatică.
Eroul, Kai O"™Hara, al 12-lea cu acest nume, continuă tradiţia aventurieră a şirului său de strămoşi. Primeşte moştenire cea mai rapidă corabie cu pânze din Oceanul Indian precum şi un echipaj de ibani sau dayaci ai mării ce obişnuiesc să taie capetele duşmanilor. Ibanii primesc numere în loc de nume Ka 1, Ka 2... semănând astfel lui Kai O"™Hara 12. Eroul e ajutat de bunica sa chinezoaică şi de aliatul acesteia Ching care are rude peste tot şi posibilitatea de a-i oferi eroului încărcături şi prilejuri de a-şi vântura corabia prin şapte mări asiatice.
Este de fapt o corabie de mercenari care, ce-i drept, nu-s angajaţi la treburi murdare, dar care nu refuză nicio luptă atunci când li se oferă cel mai mic prilej. De aceea, cartea e plină de bătălii mici, mai ales pe uscat, în China, insulele din Pacific, Indonezia, Cambodgia, de probe de îndemânare, de vitejie, de muşchi, de femei (eroul îşi are porţia de 3 femei deodată) sau peripeţii de băutură (deşi aici nu excelează). Kai O"™Hara nu are niciun ţel, în afara aceluia de a fi tot timpul pe mare, îşi arată iscusinţa în tot felul de împrejurări, dar nu ştiu cât de relevante mai sunt acestea după lectură. De exemplu în templul de la Pnom Tphef unde i se întinde o cursă, va străbate un labirint subteran, dayacii îşi vor trimite săgeţile otrăvite şi va reuşi să scape după ce-i administrează duşmanului său de moarte - oare de ce tocmai un englez?! - o bătaie sănătoasă.
După aventuri şi răpiri prenupţiale, îşi va asigura în sfârşit descendenţa, va exista un Kai al 13-lea care la sfârşitul romanului va trece prin aceleaşi tipuri de iniţiere ca şi tatăl său.
Cartea vorbeşte despre spaţiul maritim asiatic, despre superioritatea sau neînţelegerea civilizaţiilor de acolo, cu o fascinaţie similară celei a lui Malraux din Calea Regală sau a lui Kipling din Kim sau Cartea Junglei, singurele cărţi citite de erou. De remarcat continuitatea admiraţiei pentru aventurieri inculţi, care nu se pot exprima decât cu mare dificultate în scris, eroului îi ia 2 săptămâni pentru a scrie 3 rânduri într-o misivă. În schimb Kai e un poliglot nativ ?! - ştie peste 20 de limbi şi dialecte, un vânător în genul lui Old Shatterhand, un marinar atât de priceput încât îşi poate conduce o vreme singur corabia. Reţeta cam asta e - insolitul asiatic (triburi, relaţii chinezeşti obscure, tăietori de capete, temple părăsite) cu fascinaţia mării şi cu continuarea unei tradiţii de familie. De asemenea gustul unei epoci apuse de la începutul secolului 20.
Ca ticăloşi îl avem pe Archibald, un englez care îi face rău lui Kai în mai multe rânduri, fiind de altfel un hoţ şi un escroc de pomină. Moare rupt în bucăţi de o bandă chinezească. Apoi pe Sharkley, un căpitan de balenieră care îi strică gratuit corabia lui Kai şi pe care-l va urmări şi scufunda după câteva luni de hăituială. Apoi urmează diferiţi contrabandişti, vameşi, oameni ai civilizaţiei care pretind acte de proprietate sau de identitate. Nimeni nu are aşa ceva, fiindcă libertatea înseamnă inexistenţa birocraţiei.
Intelectual, cartea este nulă. Un fel de combinaţie de iluminism târziu cu ecologism. Natura virgină şi sânul ei protector sau nu. Colcăie de şerpi, dar lipsesc ideile. Afişează o simpatie superioară pentru chinezi, dar nemotivată. Faptul că se mănâncă cobre sau o placentă umană te înfioară, dar... e adevărat, atmosfera creată e verosimilă, personajele nu sunt preţioase, vorbesc natural, e ca şi cum ar fi. Totuşi când un personaj dă să aibă ceva păreri proprii e definit ca vorbăreţ, ca moară stricată şi nimeni nu-l ascultă. Kai devine astfel un hedonist, morala sa e cea a unui sălbatic şi cel puţin pe Sharkley îl doboară, fiindcă acesta obişnuia să lase balenele prea mici să fie sfâşiate de rechini după ce le harponase. Într-un cuvânt, o carte de reverie şi de voiaj prin mintea unui primitiv.
Reviewer: Gabriel Adrian Mirea
- 29 decembrie 2006
- Jen
Submarine Warfare: An Illustrated History
Autor: Antony Preston
Rating: 
Continuand seria recenziilor din domeniul istorie am deosebita placere sa prezinta saptamana aceasta o carte deosebita. Dupa cum spune si titlul cartii, subiectul ei este submarinul si aplicatiile lui.
Aceasta carte cuprinde instoria uneia dintre cele mai sofisticate si puternice arme moderne aflata in dotarea armatelor lumii, si anume submarinul. Pe langa istoria submarinului cartea cuprinde un index si o enciclopedie cu majoritatea tipurilor de submarine care au jucat un rol important in principalele razboaie si nu numai.
Cartea este structurata in 7 parti si cuprinde submarinele timpurii, botezul prin foc, submarinele din razboaiele mondiale, razboiul rece din adancul marilor, submarinele nucleare moderne, vanatoarea de submarine si submarinele clasei SSK. Puteti admira numeroase poze si imagini precum si modele si schite ale submarinelor moderne si clasice, de la primul submarine din secolul XVIII si pana la cele nucleare contemporane.
Personal mi-a placut capitolul razboiului rece si anume relatarile despre submarinele sovietice de clasa AKULA (de atac) si TYPHOON(cele mai mari si mai periculoase submarine existente la ora actuale, si da, apartin mamei Rusia).
Apreciez munca autorului, acesta reusind sa redea o enclicopedie stralucita atat din punct de vedere al informatiilor, dar si al prezentarii continutului. Orice cadru militar trebuie sa aiba aceasta carte in biblioteca personala, indiferent ca face parte din infanterie, aviatie sau marina, dar si pentru civili Submarine Warfare: An Illustrated History este o buna carte de referinta.
Din aceasta carte am invatat tainele submarinului, sacrificiile pe care le implica viata pe submarine precum si evolutia unei masinarii de razboi care initial a fost criticata si clasificata ca fiind nefolositoare, dar cursul istorei ne-a aratat ca submarinul este mai mult decat nefolositor, este indispensabil.
"The submarine had been a dream of inventors for centuries, but only became a practical possibility in the last century. Even in the last years of the nineteenth century it was still little more than an expensive toy, more dangerous to its operators than its enemies. That said, navies were quick to appreciate the submarine's potential."
Reviewer: Gabriel Stan
- 29 decembrie 2006
- Cristina Teodorescu
Colegi de odinioara
Autor: William Trevor
Rating:
William Trevor a scris o serie de povestiri care au fost foarte bine primite de public. Cel de-al doilea său roman a fost Colegi de odinioară (The Old Boys), fiind şi premiat cu Hawthornden Prize for Literature in 1964. Jaraby, Sole, Cridley, Nox, Turtle, Swabey-Boyns, Sanctuary şi Ponders au absolvit aceeaşi şcoală cam prin aceeaşi perioadă, cu mici diferenţe de ani. Tema romanului se "învârte" în jurul rivalităţilor şi geloziilor meschine ale grupului de gentlemani septuagenari incapabili să aleagă pe următorul preşedinte al Comitetului Foştilor Elevi. Despre personajele principale (în număr de opt) se poate spune că nu au părăsit niciodată şcoala cu adevărat, întrucât Comitetul este parte dominantă a vieţii lor, singurul loc unde mai au o autoritate.
Jaraby este convins că va fi ales preşedinte însă Nox, fostul lui pupil vrea să-i zădărnicească alegerea, nu neapărat pentru a fi la rândul său ales, ci pentru a-l face pe Jaraby să sufere pentru prima dată, o mică picătura pe lângă toate suferinţele îndurate de Nox pe parcursul anilor de şcoală, majoritatea datorită lui Jaraby. Personalităţile puerile a lui Jaraby şi Nox se întrec în a-şi urzi unul altuia noi intrigi şi motive de ceartă.
Totodată sunt prezentate şi vieţile private ale bătrânilor, de la oameni singuratici (Turtle şi Nox), la cei mai puţin singuratici şi mereu puşi pe şotii (Cridley şi Sole), până în interiorul vieţii casnice a familiei Jaraby, unde soţii se zvârcolesc asemenea lui Laocoon în strânsoarea unei căsnicii nearmonioase.
Fiecare întâmplare a septuagenarilor reuşeşte să te ţină alert, dorind să afli ce au mai făcut personajele, chiar dacă evenimentele descrise în Colegi de Odinioară sunt cât se poate de banale. Jaraby şi Nox nu au părăsit încă şcoala, Cridley şi Sole continuă să trăiască în ea însă viaţa la pensiunea Rimini le umple majoritatea timpului, în timp ce Ponders se gândeşte în permanenţă la retragerea din Comitetul Foştilor Elevi. Cred că personajul cel mai trist din această poveste rămâne totuşi Turtle, ramolit şi singur, care ajunge să fie bătaia de joc a tuturor.
Una dintre temele dominante în scrierile lui Trevor este dificultatea de a accepta adevărul sau de a-l recunoaşte şi de a-l comunica. Personajele preferate ale lui Trevor sunt marginalizaţii societăţii, de la copii, bătrâni, bărbaţi sau femei singuri de vârsta a doua sau cupluri nefericite. Cei care nu-şi pot accepta realitatea vieţii lor îşi creează lumi alternative în care se retrag.
Pentru scrierile sale şi pentru viaţa obişnuită prezentată, momentele de agonie înregistrate, William Trevor rămâne pentru mine un povestitor. Personajele create nu dispar în momentul în care romanul s-a terminat, ele le continuă pe cele din viaţa reală. Autorul nu a scris despre ceea ce a ştiut sau ce a văzut la suprafaţă, ci a explorat individualitatea prin imaginaţie, întrucât să nu uităm, ficţiunea este un exerciţiu de imaginaţie.
Pentru Colegi de Odinioară ofer 5 puncte, pentru modalitatea de prezentare a personajelor, pentru fluxul scrierii şi nu în ultimul rând pentru originalitate. Este unul dintre acele romane pe care-l pot recomanda oricui, fiind facil de citit şi umoristic, savurând cu fiecare fibră a fiinţei mele plăcerea întâmplărilor.
Reviewer: Cristina Teodorescu (Woodisor)
- 29 decembrie 2006
- Jen
La revedere, pe maine
Autor: William Maxwell
Rating: 
"La revedere, pe maine!" este ceea ce ii uneste pe doi copii, singuratici si introvertiti, ciudati pentru majoritatea. Dar oare nu sunt toate prieteniile bazate pe acele lucruri unice pe care le au cei doi in comun si care ii diferentiaza de restul lumii? Au senzatia ca se cunosc dintotdeauna si, dupa multi ani, naratorul nici nu-si mai aminteste circumstantele intalnirilor lor.
Inca de la inceput impartasesc senzatii, si mai putin cuvinte: "am mers de-a lungul grinzilor orizontale (") cu bratele intinse, echilibrandu-ne ca acrobatii de la circ pe sarma. Am fi putut cadea pana la parter (") dar nu s-a intamplat." Dialogurile lor sunt absolut normale pentru doi baieti de varsta lor, doar ca lipseste ironizarea reciproca specifica. Pare ca fiecare il intelege pe celalalt fara a-l judeca, insa se dovedeste ca tacerea nu e intotdeauna cea mai buna modalitate de acceptare. "In orice caz, nu i-am spus lui Cletus despre corabiile mele inecate, cand stateam pe schele si ne uitam in jos la intregul cartier, si nici el nu mi-a povestit despre ale lui."
"La revedere, pe maine!" este intelegerea tacita, replica ce mentine vie prietenia lor, de la zi la zi. Pana intr-o anume seara, in care cei doi isi vor lua ramas bun pentru ultima oara. "Am fost despartiti de un foc de pistol." Ceea ce i-a despartit in mod indirect a fost crima comisa de Clarence Smith, tatal lui Cletus, asupra amantului sotiei sale, Lloyd Wilson.
Textul e destul de intortocheat: incepe cu dimineata crimei, continua cu momentul intalnirii celor doi copii, apoi dezvaluie motivul conceperii acestui roman, pentru ca abia in capitolele VI - VIII sa aflam detalii despre imprejurarile si motivele crimei. Fraza definitorie a stilului este: "Inainte de a intra in subiect, trebuie sa vorbesc despre altceva." Si de aceea aflam per total poate prea multe detalii despre narator, copilaria si adolescenta sa, tatal sau, mama sa vitrega, familia Smith, Wayne, matusa Jenny si altii de care nu imi mai amintesc. Nu deranjeaza atat abundenta detaliilor de tot felul, cat faptul ca sunt prezentate intr-o ordine aparent absolut aleatorie, ceea ce te face sa incetinesti pe alocuri ritmul cititului sau sa dai cateva pagini inapoi pentru a-ti raspunde la intrebarea "Si deci cine e Jenny?".
Motivul si ideea cartii sunt insa exceptionale, sau macar de apreciat. Maxwell a scris un roman pentru a-si cere iertare sau doar pentru a face cunoscut faptul ca ii pare rau si lumea ar trebui sa vada ce urat e sa regreti o slabiciune de moment avuta in urma cu 40 de ani. N-a stiut sa fie alaturi de prietenul sau, n-a stiut sa treaca peste moartea propriei mame, nu a aflat niciodata mai multe despre Cletus si, in ziua aceea, a trecut pe langa el fara sa-i spuna nimic. Si doar i-a pastrat secretul" De fiecare data cand retraieste momentul, nu trece pur si simplu pe langa el, ci ii spune ceva. Dar acum nu mai conteaza, e prea tarziu.
"Daca as sti unde este Cletus chiar in clipa asta, m-as duce sa ii explic. Sau sa incerc.(")Poate s-ar dovedi ca as face efortul pentru mine, nu pentru el." Pentru ca nu mai stie, dupa atata timp, ce e amintire si ce e fictiune, naratorul il descrie pe Cletus prin momente, pe care le focuseaza intorcand cate o carte de joc din pachetul rasturnat cu fata in jos pe masa. Foarte interesant.
Poate pe parcurs nu realizezi, esti prea ocupat sa tii ritmul cu schimbarile de timp si spatiu rapide, insa la final iti dai seama de ce autorul vorbeste de "creatiile epocii (") sindromul tatalui-sobru-om-de-afaceri-si-al-fiului-hipersensibil" si de ce, ca adult, naratorul ajunge la un psihanalist unde isi da seama ca "alti copii ar fi putut suporta, au putut. Fratele meu mai mare a reusit cumva. Eu n-am putut." Familia mare, cu multi copii, viata din suburbiile Americii anilor "™20 atat de frumos afisata in filme, avea problemele sale. Probleme grave care marcheaza un copil si, vorba autorului, nu-l lasa sa-si traiasca viata. "Ma intreb si ce s-o fi intamplat cu el.(") daca toate astea au ajuns pana la urma sa para mai putin reale, mai asemanatoare unui vis, astfel incat in loc sa ramana blocat acolo, sa poata sa mearga mai departe si, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-si traiasca propria viata, fara a fi distrus de ceea ce nu el facuse." Pentru elementele autobiografice, pentru idee si pentru final, 4 stele.
Reviewer: Anca Cristina
- 28 decembrie 2006
- Ioana Ristea
Sexus
Autor: Henry Miller
Rating:
Primul volum din trilogia Rastignire trandafirie, Sexus stă sub semnul plăcerii. Plăcere carnală şi foame de creaţie. Un tom voluminos despre dragoste, sexualitate, prietenie, artă şi flanare, viaţa colcăitoare în mare oraş, the Big Apple.
Dragostea dintre Henry şi Mona este prezentată exhaustiv, cu urcuşurile şi coborâşurile aferente. Henry se abandonează sentimentului care pune stăpânire pe el, el fiind un hedonist în orice aspect al vieţii. Starea de efervescenţă, febrilitatea sunt căutate cu patimă. Are "nebunia" de a se arăta îndrăgostit în faţa prietenilor lui. Iubirea însă nu-l opreşte pe Henry, implicat într-o relaţie aparent serioasă cu Mona să întreţină relaţii sexuale şi cu alte femei, inclusiv cu fosta lui soţie.
Depravatul câştigă totuşi simpatia femeilor care-i ies în cale prin sinceritate. Henry este de o onestitate flagrantă, transparentă. Plăcerea contactului sexual este mai presus de orice. Pentru el, "a te îmbarca fără reţinere în aventuri carnale înseamnă a-ţi stârni simţul pericolului". Pericol gustat prin toţi porii într-o totală atmosferă de concupiscenţă, de lascivitate, naratorul nesfiindu-se de cuvintele licenţioase şi înfăţişându-ne fără nici un scrupul destrăbălările orgiastice la care ia parte.
"Zi de zi ne măcelărim cele mai nobile impulsuri. De asta ne doare inima când citim acele rânduri scrise de mâna unui maestru pe care le recunoaştem ca ale noastre, ca pe vlăstarele fragede sugrumate în faşă, pentru că nu avem încredere în propriile noastre puteri, în criteriile noastre despre adevăr şi frumos". Prin vocea unuia sau altuia, Miller îşi face cunoscute părerile despre artă, despre creaţie sau chiar despre psihanaliză. Prietenii de care depinde (financiar) şi pe care-i amuză cu stilul său de viaţă dezorganizat sunt oameni cu care vorbeşte despre ce-l animă. Mai precis, despre procesul chinuitor al creaţiei, de încrederea pe care încearcă să şi-o menţină în sine şi în ceea ce scrie. Oamenii pe care-i numeşte prieteni, şi pe care-i lasă să vorbească liber despre el, deşi în primă instanţă îşi manifestă neîncrederea şi dezaprobarea, ajung cu toţii la aceeaşi concluzie: recunosc în el un mare artist şi că l-au criticat mânaţi doar de propriile lor frustrări.
Lumea milleriană este un paradis cvasi-romantic, naratorul atrăgând ca un magnet diferite tipuri de oameni: cocote, animatoare, medici sau detectivi, dar şi nebuni, o lume de underground cu poveşti terifiante şi îngălate, pentru care naratorul vădeşte toleranţă şi interes. El este un "gangster spiritual", deconspirându-i-se astfel duritatea sufletească, intangibilitatea. Singurul lucru care-l interesează, singura viaţă valabilă este creaţia pentru că "dăruirea este singura cale de a da".
Neîntreţinut, focul pentru creaţie duce la ghetoizarea viselor, a aspiraţiilor, la un vagabondaj fizic. "Cu toţii suntem vinovaţi de crimă, crima de a nu trăi din plin". Constatarea slăbiciunilor se face însă cu luciditate amară şi, în sondarea eului, reiese cu distincţie conştiinţa propriei deveniri artistice. "Pasiune, foc pentru foc".
Reviewer: Ioana Ristea
- 27 decembrie 2006
- Ana-Maria Petritan
Nexus
Autor: Henry Miller
Rating:
Nexus este ultimul volum din Rastignirea trandafirie, si incununarea filozofica a trilogiei. In Nexus regasim triunghiul amoros format din Henry, Mona si (Ana)Stasia, intercalat de un alt puternic triunghi, reprezentat de Henry si familia sa. Ambele centre de putere isi disputa suprematia asupra lui Henry, care pe parcursul trilogiei, si mai ales in ultima parte, migreaza dintr-o parte in alta.
Declarand trilogia o lucrare cu caracter autobiografic, Miller reia povestea controversatei sale casnicii cu June, Mona in Nexus. June, muza ce-i insufla lui Miller subiectul romanului prin inclinatiile sale bisexuale, este o bucovineanca emigrata in America, in jurul careia se construieste si celebrul cuplu Henry Miller - Anais Nin.
Se poate considera ca Nexus este construit pe trei coordonate esentiale ale existentei lui Miller : dragostea, familia si literatura. De multe ori insa, nu ne mai dam seama daca relatia cu Mona si Stasia este una de iubire, sau mai degraba una patologica. Totodata, atitudinea Monei oscileaza intre a crede in talentul literar a lui Henry, pana la punctul in care se sacrifica pentru a-l intretine material, la a-i crea frustrari ce il impiedica sa mai scrie.
Fata de al doilea pol gravitational al existentei sale, familia, Henry are o atitudine paradoxala. Desi nu o data isi declara independenta fata de familie si pare sa o renege cu usurinta, el pare invariabil atras catre ei. Construit tot sub forma unui triunghi, familia milleriana isi rezerva un spatiu vast in roman, cu pagini ce abunda in detalii si umor care tradeaza mai curand afectiunea. Descrierea unei traditionale mese de Craciun are doua mari aporturi la constructia viitoare a actiunii: in primul rand are meritul de a contura raporturile de forte intre cele doua lumi, care il au ca element comun pe Henry, iar in al doilea rand de a determina aria si potentialul de acoperire a fiecarui protagonist.
Din punct de vedere literar, Nexus reprezinta dovada profesiunii de credinta milleriene. Din momentul in care Henry simte primejdia abandonului si incepe spionarea sistematica si stangace a tinerelor femei, devenim martorii nasterii unui scriitor. Daca Miller considera ca scriitor nu poate fi decat cel care a experimentat moartea, atunci in Nexus asistam la mortile repetate ale unui om, si la nasterile succesive ce intregesc un scriitor.
Reviewer: Ana-Maria Petritan
- 25 decembrie 2006
- bookblog.ro
