- 30 ianuarie 2007
- Alin Gogan
Manuscris gasit intr-un buzunar si alte povestiri
Autor: Julio Cortazar
Rating: 
Primul lucru care m-a atras la cartea lui Julio Cortazar a fost de fapt spatele copertii, unde se afla un citat din Marquez care spune despre autorul volumului ca este genul de scriitor care el si-ar fi dorit sa devina. Chiar daca am vrut sa aflu de ce a afirmat asta, adevaratul motiv pentru care am citit-o au fost parerile pozitive pe care le-am tot auzit despre Cortazar in general, care m-au facut sa realizez ca nu am citit suficient de el.
Dupa cum sugereaza in mod destul de evident si titlul, cartea lui Cortazar este un volum de povestiri, care insa nu au legaturi intre ele. Ca sa fiu corect, stilul lui Cortazar este singurul lucru care ar putea lega povestirile unele de celalalte, stil care se dezvolta undeva intre suprarealism si literatura fantastica.
Povestirea Manuscris gasit intr-un buzunar este o alegorie dulce-amara despre relatiile interumane, vazute din perspectiva a celor doua persoane care isi intalnesc privirile in reflexia geamului din metrou. Ne observam, ne inchipuim numele celuilalt si ceea ce gandim, ne agatam de firele destinului si ne aflam numele adevarate, ne descoperim, ne iubim si apoi ne pierdem fie pentru a ne regasi in acelasi vagon de metrou, fie pentru a uita si a merge mai departe. Dar nu vom ramane vreodata impreuna, ci doar cu iluzia ca asta a fost dragostea.
In afara de povestirea care da titlul cartii, celelalte titluri nu prea reusesc sa iasa in evidenta, volumul alternand povestiri extrem de originale si cu multe elemente fantastice cu unele povestiri destul de mediocre.
Din povestirile care ar atrage atentia prin originalitate am putea vorbi despre fotograful care schimba un moment in timp prin imaginea pe care o ia sau despre motociclistul care viseaza o lume azteca incat nu mai stim ce este vis si unde incepe realitatea.
America Latina ramane cu siguranta un izvor de literatura extrem de buna, Cortazar fiind un povestitor in adevaratul sens al cuvantului, textele sale scurte rivalizeaza calitativ cu lucrarile sale lungi, precum Rayuela (care are o recenzie mult mai interesanta aici). Am o parere buna despre autorul argentinian, insa astazi a primit patru stele din cauza acelor povesti care nu ridica volumul la nivelul sau adevarat. Cu toate astea, trebuie sa ne bucuram ca Marquez scrie ca Marquez si nu in stilul lui Julio Cortazar, asa cum David Gahan canta in stilul lui David Gahan si nu al altcuiva, oricat de bun ar fi acela care ne inspira cateodata.
O recenzie de: Alin Gogan
- 30 ianuarie 2007
- Ana-Maria Petritan
Justine
Autor: Lawrence Durrell
Rating: 
Intr-o scrisoare catre Durrell, Henry Miller afirma ca nu exista nimic comparabil cu Justine in literatura engleza. Prima carte din Cvartetul Alexandriei, Justine, este incandescenta, solicitanta, melancolica si indurerata. Cuvintele se inlantuiesc in fraze ce isi schimba forma si textura pe tot parcursul romanului, precum Justine, precum Alexandria. Durrell trece de la femeie la oras, de la intunecate secrete, la incercarea de mantuire prin decadere.
Prin Justine, Durrell ridica Alexandria in randul oraselor «personaj», alaturi de Dublinul lui Joyce sau Londra lui Dickens. Dar Alexandria beneficiaza de personificari, care pe langa sugerarea laturii ei animalice, ii daruiesc atributul unei existente independente fata de oamenii ei. De aceasta data, nu oamenii creeaza orasul, ci orasul isi creaza oamenii, iar Alexandria devine o frumoasa bestie ce influenteaza destinele supusilor ei.
Intregul Cvartet este construit conform unei viziuni prismatice. Alternarea perspectivelor prin schimbarea vocii naratorilor lasa impresia unei nesigurante asupra realitatii. Durrell se joaca cu noi, conducandu-ne pe piste false, lasand o parere sa o umbreasca pe cealalta, ca mai apoi o a treia voce sa adauge o totala noua varianta adevarului. In Justine ne aflam mereu pe pamant nesigur, banuind ca se afla si altceva dincolo de ceea ce ni se spune, dorind sa trecem la cealalta latura a aceleiasi prisme.
Dar, dincolo de stil si de fermecatoarea descriere a orasului, Justine ramane un roman de dragoste. Avand ca motto un citat freudian al dragostei ce implica patru persoane si un citat din celebra Justine a Marchizului de Sade, romanul se invarte obsesiv in jurul misterioasei Justine. Nessim, sotul copt al Justinei, impresioneaza prin iubirea sa demna si tacuta, prin puterea sacrificiului. Cu toate acestea, el nu este absolvit de pacatul de a nu o fi inteles si de dorinta de o elibera de blestemul trecutului, lovind insasi in temelia ei. Darley si Arnauti se confunda in sentimente (ghilimele ce le separa discursul nu sunt suficient de convingatoare) si isi asuma curajos meritul de a o intelege. De aceea ei raman cei mai descumpaniti de actiunile ei. Viziunea feminina este data pe de o parte de Melissa, amanta lui Darley si Nessim, dar care este un personaj prea umil si slab conturat pentru a avea credibilitate. Pe de alta parte, vocea lui Clea, indragostita si ea de Justine, este una ferma si clara care pare a fi singura care cunoaste adevarul. La acestea se adauga un numar ridicat de personaje secundare, cu tipologii bine stabilite, care contribuie fiecare in parte la constructia unei alte laturi a aceleasi femei.
Justine, personificarea Alexandriei, este o femeie inconjurata de oglinzi care ii daruiesc, fiecare in parte, o alta reflectie. Iubita, dorita, invidiata, Justine este incapabila sa se gaseasca pe sine. Se metamorfozeaza de fiecare data cand cineva se apropie sa o inteleaga. Pastreaza senzualitatea animalica a Alexandriei, perversitatea vietii ei de noapte si sfarseste prin a-si aduce singura ruina.
O recenzie de: Ana-Maria Petritan
- 29 ianuarie 2007
- Cristi Mitran
Stardust
Autor: Neil Gaiman
Rating: 
(ediţia în limba engleză)
Îmi place mare parte din opera lui Neil Gaiman. Mi-au plăcut anumite poveşti din Sandman (una dintre cele mai populare serii de comic books făcute vreodată), mi-a plăcut mult Zei Americani, am râs din plin citind Anansi Boys. Şi mi-a plăcut primul capitol din Stardust. Aş fi vrut să-mi placă tot, de la un cap la altul, dar nu s-a putut, pentru că Gaiman are foarte multe momente de, în lipsa unui termen mai bun în română, "hit or miss".
Stardust începe foarte bine, într-un sat din englez numit Wall, aflat la poalele unor dealuri de granit. Dincolo de acele dealuri se află lumea zânelor. Tânărul Tristan Thorn îi promite iubitei sale, Victoria Forester, că va găsi steaua pe care au văzut-o amândoi căzând dincolo de zid, şi ea îi spune că atunci se va mărita cu el. Inevitabil, Tristan porneşte în lumea zânelor, doar că steaua se dovedeşte a fi o fată tânără, nu o bucată de meterorit. Aventura va atinge proporţii epice, pe măsură ce tot mai multe facţiuni doresc capturarea fetei, din diverse motive.
Lucrul care impresionează din start este limbajul propriu-zis, care în unele momente devine chiar poetic, rivalizându-l pe Shakespeare (mai ales atunci când chiar citează din Shakespeare). De la metafore, la epitete şi comparaţii, Stardust este un text foarte bine realizat estetic. Lumea fantastică este una pre-Tolkien, influenţată din plin de folclorul englezesc. Personajele însă sunt stereotipice, de la tânărul plecat în căutarea aventurii, la vrăjitoarea cea rea, regele aflat pe moarte, sau prinţii sociopatici care se omoară pentru coroană (corul format din prinţii morţi e remarcabil totuşi).
Stardust e un basm privit printr-o prismă modernă, şi asta se simte în tonul şi ritmul său. E un amestec straniu de intrigă modernă şi atmosferă tradiţională, dar acest lucru nu merge pe atât de bine pe cât am fi vrut. Personajele sunt unidimensionale, ritmul în care se desfăşoară povestea este inconstant, răsturnările de situaţie par forţate, multe situaţii se rezolvă în stil deus ex machina, iar finalul este dezamăgitor.
Cartea este potrivită pentru un cititor ocazional, care vrea o poveste simplă şi scurtă. Ecranizarea este la fel de potrivită. Dar pentru cititorul versat în literatura fantasy Stardust este dezamăgitoare, mai ales pentru că Gaiman a dovedit deja că poate mai mult.
Reeditată în 29 Octombrie 2007
Nota autorului:
Am reeditat recenzia de faţă pentru că am crezut că am fost prea dur cu unele aspecte ale cărţii, fără să mă justific. De asemenea, ecranizarea apărută anul acesta atrage destulă atenţie. Opiniile mele despre carte rămân însă neschimbate.
O recenzie de: Cristi Mitran
Calea Searpelui
Autor: Gellu Naum
Rating:
Calea Searpelui - o carte esentiala de spiritualitate - poate fi considerata cheia pentru toata opera poetica a lui Gellu Naum, dar mai ales cheia catre un univers spiritual dincolo de aici. Este o carte initiatica in care (re)gasesti Viziunea asupra Lumii, Povestea Omului si a Sufletului Lui, Definitia Vietii si a Mortii, Iubirea, Miracolul si Nemurirea - teme si elemente pe care le stii sau le-ai intilnit si in alte parti. Iti aminteste de Biblie sau de textele Vedice, de Hermes Trismegistus, de alchimie, de Evul mediu, de Guenon si V. Lovinescu, de Jung, Khalil Gibran si multi altii.
Scrisa in 1948, dar publicata post-mortem in 2002, Calea Searpelui este o adevarata mandala sub forma de text si desen, in care realul se impreuneaza cu simbolul, iar aici cu dincolo de aici - dind nastere unei serii de adevaruri despre lume, viata, moarte, om, dar mai ales despre dezvoltarea sinelui sau cunoasterea si atingerea Musei (starea de libertate suprema, Divinul) . Textele sunt structurate sub forma de enunturi care ne amintesc de melodicitatea poeziei, dar au un mister de introspectie precum cel al sfaturilor sau gindurilor initiatice, in vreme ce desenele vin si completeaza toate aceste lectii initiatice formind un Tot clar si plin de armonie.
De ce Calea Searpelui? - pentru ca sarpele este simbolul cercului, al perfectiunii, al fluviului eternitatii, iar G. Naum ne spune ca "nu exista decit eternitatea din care viata este doar o forma, un accident. Iubesc acest accident." Astfel, intregul Univers este un imens cerc format din alte cercuri concentrice in cadrul carora fiecare individ se regaseste "Tu porti in spate imensul cerc, cel mai imens, ca pe un fulg si cel ce te gituie, singurul caruia ii simti groaznica apasare, e propriul tau cerc, cel mai ingust. Inlatura-l, pentru a le atinge pe celelalte."
Sarpele, in acelasi timp, reprezinta metamorfoza, schimbarea constanta si definitorie de care fiecare dintre noi avem nevoie pentru a ascende, pentru a evolua de la constient / maladiv catre musa / libertate: "Pricepi de ce isi schimba searpele pielea? Aceasta nu e reincarnare, aceasta e el insusi. Schimba-ti pieile care au imbatrinit. Aceasta e posibil cind esti liber, la un inalt grad."
Pentru G. Naum libertatea, atingerea Musei este indisolubil legata de iubire - de legatura cu femeia iubita - ea reprezentind cheia in aceasta calatorie initiatica, atit calauza ce ilumineaza (precum Beatrice a lui Dante) cit si destinatia finala. Este searpele ce isi musca coada, este androginul hermetic, este nunta alchimica cu piatra filosofala, este iubirea pe care Gellu Naum a impartasit-o cu Lyggia Naum in plan real. "In visul de acum citeva nopti soarele se unise cu luna... Respectul e iubirea solara. Acesta era astrul meu. Si nu uit luna, pentru iubita mea."
Principii precum bine si rau isi pierd valoarea mundana fiind transformate in favorabili si nefavorabili, plasate pe axa lumii de la constient catre centrul lumii. Iar moartea devine doar o schimbare de piele: "A treia oara va fi schimbarea de piele, aceea pe care o vei cunoaste sub numele de moarte. O ciudata liniste iti va cuprinde inima, o liniste necunoscuta inca, pe care o vei confunda cu tristetea. Nici o parere de rau. Vocea ta va fi auzita totusi. Tine minte: vocea ta va fi auzita de iubita ta, de unul sau doi din oamenii liberi cu care ai vorbit adesea, vei fi chiar vizibil pentru ei."
Calea Searpelui este o carte pe care eu, personal, as citi-o cu voce tare lumii intregi pentru ca poate determina calea, dezvolta spiritul dar mai ales te poate ajuta sa VEZI. Este un ghid initiatic al maestrului (nu numai poetului) Gellu Naum, care a vazut in dincolo ... si astfel fiecare dintre noi poate fi ucenic timp de o carte - cit calea sarpelui.
O recenzie de: Dana
Oriens
Rating:
"Dumnezeu este Lumina cerurilor si a pamantului" CORANUL
In 2006 s-au implinit 120 de ani de la nasterea lui Rene Guenon. Cu aceasta ocazie, editura Aion a publicat un volum reunind studii si idei scrise de cativa oameni pentru care Rene Guenon a insemnat un reper, daca nu un invatator in ceea ce este cunoscuta sub numele de philosophia perennis. Printre acestia aflandu-se Mihai Valsan, Florin Mihaescu, Roxana Cristian, Dan Stanca, Mircea A. Tamas, Claudio Mutti, precum si marele nostru spiritual Vasile Lovinescu si unul dintre apropiatii lui Guenon, Ananda K .Coomaraswamy. Volumul mai cuprinde si 2 studii ale lui Guenon: "Mai exista posibilitati initiatice in Occident?" si "Crestinism si initiere".
Ma voi opri asupra unei scurte prezentari a operei lui Guenon. Nascut la Blois la 15 noiembire 1886 si trecand in nefiinta la 7 ianuarie 1951, intreaga lui viata a fost axata pe cunoasterea adevarurilor ultime si a intelepciunii primordiale, adresandu-se in special Occidentului, cel rupt de mai multe secole de traditie si pe cale de a se auto-distruge definitiv.
Am putea face o categorisire a celor mai importante opere aparute de-a lungul timpului pentru a intelege pe scurt ideile de baza prezentate de Guenon. Les Etats Multiple de l`Etre (Starile Multiple ale Fiintei), Le Symbolisme de la Croix (Simbolismul Crucii), L`Homme est son Devenir selon le Vedanta (Omul si Devenirea lui dupa Vedanta) intra in categoria "Doctrina metafizica". Aceste 3 lucrari se pot constitui ca fiind un rezumat al intregii cunoasteri metafizice, limbajul uman fiind fortat la maxim, pentru prezentarea respectivelor ideilor. Principiul Suprem este nedeterminat. El poate fi numit Infinit, etern, imuabil, indivizibil etc. (acelasi concept il regasim in Ortodoxie, prin termenul apofatism). Folosind termenul de Non-Fiinta, cea care nu are dualitate si in afara careia nimic nu este, nici manifestat, nici nemanifestat, orice posibilitate este continuta de Non-Fiinta. In schimb Fiinta (reprezentarea lui Dumnezeu in religiile monoteiste) deriva din Non-Fiinta, ea fiind doar principiul manifestarii, primind astfel atribute pozitive (catafatice). Manifestarea se caracterizeaza printr-o indefinitate de grade de existenta, care reprezinta tot atatea lumi. Luand de exemplu lumea corporala, ea este determinata de forma, timp, spatiu, cantitate si viata. Timpul fiind specific doar lumii noastre. Corpurile sunt determinate de aceste 5 conditii si sunt constituite din cele 5 elemente: ether, apa, foc, aer, pamant.
Manifestarea poate fi structurata astfel: lumea corporala (existenta terestra), lumea intermediara (psihica si lumea cereasca (spirituala). Pe langa antropologie, Guenon trateaza si evolutia postuma a omului, in prelungirile umane.
A 2-a categorie ar fi cea a "ezoterismului formelor traditionale": Hinduism, Daosim, Sufism, Crestinism prin cartile: Le Roi de Monde (Regele Lumii), La Metaphysique Orientale (Metafizica Orientala), La Grande Triade (Marea Triada), L`Esoterisme de Dante (Ezoterismul lui Dante). Traditia reprezinta transmiterea unui corpuscul de mijloace care ajuta omul sa constientizeze principiile ultime ale ordinii universale, pentru a-si realiza ratiunea de a fi. Transmisia traditiei s-a realizat de la o epoca la alta, iar din cauza mersului descendent al ciclului, ea s-a ocultat pentru a se apara de atacurile profane, exterioare.
Aspectele unei traditii (reprezentate de o colectivitate umana) sunt ezoterismul (pentru un grup ales, avand autoritatea de a pastra si transmite doctrina traditionala, tintind eliberarea finala) si exoterismul (reprezentand modalitatea majoritatii oamenilor de a accede starea paradisiaca dupa moarte).
Astfel intram in cea de-a 3-a categorie si anume "Teoria initierii", care apare in: Apercu sur l`Initiation (Vedere de Ansamblu asupra Initierii) si Initiation et Realisation Spirituele (Initiere si Realizare Spirituala).
Initierea reprezinta o "a doua nastere". Initierea este valabila doar printr-un lant neintrerupt de maestrii (de ex. Silsilah in Sufism, transmisie continua de-a lungul timpului de la Profet prin maestrii). Influenta spirituala transmisa de la maestru la discipol este la inceput virtuala, iar apoi poate deveni eficienta si reala numai prin lucrarea efectiva depusa de catre cel ce a primit-o. Un aspect important al initierii il reprezinta simbolismul , ca cheie pentru descifrarea adevarurilor spirituale, de altfel indispensabila activitatii intelectuale. Riturile reprezinta punerea in miscare a unui simbol.
In sfarsit ajungem la ultima categorie, cea a "criticii lumii moderne": La Crise du Monde Moderne (Criza Lumii Moderne) si Le Regne de la Quantite et les Signes des Temps (Domnia Cantitatii si Semnele Vremurilor). Adresandu-se unei lumi decazute spiritual, Guenon indeamna mediile occidentale intelectuale sa se apropie de Orient, unde cunoasterea a fost pastrata nealterata, aceasta fiind singura sansa pentru Occident de a se salva de la o inevitabila catastrofa, reprezentata in special de lumea moderna, profana si demonica. Guenon critica puternic tendintele neo-spiritualiste de factura New Age ("cu care nu trebuie facuta nici o concesie"), bazate pe teosofism si spiritism, care vor sa reformeze lumea pe o baza sincretista, avand ca doctrina principala reincarnarea.
Guenon a influentat enorm de multe personalitati. In afara de cei enumerati la inceput, mai putem aminti pe: Andre Gide, Charles de Gaulle, Mircea Eliade, Andrei Plesu, Virgil Candea si altii. Sa nu-l uitam pe cel ce l-a urmat pe Guenon in Islam, obtinand o initiere in Sufism: Frithjof Schuon, autor al admirabilei Despre Unitatea Transcendenta a Tuturor Religiilor si pe Julius Evola cu monumentala lucrare Revolta Impotriva Lumii Moderne.
Se spune ca Romania este tara cu cei mai multi guenonisti. Probabil ca acesta e un semn ca la acest sfarsit de vremuri, zona aceasta ar putea reprezenta un centru pentru renasterea spirituala, singurul lucru necesar in aceasta lume.
Guenon a fost misionat de catre Divinitate (numele Islamic a lui Guenon fiind Abd -Al Wahid - slujitorul celui Unic) pentru a prezenta Traditia primordiala si cunoasterea Adevarului pentru posteritate.
O recenzie de: Bogdan Scupra (Ultima recenzie)
- 26 ianuarie 2007
- bookblog.ro
Modificari
Am terminat! :)
La ora 4 dimineata, cu mici retusuri pe la ora 10:00. Am reusit sa sortam recenziile pe alte categorii, care noua ni se par ceva mai bune. Categoria "Beletristica" va disparea astazi iar recenziile care au mai ramas acolo vor fi impartite pe celelalte categorii.� Am sortat in ordine alfabetica primul set de recenzenti (cei activi) si, cel mai important, la sugestiile venite din partea voastra, am realizat o sortare a recenziilor dupa autor. Tag-urile cu autori le puteti gasi (si folosi) sub categoriile recenzentilor.
Asteptam feedback constructiv :)
ps: cine ne poate lamuri in legatura cu recenziile din Altele, sa o faca :) Probabil ca le-am putea gasi un loc mai bun.
- 26 ianuarie 2007
- Gabriel Adrian Mirea
Lumea Sofiei
Autor: Jostein Gaarder
Rating:
Editura Univers a propus la finele anului 2006 ca supliment al ziarului Cotidianul o carte surpriză, Lumea Sofiei a norvegianului Jostein Gaarder în traducerea poetului Mircea Ivănescu.
Sofia. Înţelepciunea. Lumea înţelepciunii, aşa ar fi putut suna altfel titlul unei cărţi ce ascunde o sumă de cursuri de filozofie, titlu care vine în acelaşi timp de la personajul eponim, o tânără care merge pe 15 ani, Sofia, nouă ucenică la şcoala maeştrilor gândirii: Platon, Aristotel, Toma D"™Aquino, Kant ori Hegel.
Motivaţia scrierii acestei cărţi este furnizată de Jostein Gaarder la finalul cărţii, şi anume nemulţumirea pe care i-a provocat-o inexistenţa în librării a unei cărţi de literatură pentru tineret care să trimită spre filozofie. Cum pot fi atraşi tinerii spre cea mai înaltă formă de gândire dacă aceasta e înconjurată de o fortăreaţă de tăcere? Cât despre accepţia curentă, nici n-ar merita s-o pomenim - filosofia e confundată cu un discurs moralizator pisălog, cu o sumă de generalităţi culese din auzite sau e de-a dreptul privită cu ironie - acel intimist: "lasă dragă filosofiile şi treci la lucruri practice". Cum accepţiile populare dovedesc de fapt o profundă necunoaştere a ceea ce vrea filosofia, o asemenea carte - în ultimă instanţă de popularizare a domeniului - arată că de fapt problemele filosofice sunt comune tuturor oamenilor şi în acelaşi timp formează baza civilizaţiei actuale. Probabil din cauza adversităţii cititorului comun Jostein Gaarder a mascat adevăratul titlu printr-o contragere - Lumea Sofiei, nu a filosofiei.
Este o carte care îşi propune să transforme o bună parte din ideile filosofice în literatură şi de aceea o pândesc inevitabile scăderi stilistice. Se remarcă astfel inconsistenţa planului narativ principal - cel în care se conturează lumea Sofiei. Această adolescentă începe să primească mesaje filosofice de la un necunoscut, întâi găseşte scrise pe câteva bileţele întrebări fundamentale ("Există sau nu schimbare în lume") ori misterioase ("De ce toţi caii sunt la fel?"), apoi scrisori cu cursuri de iniţiere şi ajunge spre finalul acţiunii să se întâlnească cu profesorul ei de filozofie. Acesta îi dezvăluie, cu timpul, că sunt doar proiecţii umane în mintea unui maior plecat cu o misiune ONU de menţinere a păcii în Liban şi că de fapt sunt doar personajele acestuia dintr-o carte pe care tocmai o scrie intitulată - cum altfel! - Lumea Sofiei. Această perspectivă a gurului de filozofie explică de altfel de ce nu se întâmplă mai nimic în viaţa tinerei Sofia, fiindcă de fapt ea nu există, ea este o iluzie, un pretext pentru susţinerea ex cathedra a unui set de lecţii de filozofie. Autorul de altfel motivează această slabă conturare a personajelor din planul real prin teoria lumilor suprapuse - Sofia este proiecţia narativă a unui maior, maiorul proiecţia unui alt narator, naratorul cu maiorul şi cu Sofia, proiecţia altcuiva. Şir de oglinzi conţinute unele într-altele.
Aceasta lipsă de acţiune este datorată şi rolului tinerei iluzii Sofia şi ulterior a fetiţei maiorului Hilde, adevărata destinatară a cursului, acela de a fi doar o ascultătoare, un ecou al învăţăturilor filosofice. Sofia aproape că nu poate comunica cu oamenii din lumea sa, cursurile o fac introvertită, dă impresia că vorbeşte în dodii ori că are o dragoste ascunsă. Totuşi prin excursia la un iaz din apropiere, prin conflictul neexprimat cu părinţii ori prin lipsa unui tată dus pentru multă vreme în străinătate, Sofia dovedeşte aceleaşi probleme şi aşteptări ca mulţi dintre adolescenţii de azi şi astfel, Jostein Gaarder îşi atinge indirect scopul, respectiv scrierea unei cărţi de filozofie pentru tineri.
Opera sa nu e însă de fapt tributară unei anumite vârste fiindcă problemele propuse de filozofie nu au fost lămurite nici până azi. Este lumea o iluzie? Poate fi cunoscută sau nu cu ajutorul simţurilor? Care e rolul raţiunii? Ce cunoaştere poate fi sigură? Care-i materialul din care e făcută lumea? Marile probleme filosofice presupun o soluţie simplă sau răspunsuri multiple? Cum acţionează principiul selecţiei naturale? Ce vârsta are pământul? Dar universul? Cum autorul este de părere că aceste întrebări necesită răspunsuri care au fost mult timp reflectate înainte de a fi formulate, nu va propune în final o anume perspectivă contemporană filosofică, de pildă aprofundarea teoriei freudiene a celor trei etaje ale conştiinţei: eul, supraeul şi inconştientul, ci încearcă să se rezume doar la direcţiile de gândire ale filosofilor printr-un subînţeles proces dialectic în care noi sinteze răsar din dialogurile ori sistemele filosofice de dinainte.
Trebuie să menţionez şi faptul că avem de-a face cu o operă care are curajul prezentării directe a gândirii filosofice, materialul intens al cărţii, provocând încordarea cititorului nu în formele cunoscute de suspans, ci în mult mai puţinul cunoscut proces de raţionalizare, de meditaţie, spre deosebire de alte romane contemporane de care îmi amintesc acum care atingeau pragul filozofiei, dar evitau pasul decisiv. Martin Eden al scriitorului american Jack London, Muntele vrăjit ori Doctor Faustus al germanului Thomas Mann, Greaţa francezului Jean Paul Sartre ori unele din romanele fantastice ale lui Mircea Eliade.
Deşi pe parcursul cărţii am fost entuziasmat de unele teorii filosofice ori pur şi simplu transportat pe tărâmul reveriei şi al întrebărilor fundamentale, totuşi scăderile narative m-au făcut să nu acord calificativul maxim pe care îl credeam de la sine înţeles în momentele de extaz lecturistic. Cred însă că orice tânăr va citi această carte îşi va dori cunoaşterea mai departe a operelor marilor filosofi, iar un cititor matur va găsi exemple şi povestioare potrivite pentru teoriile dificile de înţeles, precum cele kantiene ori existenţiale.
Şi ar trebui spus şi faptul că este o carte cunoscută în rândurile studenţilor la filozofie dinainte de apariţia traducerii româneşti întrucât mai mulţi absolvenţi ai Facultăţii mi-au mărturisit că au citit-o în engleză la Biblioteca Universitară timp de mai multe zile. Şi cartea are succes se pare printre liceeni, am văzut pe la diferite clase elevi încruntându-şi capul pentru a continua lectura.
Adaug o mică parabolă din carte despre cum raţiunea poate înăbuşi fantezia:
A fost odată un miriapod care putea dansa absolut fantastic cu cele o mie de picioare ale lui. Când dansa, se strângeau toate animalele pădurii să se uite la el şi toate erau cât se poate de impresionate de arta sa coregrafică. Numai un singur animal nu putea să sufere dansul miriapodului: o broască râioasă"
- Cum să fac eu ca miriapodul acesta să termine cu dansurile, se gândea ea. Nu putea să spună, pur şi simplu, că nu-i plăcea dansul. Şi nici nu putea să susţină că ea ar fi dansat bine, căci n-avea s-o creadă nimeni. În cele din urmă, a clocit un plan diabolic.
S-a aşezat şi a scris miriapodului o scrisoare. "O, nemaipomenitule miriapod!" scria acolo. "Eu sunt o admiratoare devotată a artei tale înalte. Şi aş vrea tare mult să ştiu cum faci. Îţi ridici adică piciorul numărul 228 din stânga şi pe urmă piciorul drept numărul 59? Sau îţi începi dansul când îţi ridici piciorul drept cu numărul 26 şi abia apoi piciorul drept cu numărul 499? Aştept răspunsul tău. Salutări prieteneşti. Broasca."
Când miriapodul a primit scrisoarea aceasta, a stat să se gândească pentru prima dată în viaţa lui ce mişcări făcea exact dansând. Care picior şi-l mişca primul? Şi care picior venea apoi?
Rezultatul? Miriapodul nu a mai dansat niciodată.
O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea