Celebri intreprinzatori americani si firmele lor infloritoare

Autor: Alexandru Miu
Rating:

Cartea al carui nume nu am de gand sa il mai repet e, in mod neasteptat pentru mine, o carte buna. Se vrea a fi o mini-enciclopodie sau, mai degraba, o trecere in revista a celor mai mari antreprenori americani. E o carte cu povestioare despre vietile oamenilor ce au influentat America prin calitatile lor de manageri si vizionari; as putea spune ca e chiar o carte de cultura generala care va placea in mod deosebit celor ce au tangente cu zona de business sau marketing.

Parerea mea este ca Alexandru Miu a facut mai degraba o "compilatie", luand informatii din mai multe surse, traducandu-le si punandu-le cap la cap. Asa s-ar explica mai usor datele pe alocuri incomplete. Nu o data se intampla sa se sara cate zece ani din viata unui manager sau sa se concluzioneze brusc: "noua ani mai tarziu a murit". Bine, bine, a murit, dar poate ca pe unii i-ar interesa si ce a mai facut pana la trecerea in nefiinta.

Oricum, mi se pare foarte interesant ca datele care lipsesc din carte sunt exact aceleasi date care lipsesc si de pe internet. E adevarat ca la sfarsitul cartii exista o bibliografie de trei pagini dar eu il cam banuiesc pe autor de "copy-paste"-uri de pe Wikipedia :)

O alta parte slaba a cartii e chiar traducerea, dar tinand cont de faptul ca nu e o carte de beletristica si ca majoritatea persoanelor din target ar trebui sa se descurce cat de cat cu limba engleza, cu putin efort, am putea trece peste asta.

Imi dau seama ca am spus destul de multe lucruri de rau despre cartea lui Alexandru Miu deci ma simt dator sa repet: e o carte buna, din care poti invata multe.

Tinand cont de faptul ca e o carte despre vietile unor oameni ca Henry Ford, Andrew Carnegie, Bill Gates, Asa Candler, Steve Jobs sau Ray Kroc era destul de greu sa iasa ceva plictisitor. Asadar, cartea al carui titlu mult prea lung si prost ales nu am sa il mai scriu, merita citita si merita chiar sa reveniti asupra anumitor pasaje, din cand in cand. Pana la urma, e vorba despre niste vizionari, niste oameni fara de care, astazi, autoturismele sau computerele ar fi aratat cu totul altfel.

O recenzie de: Andrei Rosca

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Targul International de Carte si Muzica Brasov

Totul a inceput cu un simplu mesaj de la Alex [cititor bookblog], in care ma anunta ca la Brasov se va desfasura un Targ International de Carte si Muzica. Mesajul, cat se poate de la obiect, m-a pus serios pe ganduri: "Oare sa ma duc?". Stiam, de fapt, ca vreau sa merg, ca o sa fie o aventura - singura in Brasov, la targ de carte! - dar aveam nevoie si de alte motive. Intr-un final, m-am mintit ca nu ma duc doar pentru targ, ci si pentru oras; nu mai fusesem inainte si uite ce prilej bun mi se oferea pentru a ma plimba si a vedea Brasovul! Cu un scurt telefon am rezolvat si problema cu autoritatea parinteasca - "Mama, ma duc in Brasov la targ de carte", "Ah, ce frumos! Bine faci!". Tot ce mai imi ramanea de facut era sa cumpar biletul de tren.

Sambata dimineata, ca de obicei, am iesit prea tarziu din casa, in metrou eram convinsa ca nu o sa mai prind trenul, dar am ajuns cu 20 de minute mai repede in gara. Mi-am luat o sticla de Cola, m-am pus pe o banca si am citit. Apoi a venit trenul, am urcat si m-am asezat pe locul meu. Am incercat sa mai citesc ceva, dar era prea rece si imi era somn, iar Paradise Lost a lui John Milton nu a reusit deloc sa ma tina treaza. Asa ca m-am infofolit bine de tot si am dormit. Cand m-am trezit, eram aproape de Brasov. Happy happy joy joy!

Primul lucru pe care l-am facut, cand am ajuns in Brasov, a fost sa-l sun pe Alex. Am avut mare noroc cu el, altfel ce ma facea eu de una singura acolo? Dupa ce m-a luat de la gara, m-a plimbat prin oras, m-a dus pana sus, la Belvedere, am facut poze si apoi l-am rugat sa ma duca la targ.

Targul International de Carte si Muzica din Brasov a avut loc in perioada 22-25 martie la sala Aula Magna. Recunosc, am plecat fara prea mari sperante - ma asteptam sa fie un targ mic, restrans, ca vai de el. Spre marea mea surpriza si bucurie, a fost un targ de carte in toata regula! Eu as fi vrut sa ma reped la editurile mele preferate, sa incept sa cumpar carti, sa ma agit, sa ma desfasor in cel mai haotic mod posibil, dar noroc cu Alex, care m-a calmat si mi-a sugerat ca "mai bine incepem de aici si luam toate standurile la rand." Asa ca am vazut toate standurile editurilor prezente; la unele am stat mai mult, la altele mai putin, de la unele am cumparat carti, de la cele mai multe nu, de la unele standuri nu ne mai dadeam dusi. Eh, fiecare cu preferintele sale :P

Standurile Humanitas si Rao au fost cel mai bine organizate si plasate strategic - la intrare, pe partea dreapta, respectiva stanga. Din pacate, Poliromul m-a cam dezamagit: relativ putine carti si aproape nimic din colectia Ego.Proza. Au fost multe edituri, mari si mici, iar targul se pare ca nu a dus lipsa nici de vizitatori. Au fost si standuri cu muzica si chiar si cu ceai! Iar, sus, intr-un colt, era un morman de carti, cu 2lei/bucata. Din pacate, erau prea multe si prea amestecate si nu am avut rabdare sa stam sa alegem ceva de acolo. Dar ideea a fost draguta [sunt curioasa cate carti din acelea au vandut].

Cand am ajuns la masina mi-am dat seama ca uitasem sa fac poze, asa ca a trebuit sa ne intoarcem. Apoi am fost sa mancam, ba am fost si la ceainarie, iar intr-un final [dupa ce pierdusem deja vreo 2 trenuri] am ajuns si la gara. Aveam 2 pungi cu carti [12 carti in total], inca una in ghiozdan + eBook reader-ul. Ma simteam cat se poate de bogata.

E frumos la astfel de targuri: oameni multi, majoritatea care sunt intr-adevar pasionati de carti, reduceri oferite de edituri, lansari de carte, personalitati, o atmosfera cat se poate de placuta. Spuneti-mi, cum as fi putut sa ratez asa ceva? :)

Galeria cu poze se gaseste aici.

Ionuca

Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!

Ghidul lenesului

Autor: Tom Hodgkinson
Rating:

La târgul de carte din luna martie un titlu m-a chemat dintre multe altele atrăgătoare: Ghidul leneşului. "Stai că asta îmi trebuie", mi-a copt mie mintea încă fără să ştiu ce implicaţii sociale voi genera. Peste câteva zile, ca o formă de a mă da important - altfel de ce ne-am arăta cărţile pe care le citim şi oare lectura nu are până la urmă un caracter intim? - nu am ce face şi arăt cartea într-un colectiv. Când au văzut cum se numea, ghid de lenevie, mai multe persoane au şi dat să se revendice de adevăraţii săi autori. Era ceea ce intenţionaseră ei înşişi să facă, dar le fusese prea lene. Am primit pentru prima oară o cerere de împrumut simultană, părinţii, fraţii, unele cunoştinţe declarându-şi nerăbdarea lecturării sale ceea ce m-a dus cu gândul să creez o coadă de aşteptare la cartea asta.

Mă gândeam că titlul ales are ceva seducător, respectiv ideea de ghid care aplică pentru obiectele care te interesează câte-o notiţă dedesubt cu ce vede el interesant. Ghidul este prin urmare restrictiv şi clişeizant, o formă de pre-judecată, un tipar de gânduri gata formulate şi pe care nu trebuie decât să le interpretezi.

Totuşi cartea asta are un tonus optimist care mi-a reamintit rostul unui rewiev - bucuria şi plăcerea lecturii. Că a venit timpul să las sprânceana critică şi severă jos şi să mă amuz mai mult. În acest sens criticul Alex Ştefănescu ne îndeamnă să citim literatura "într-o stare de maximă libertate interioară, cu sufletul pregătit pentru un joc". Ori Tom Hodgkinson tocmai asta ne propune: lenea ca un joc de supravieţuire şi creaţie.

Împărţirea în capitole urmează regula unei zile imaginare în care fiecărei ore i-ar corespunde o anume senzaţie: trezirea, tolăneala, chiulul, mahmureala. Fiecărei ore îi sunt asociate mici eseuri asupra unor astfel de teme realizate atât cu ajutorul consideraţiilor naratorului, cât şi apelând la exemple amuzante, la citate răstălmăcite ori la spusele pătimaşilor genului. Pentru a vedea cum îşi structurează capitolele am luat exemplu de curgere primul capitol, cel dedicat trezirii din somn. Astfel regăsim aici motive precum: presiunea părinţilor de a ne trezi devreme de-a lungul copilăriei, programul la oră fixă de la şcoală, de la serviciu, deşteptătorul blestemat, emisiunile stupide de înviorare de la radio, pildele contra lenei din Biblie, în special din capitolul Cartea lui Solomon, considerarea lenei un păcat de moarte, avalanşa de sfaturi contra lenei din revistele şi cărţile contemporane, în sfârşit opinia curentă a leneşului care e convins că aceia care se scoală devreme nu vor fi bogaţi, ci mai degrabă îi vor face pe alţii bogaţi. Tot cu titlu de ilustrare deschizând la sfârşit, observ că autorul se amuză pe seama bibliografiilor operelor ştiinţifice, oferind o listă de lecturi ale leneşului alcătuită în special din opere de beletristică, între cele recomandate fiind şi J.K. Huysmans - În răspăr ori Kenneth Grahame - Vântul prin sălcii.

Câteodată, Tom Hodgkinson pare să se implice prea tare în subiecte, pledează prea înfocat despre avantajele tutunului, beţiei, pierderii timpului la bodegă lungi perioade de timp. Recomandă ca stil de început al vieţii de leneş subzistenţa din ajutorul de şomaj, lucru total nepotrivit pe meleagurile române cu cheltuielile anapoda de pe aici.

Cartea asta e un fel de parodie a cărţilor de gen marketing, cum să nu fii harnic, util, să nu conduci bine o organizaţie şi în general să n-o conduci deloc, să nu cucereşti nu ştiu ce pieţe. Este o carte care pledează înainte de toate pentru un somn pe săturate, cu rol regenerator şi creativ.

Am fost tentat o bucată de vreme după lectură să cred că există tipuri de oameni predispuşi genetic spre lene. Cei cărora le-am prezentat cartea şi care s-au declarat instantaneu autorii ei erau grăsuţi sau cu un corp calin. Mai mult, eram gata să urmez distincţia pe care Tom Hodgkinson o propunea - oamenii se împart în două categorii: leneşii şi harnicii. Am început de aceea să caut în oameni, bineînţeles în primul rând în cei de la serviciu potenţialul lor de lene, dacă sunt grăsulii, durdulii, purtători de celulită şi grăsimi, ăştia ar fi fost leneşii, pe când bărbiile ascuţite, buzele subţiri, rapizii în genere ar fi intrat la harnici, la neostoiţi. Leneşii ajungeau să fie contemplativi, răsăriteni, harnicii păreau că suferă de prea multă activitate, că se declară oameni ai acţiunii, că aparţin tipului yankeu. Apoi am constat că asemenea împărţiri nu sunt decât bazaconii, o joacă fără sens. După studiul doar a trei, patru oameni constaţi că deja împărţirea nu se mai potriveşte, ba chiar m-a dus gândul că orice împărţire pe categorii umane nu este decât o nouă tentativă de zodiac, o formă subtilă de refuz de a înţelege lumea.

Revenind la pledoaria pentru leneş, iată încă un atu al acestuia dacă ne punem problema cum face dragoste în raport cu fiinţa harnică? Leneşul este un voluptuos, crede în amorul pe îndelete, pare inventatorul rafinamentului genului, în schimb, tipul energic, Iâh! însăilează o chestie rapidă acolo, priveşte ceasul la fiecare minut, consideră sexul o chestie de igienă care trebuie expediată în doi timpi şi trei mişcări.

Ghidul leneşului nu e o carte pentru leneşii autentici, pentru cei care nu vor să facă nimic, ci după cum se vede şi din subtitlu, trimite spre leneşii rafinaţi, respectiv spre pentru fiinţele creatoare, care pot face lucruri mai bune decât un simplu om activ, păstrându-şi în acelaşi timp un anume ritm de viaţă necesar trupului. De pildă pescuitul reprezintă o modalitate superbă de a nu face nimic, legitimizează lenea şi e recomandabil visătorilor şi poeţilor. Tema lui Tom Hodgkinson poate ajunge în acelaşi timp şi un ideal de viaţă. Călătoria către lenevie durează o viaţă, afirmă acesta, iar suprema lene este moartea.

Între afirmaţiile tipice leneşului, cea mai importantă şi după care îl poţi depista imediat pe suporterul genului este aceea cu - "statul în casă e noua modalitate de a ieşi". Am şi eu un unchi sedus de toate deliciile propriei case, de ofertele televizorului, de filmele de pe net pentru a mai se lăsa atras să meargă undeva în afara cartierului. De ce să mă duc prin coclaurile occidentale, îmi mărturisea unchişorul, să călătoresc nuş"™ câte zile şi să prăpădesc banii familiei când pot sta la televizor şi într-o oră să văd nu un oraş, ci o întreagă ţară şi asta pe gratis. Mantra modernă: "Nu vorbi despre asta, fă-o!" pe care Tom Hodgkinson o răstălmăceşte: "N-o face, mai bine vorbeşte!" este exact ce se potriveşte acestui unchi care ar răsturna-o la rândul său: "N-o face, caut-o la televizor!"

În privinţa atitudinii faţă de cursul vieţii, leneşul se va declara totdeauna o persoană care se lasă purtată de soartă şi va avea de aceea cel mult o atitudine de contemplare a fenomenului vieţii. Este dintre cei care nu luptă contra curentului, care nu vor să facă valuri, care iubesc anonimatul sau aşteaptă ca gloria vină pe tavă la capul patului.

Leneşul nu e simpatizat deloc de conducătorii noştri cei practici: "Rău: cu capul în nori, utopic, a pierde contactul, a nu trăi pe lumea asta, idealist, lunatic, aerian, pierdut în spaţiu, dus pe gânduri, zănatic, de pe altă planetă. Bun: cu picioarele pe pământ, ancorat, serios, înfipt în realitate, cu capul plecat, de pe lumea asta". Poate şi de aceea ideea de concediu a apărut aşa târziu, abia în 1936 în Marea Britanie unde, după greve uriaşe, s-a hotărât acordarea unei săptămâni libere plătite. Până atunci ideea de concediu fusese considerată un simptom de boală în trupul social.

Ar trebui spus apoi că acela care duce o viaţă de leneş nu fuge de nicio muncă pentru că socoteşte că indiferent ce face tot într-un concediu permanent se află. De unde paradoxul posibil - s-ar putea ca până la urmă cartea asta despre leneşi să fi fost scrisă de un harnic. În urma lecturii am găsit chiar această mărturisire: "cele şapte luni cât am scris această carte, am trăit într-un loc frumos, am lucrat în fiecare dimineaţă, am petrecut fiecare după-amiază în grădină sau pe stânci ori în magazie şi mi-am petrecut serile mâncând, bând şi conversând". Hm, o alternare de lenevie şi hărnicie. A da cu sapa, a face reparaţii ori a scrie o dimineaţă întreagă nu mi se par activităţi tipice leneşului.

Tot el, leneşul, pune o întrebare fundamentală asupra căreia harnicii nu zăbovesc, expediind-o la categoria probleme pentru cei cu capul în nori. Anume care este lumea cea adevărată? Cea reală sau cea a imaginaţiei, mai ales că amândouă sunt, cum spune Tom Hodgkinson, până la urmă produse ale limbii. În acest sens de pildă cărţile cu Alice arătă cât de absurdă e lumea adulţilor şi cât de plină e de reguli fără sens. În schimb, pentru oamenii cu picioarele pe pământ, pentru fiinţele pragmatice care uită de lumea imaginaţiei interesul este dedicat mai mult noilor mărci de automobile decât conţinutului propriei noastre minţi.

Se pare că a fi leneş este şi o problemă de sănătate. Profesorul Stanley Coren, în cartea sa. Hoţii somnului din 1996, în urma unor experimente afirmă că oamenii care sunt privaţi de somn sunt de două ori mai predispuşi să se îmbolnăvească decât cei care nu suferă de deficit de somn. Cum însă Tom Hodgkinson scrie în primul rând un eseu şi are intrinseci intenţii comerciale nu insistă asupra acestui studiu, ci doar îl aminteşte evident ca un argument suplimentar al necesităţii de a fi leneş.

Gândeam şi eu sinonimic. Leneş sună nobil - puturos pare trivial. Oare ar mai fi avut aceeaşi atracţie cartea dacă s-ar fi numit ghidul puturosului? Este adevărat că în cel de-al doilea termen este şi o nuanţă olfactivă antiestetică, lucru de care Tom Hodgkinson evident se fereşte prin a afirma că leneşul trebuie să fie paradoxal unul din cei mai ordonaţi şi mai curaţi oameni. Vorbeşte prin urmare de leneşul bine-mirositor, organizat şi de un adevărat creator de civilizaţie. Am simţit până la urmă că sunt păcălit de autor. Leneşul său e cam harnic.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea

Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!

Matase

Autor: Alessandro Baricco
Rating:

Mi-e destul de greu să încep să vorbesc despre Mătase. Greu pentru că nu ştiu ce aş putea să spun despre nimic, de fapt. Ce este oare de spus despre neant, despre invizibil? Despre o poveste care are loc în imaginaţie, hrănită de iluzionarea bovarică a personajului principal? Cum poţi să redai în cuvinte, logic şi concis, o stare de inefabilă muţenie interioară care te împresoară cu fiecare paragraf?

Italianul Baricco ne spune povestea francezului Hervé Joncour şi incursiunea acestuia în lumea misterioasă a Japoniei. A capătului lumii. Unde timpul şi spaţiul par a se dilata. Ţara gesturilor şi a semnelor. Hervé abandonează cariera militară, sedus de verva lui Baldabiou, cel fără de vârstă, pasionat de sericicultură şi delfini. Evenimentele se derulează în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când "Flaubert tocmai scria Salammbí´, iluminatul electric era încă o ipoteză şi Abraham Lincoln, de cealaltă parte a oceanului, lupta într-un război căruia nu avea să-i cunoască niciodată sfârşitul".

Pe parcursul a patru călătorii, personajul principal intră în spaţiul ireal, guvernat de legi si simboluri proprii ale lumii asiatice. Ispita, tentaţia reîntoarcerii îşi are izvorul în tăietura ne-orientală a ochilor "fetiţei" întinse lângă Hara Kei, furnizorul viermilor de mătase. Prins de farmecul privirii fixe, netulburate, de acel "soi de dans trist, secret şi impotent", Joncour uită de femeia care îl aşteaptă cuminte acasă, soţia lui, Hélí¨ne. Pe de o parte, el este "unul dintre acei oameni cărora le place să asiste la propria viaţă, considerând nepotrivită orice ambiţie de a o trăi", pe de alta, încearcă înfrigurat să descifreze mesajele pe care misterioasa companioană a lui Hara Kei i le trimite discret. Oare cum ar fi dacă...? Personajul este, însă, incapabil de orice gest salvator. Inerţie, resemnare, fatalism...

Femeia lui Baricco este de două ori enigmatică. Nu aflăm cine este însoţitoarea lui Hara Kei, ba, mai mult, suntem înclinaţi să credem că nu există cu adevărat; nu putem şti decât că tace, scrutează şi zâmbeşte (uneori) cu toţi porii. Este o iluzie, întruchiparea ideii de Femeie, un alean, o nălucă. Hélí¨ne este, însă, soţia perfect tangibilă a a lui Joncour, Penelopă credincioasă în aşteptarea lui Ulise, autoare a unei misive pătimaşe care contravine aproape flagrant imaginii subînţelese din debutul romanului, de soaţă castă, cuminte, supusă.

Frustrarea şi tristeţea cititorului în faţa unei asemenea frumuseţi, survin pe măsură ce lectura înaintează, autorul fiind un artizan desăvârşit al sugestionării. Personajele nu se confruntă niciodată unele cu altele. Se hrănesc din ambiguităţi. Moartea este "un dat", nu poate nicidecum zdruncina; viaţa este un spectacol pe care nu-l poţi întrerupe doar pentru că, din când în când, mijesc în tine pofte de a trăi, de a simţi sau de a te implica.
"Să mori de dorul a ceva pe care n-ai să-l trăieşti niciodată".
Mătasea. Neantul. Irealul.

O recenzie de: Ioana Ristea

Spune-ti parerea!

“Team-building” la Iasi :)

Sambata asta, pe 31 martie adica :) o parte din echipa bookblog se reuneste la Iasi. Vor fi acolo: Jen, Raluca, Ionuca, Mihaela, Anca, subsemnatul si invitat special al bookblog in "team-building", Adi Ciubotaru. Daca sunteti din Iasi si vreti sa ne vedem la un suc dati un mail pe� andrei[at]bookblog[punct]ro.

Andrei

Spune-ti parerea!

Iubita locotenentului francez

Autor: John Fowles
Rating:

Sunt nevoita sa fac o marturisire: imi place literatura clasica. Tot ce altora li se pare dureros de plictisitor, pentru mine are un farmec aparte. Si atunci poate credeti ca, ajungand sa citesc Iubita locotenentului francez, mi-a fost pusa la grea incercare pasiunea pentru clasicism. Adevarul este ca am ajuns astfel sa citesc una dintre cele mai nostime si inteligente carti, cu un autor jucaus si personaje independente.

Aminteam in recenzia la Colectionarul despre aceasta independenta a personajelor. Daca acolo a fost doar un sentiment al meu (care foarte bine putea fi unul subiectiv), de aceasta data am chiar marturia autorului ca evolutia personajelor ii «scapa» din mana.

Fowles distruge in aceasta carte multe dintre regulile literaturii clasice. Si poate cea mai surprinzatoare este constanta intruziune a naratorului in text. Si nu, nu este vorba de intruziunea clasica, omniscienta, a unui autor care ne sugereaza finalul sau ne dezvaluie un mister. Vocea lui Fowles este cea a naratorului nehotarat, (voit) incapabil sa-si aleaga finalul cartii si (voit) nestiutor de soarta si gandurile personajelor create chiar de el.

Nu este singura carte unde Fowles se joaca cu barierele spatiale si temporale. Limitele in spatiu sunt de o natura mult mai profunda, ce urmaresc dispunerea antitetica a societatii victoriene a unui mic orasel, fata in fata cu modernismul si libertatea ce se contureaza in Londra, sau la un nivel mai indepartat, in America. In schimb, incalcarea limitelor temporale aduce o deosebita vivacitate textului si probabil furnizeaza mare parte din umorul textului.

Iar pentru a va astampara putin din curiozitatea legata de subiectul cartii, pot sa va dezvalui doar ca este vorba de un triunghi amoros, despre un fericit cuplu format dupa toate regulile vremii, despre pregatirile de nunta, despre aparitia unei tinere misterioase si rebele, dar mai ales despre evolutia spirituala a tanarului personaj masculin.

Poate ca dimensiunile cartii vi se par descurajatoare. Eu va sfatuiesc sa o priviti din alta perspectiva : va puteti gandi ca, timp de 600 de pagini, aveti privilegiul sa cititi gandurile lui Fowles, in timp ce se juca cu conceptele clasice si postmoderniste.

O recenzie de: Ana-Maria Petritan

Citeste cele 11 COMENTARII si spune-ti parerea!

Iubita mea, Sputnik

Autor: Haruki Murakami
Rating:

Ştiu că a mai fost scrisă o recenzie la această carte, şi aţi putea s-o citiţi pentru că nu am de gând să repet ce s-a spus deja. În schimb o să vorbesc puţin mai în adâncime despre carte. E un roman foarte scurt, uşor de citit, care lasă destul loc pentru reflecţie. Dacă nu aţi mai citit Murakami până acum aţi putea să începeţi cu Iubita mea, Sputnik, dar eu v-aş recomanda să daţi o fugă până la cea mai apropriată librărie şi să luaţi În căutarea oii fantastice. Vedeţi dacă vă prinde, e literatură postmodernă japoneză de cea mai înaltă calitate; dacă vă place asta o să vă placă orice scrie Murakami.

Am văzut că azi a mai fost pusă o recenzie a unui roman japonez, aşa că nu pot decât să declar ziua japoneză pe bookblog. Ar trebui să ne vedeţi vineri, aia e ziua cămăşilor hawaiene.

Nu aveam de gând să citesc Iubita mea, Sputnik. Gândul că aş putea intra într-o librărie şi cumpăra singurul roman de Murakami pe care nu l-am citit mi se părea la fel de absurd ca ideea de a-mi cumpăra o pălărie de plajă iarna. Vedeţi, nu prea cumpăr cărţi, nu am nevoie. Le primesc, dată fiind natura facultăţii mele, şi prietenii mei. Se întâmplă să discutăm despre ceva la un pahar de altceva, şi deodată să fiu întrebat "Ai citit aia?", la care eu răspund "Nu." "Ţi-o dau eu." Câteodată mai şi cer, ce-i drept.

Într-o dimineaţă de februarie mergeam cu Alin la Muzica, să-mi cumpăr nişte corzi de chitară, pentru că cele vechi suferiseră prea multe abuzuri şi cedaseră în cele din urmă. Zis şi făcut, dar la ieşire Alin vine cu ideea grozavă să intrăm la librăria de lângă (cred că e Humanitas), ca "să ne uităm". Să ne uităm la ce, la casieră (era un tip de fapt)? Inevitabil, dacă te duci să te uiţi la cărţi ajungi să cumperi cărţi. Aşa că am cumpărat Iubita mea, Sputnik. El cred că a luat ceva de Cortazar, deşi s-ar putea să mă înşel. În orice caz, această recenzie este vina lui, aşa că toate comentariile negative pot fi trimise către el.

Aşa am ajuns aici azi, luni după-amiază, cu cartea lângă tastatură, ascultând Modest Mouse (pe ultimul lor album cântă Johnny Marr la chitară, e un vis împlinit, cel puţin până se reunesc The Smiths), gândindu-mă ce să spun despre Iubita mea, Sputnik. Am terminat de citit romanul azi noapte, şi măcar sfârşitul a fost bun. Am tot visat că cineva îmi dădea telefoane, dar mobilul meu nu mai are baterie.

În primul rând cred că titlul romanului e puţin ciudat. Destul de ciudat cât să atragă atenţia, şi destul de ciudat cât să te întrebi "Ce naiba e asta?". Romanul e cam ca titlul, doar că timp de vreo 146 de pagini (din 217) aproape uiţi că citeşti ceva de Murakami. După aia se întâmplă ceva, apoi altceva şi în cele din urmă vine finalul, iar lucrurile devin atât de ciudate încât e aproape glorios. Prima parte totuşi e destul de slabă.

Titlul se explică destul de uşor. Cele două personaje feminine au o discuţie referitoare la Jack Kerouac şi generaţia beatnik, iar Miu o numeşte din greşeală sputnik. În mod ironic termenul "beatnik" chiar a venit din rusă, Herb Caen adăugând sufixul rusesc "nik" pentru a portretiza noua mişcare artistică drept "neamericană". În mod şi mai ironic beatnik-ul avea să influenţeze oameni ca Lester Bangs (jurnalist, a inventat punk rock-ul), Hunter S. Thompson (jurnalist, fondatorul stilului gonzo) sau Bob Dylan (muzician, compozitor, poet), unele din cele mai importante voci ale Americii contemporane.

Satelitul este folosit ca o metaforă, pentru singurătatea şi înstrăinarea existente în fiecare din personajele romanului. Privind cerul noaptea, de pe o insulă grecească, naratorul descrie cea mai interesantă scenă din întreagul roman (depăşită poate doar de final): "Am închis ochii şi mi-am încordat auzul, gândindu-mă la urmaşii satelitului Sputnik, ce străbat şi acum spaţiul, legaţi de Pământ numai prin gravitaţie. Suflete singuratice într-o închisoare de metal, se întâlnesc în bezna infinită a spaţiului, trec unul pe lângă celălalt şi se despart pentru totdeauna, fără vorbe, fără promisiuni."

Acestea sunt momentele pentru care îmi place Murakami, şi aş dori mai multe. Din păcate prima parte a cărţii e o poveste de dragoste care se urneşte greu, cu descrieri lungi, caracterizări de personaje, detalii care nu ne interesează în mod direct... Se pregăteşte scena şi noi am ajuns prea devreme la spectacol.

Mulţi spun că romanul vorbeşte despre lesbianism, dar nu mi se pare că acesta este subiectul central. Miu e femeie şi Sumire e femeie, dar naratorul nu face mare caz din asta, şi totul devine pur şi simplu acceptat. Tema centrală a romanului este singurătatea:
"De ce suntem atât de singuri? De ce trebuie să fim atât de singuri? Suntem atât de mulţi oameni pe lumea asta, toţi avem nevoie de altcineva şi totuşi ne izolăm. Pentru ce? Oare Pământul se roteşte numai pentru a ne alimenta singurătatea?"

Destul de evident, nu? Şi destul de pe faţă. Sunt puţin dezamăgit că un scriitor atât de bun precum Murakami ne vorbeşte atât de simplu, dar în cazul de faţă chiar merge.

Ultima mea observaţie se referă la atmosfera cărţii, care cam lipseşte. Mai precis partea cu insula grecească nu mi s-a părut atât de bine realizată, spre deosebire de scenele din Tokyo şi atmosfera de final. Naratorul se grăbeşte să ajungă la Miu, notează sumar chelnerul care-i dă o băutură, portul bătut de soare, câinele cu limba pe afară etc. Per total nu prea îmi aduce a Grecia. Probabil pentru că o dată ce-ai văzut Mediterana cu ochii tăi e greu e nevoie de un efort mai mare s-o regăseşti într-o carte.

Iubita mea, Sputnik e un mic pamflet despre una dintre cele mai importante teme ale lui Murakami. Funcţionează datorită lungimii reduse, dar nu are acţiunea din La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor, misterul din Dans dans dans, postmodernismul din Cronica păsării-arc sau geniul pur din În căutarea oii fantastice.

Dar dacă vă treziţi în toiul nopţii cu ecou sateliţilor răsându-vă în urechi, şi singura cale să scăpaţi de el este să citiţi Iubita mea, Sputnik, atunci ar fi bine s-o faceţi.

O recenzie de: Cristi Mitran

Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!