Contează mărimea unei cărţi?

Mulţi dintre noi ar răspunde fără ezitare la întrebarea din titlu: "Da, bineînţeles că este importantă mărimea unei cărţi! Cu cât mai mare, cu atât mai bine!" Dar, este acesta într-adevăr răspunsul pe care l-am da după o analiză amănunţită a obiceiurilor noastre de lectură? Desigur, nu am la îndemână rezultatele unui astfel de sondaj (poate ne ajuti chiar tu, răspunzând la sondajul de mai jos!), dar, din propria mea experienţă, sunt de părere că mărimea unei cărţi contează enorm.

Ideea acestui articol se datorează unei cărţi cu care m-am luptat câteva luni. Este vorba de În ţara surâsului - THAILANDA de Iulia Maria Cristea, un volum imens şi ca marime şi ca număr de pagini. Cu toate că este o carte interesantă, despre un subiect care mă pasionează, datorită acestui "inconvenient" (mărimea cărţii), pur şi simplu nu am reuşit să mă încadrez în timpul pe care mi l-am alocat în momentul în care am început să citesc cartea (vezi Preview).

Pentru mine, au trecut vremurile bune, când aveam timp berechet la dispoziţie pentru citit. Acea periodă din viaţa mea (liceu şi studenţie) a trecut mult mai repede decât aş fi vrut, iar în momentul de faţă sunt încorsetat într-un program zilnic hectic, în care încerc să împac o slujbă de profesor, nişte ore particulare, învaţatul limbilor străine, cititul, scrisul şi, nu în ultimul rând, soţia. Iar cum primele trei obiective înşirate mai dus îmi ocupă aproape 12 ore dintr-o zi, nu e de mirare că m-am chinuit să termin o carte voluminoasă!

Îmi este foarte clar că pentru scris şi soţie îmi trebuie timp liber pentru a sta în faţa laptop-ului şi, respectiv, timp liber pentru a sta cu soţia la poveşti pe o bancă dintr-un parc. Dar pentru citit nu îmi trebuie decât o carte de mărime rezonabilă. Am avut această revelaţie în Thailanda, imediat după ce am achizitionat, de la un anticariat din Bangkok, trilogia Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien, publicată într-un singur volum. Mi-a fost greu să port la mine un volum de peste 1.000 de pagini, pentru ca, atunci când mergeam la ore sau antrenamente, să-l pot citi pe durarta călătoriei cu trenul suspendat sau în orice mijloc de transport din Thailanda, mai puţin pe taximetrul-motocicletă, unde este recomandabil să fi atent la trafic!

În aceeaşi situaţie am fost până nu demult, fiindu-mi greu să îndes în geanata de umăr, alături de multe alte dosare, manuale şi caiete, tomul Iuliei Maria Cristea. Şi pentru că nu aveam cartea la mine, pe maşină, în drum spre şcoala din Doha unde am predat limba engleză, în drum înapoi spre casă în acelaşi vehicul, în puţinul timp liber de la şcoală sau pur şi simplu aşteptând la nesfârşit o ştampilă în interiorul uneia din instituţiile locale, pierdeam ore întregi, privind pe geam peisajul nisipos al Qatar-ului. De obicei, acest timp "mort" era petrecut lecturând cărţi de mărimi rezonabile, cum ar fi Aikido Management de Radu S. Cureteanu, pentru a da doar un exemplu!

Poate este de vină şi obiceiul meu de a nu citi mai multe cărţi în acelaşi timp, astfel fiind lipsit de şansa de a avea întotdeauna în geantă o carte de citit (evident nu de mărimimea DEX-ului). Dar, nu e târziu pentru o schimbare în acest sens. Pâna la schimbare... mărimea contează!

Mihnea Voicu Şimăndan

Sondaj pentru cititorii bookblog.ro:

1. Contează mărimea unei cărţi?
- Da
- Nu

2. Citeşti mai multe cărţi în acelaşi timp?
- Da
- Nu

Citeste cele 34 COMENTARII si spune-ti parerea!

Degete mici

Autor: Filip Florian
Rating:

Imaginaţi-vă că ar exista un cititor îndeajuns de naiv şi de aiurit încît să nu ştie mai nimic despre vremurile noastre, despre ce şi cum se scrie, despre cronici, recenzii şi comentarii. Dacă ar citi romanul lui Filip Florian, ar fi convins că acesta se află la maturitatea sa ca prozator şi că Degete mici este o carte de trecut fără nici o ezitare la "romane clasice". Nu vreau să spun că, prin eticheta de clasic, Degete mici ar trebui pus pe raft, lăsat să se prăfuiască şi pomenit periodic cu respect. Dimpotrivă, ar trebui citit şi admirat. Motivul îl reprezintă cele cîteva elemente care lipsesc multor cărţi publicate recent, anume empatia, plăcerea de a descrie o lume care nu este nici sordidă, nici lipsită de speranţă, precum şi evitarea oricărei reţete care ar putea aduce plictisul.

Totuşi, romanul nu încearcă să fie original cu orice preţ, de aceea păcăleşte, te duce cu gîndul la un stil sau la altul, îţi arată un adevăr sau altul, la fel de verosimil, în fine, te poartă prin lumea pe care o cunoşti, arătîndu-ţi că ea poate fi şi altfel. Intriga poliţistă este, din acest motiv, doar o cale de a ilustra acest altfel: într-o ţară îndepărtată cu formă de peşte lăţit, se descoperă o groapă comună în mijlocul unui castru roman. Este o minunată ocazie pentru fiecare personaj de a-şi confirma obsesiile: pentru şeful poliţiei, locul marchează o execuţie comunistă, crima oribilă mascată de putere; pentru colonelul-magistrat - un număr impresionant de oase ale degetelor mici, colecţionate pentru protecţie, la fel ca amuleta sa; pentru călugărul Onufrie - o ultimă parte din încercările la care a fost supus" Într-un fel sau altul, personajele gravitează în jurul acestui mormînt uriaş, unele încercînd să afle un adevăr, altele să impună un adevăr diferit, altele trăind undeva între viaţă şi poveste, cum este cazul naratorului Petruş, arheolog şi cronicar talentat al acestei provincii.

Pe lîngă cronica plină de umor şi simpatie a lui Petruş, care descrie personaje fascinante, personaje mici, îndulcite - un bucătar de porumbei, tanti Paulina care ghiceşte în cafea, lady Embury, Jojo -, episoadele care-l au ca protagonist pe călugărul Onufrie fac parte dintr-un basm înfricoşător. Un basm care nu cunoaşte nuanţe ale binelui şi răului, unde frumuseţea şi urîţenia au aceeaşi intensitate şi un personaj fabulos, pentru care timpul şi spaţiul apar diferit. Călugărul Onufrie face parte din acea categorie de "însemnaţi", marginalizat acolo unde se întîlneşte realul cu magicul, loc în care îşi creează o lume doar pentru el.

Printre atîtea poveşti mici, savuroase prin ele însele, cît şi prin faptul că nu sunt vehiculul vreunei nemulţumiri, acuzaţii, critici, un final spectaculos al cazului oaselor nu-şi are rostul. Posibile piste există, tot aşa cum există, în mintea fiecărui cititor, cîte o completare la fiecare poveste rămasă neterminată, indecisă, suspendată. Dar nu găsesc să fie o lipsă a romanului, dimpotrivă, o lume ca aceasta, misterioasă, neclară înseamnă o provocare mai mare decît un univers explicit. De aceea, Degete mici e o lume care merită recomandată cu tot entuziasmul.

O recenzie de: Mihaela Butnaru

Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!

Vagabond prin Paris si Londra

Autor: George Orwell
Rating:

Pretul platit de Orwell pentru faima lui 1984 si a Fermei animalelor e aruncarea in penumbra a celorlalte opere, nu atat de cizelate, nu atat de izbitoare, dar in mod sigur interesante prin descoperirea "cautarilor" lui din tinerete.

Pentru un cititor care a degustat mai intai romanele de mai sus, lectura amintirilor lui Orwell inseamna o prabusire din inaltele universuri mental-utopice in mijlocul celor mai triste si mai mizerabile locuri ale realitatii dure (si niciodata pure). Subliniez ca in Vagabond" este vorba de realitate, si nu de realism, asa cum decreta confuz un editor roman al cartii. Bineinteles, mai e si supriza de a afla ca Orwell, atat de admirat azi, botezat si atatea ori "profet al dezastrelor ideologice", Orwell al carui nume parca obliga la folosirea neconditionata a majusculelor si semnelor de exclamare, a dormit nopti in sir in compania gandacilor, prin aziluri, pe banca sub cerul liber, a muncit cate 16 ore pe zi ca plongeur (ajutor multifunctional la bucatarie) intr-un hotel din Paris, ba chiar a pescuit, sleit de foame, folosindu-se de " albastrele in loc de momeala.

Confratii-vagabonzi, atat de numerosi, nu sunt nici idealizati, luminosi si plini de speranta ca la Maxim Gorki, nici anatemizati aprioric (ca mai totdeauna in lumea noastra). Priviti pur si simplu ca niste oameni, ei devin normali - firi diferite cu destine asemanatoare : uneori au farmec, alteori sunt dezgustatori, plini de haz sau bizari, de-a dreptul natarai, stupizi sau cu oarecare talente.

Interesant este ca, in ciuda fetidei lumi descrise, lectura cartii e lejera, ba chiar antrenanta pe alocuri. Una din explicatii e in mod sigur umorul sec, percutant, cat se poate de englezesc, cu care Orwell se detaseaza de relele lumii (de altfel, cred sincer ca umorul asta l-a si salvat de la plafonare ori sinucidere). Va ofer cateva mostre:

- inventarul locurilor in care poti dormi in Londra cand ai mai putin de 7 pence in buzunar;
- englezul zapacit care bea in Franta 4 litri de vin in fiecare zi, in afara de sambata, cand bea 6 litri;
- "descoperi ca un om care traieste o saptamana numai cu paine si margarina nu mai e om, ci numai o burta cu cateva organe-anexe";
- "Boris ["] visa neincetat sa se intoarca in armata, dar fusese prea mult timp chelner si acum avea figura de chelner";
- "Furex avea o ciudatenie: treaz era un comunist inversunat, beat devenea un patriot violent. La inceputul serii vorbea despre principii comuniste, dar dupa 4-5 litri de vin se transforma intr-un sovin turbat - denunta spioni, provoca strainii la bataie si arunca cu sticla daca nu era impiedicat de cineva".

Si mai interesant din partea autorului e ca, desi confruntat cu lumea asta chinuita, nu ii cauta cauzele in stilul discursurilor marxist-cleioase (foarte la moda in 1933, cand si-a publicat cartea), ci doar se intreaba, pe un ton natural, daca si de ce e nevoie sa existe atatea mii de cersetori, de nenorociti, de oameni exploatati pana la abrutizare (chiar are drept raspuns o teorie, solida dupa parerea mea). Abrutizare din care a scapat, dovada aceasta carte de luciditate, de nedisperare. De lupta, in definitiv.

O recenzie de: Silviu Man

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

Cevengur

Autor: Andrei Platonov
Rating:

"Un bolşevic intelectual. Asta e o specie rară. Nu-l omorâţi."
Detaşându-se de tragismul rus, de tonul grav, profund dostoievskian, de realismul frizând naturalismul, realul, de mistică şi de lirism, ironia lui Platonov e uluitoare, revigorantă, un suflu proaspăt, tânăr în împovăratul, încercănatul "suflet rus".

Romanul Cevengur este un hohot de râs, în care, însă, surâsul farsei capătă un contur amar iar hohotul încremeneşte în rictus grotesc. Rusia anilor 1921-1922, în zorii comunismului, se confrunta cu o reala criză economică. Pe vremea aceea, Andrei Platonov, tânăr jurnalist, a comentat evenimentele, care probabil, au constituit sursa sa de inspiraţie pentru Cevengur.

Cevengur este un oraş imaginar, un fel de oraş-stat, unde se pun bazele comunismului, ca intr-o utopie medievală, un experiment în sensul tuturor utopiilor comuniste. Stilul pamfletar o transformă, însă, într-o "antiutopie"cum spunea Ion Ianoşi.

Nu o sa mă refer aici la şirul lung al utopiilor din istoria literaturii, deşi se disting o mulţime de aspecte similare cu acestea: în experimentul Cevengur nimeni nu trebuie să muncească, numai soarele are aceasta îndatorire, aluzie la utopia lui Tomasso Campanella, La Citt� del Sole, burghezia trebuie ucisă, dar trebuie folosite casele lor luxoase, toţi oamenii sunt egali, dar proletarii sunt mai egali decât alţii, se formează o adevărată comunitate hippie-bolşevică, oamenii hrănindu-se numai cu ceea ce le oferă natura (profund ecologişti) şi practică dragostea liberă, dar adevărata hrană este cea a ideilor, mai degrabă a ideologiilor. Întrebare cheie care disturbă pacea satului este "Cum sa construim comunismul?".

Nu lipsesc cavalerii rătăcitori, justiţiarii, căutătorii dreptăţii, un fel de Don Quijote şi Sancho Panza în variantă comunistă: Alexandr Dvanov şi Kopionkin cu calul său, "Forţa Proletară". Alexandr Dvanov este "bolşevicul intelectual", aşa cum îl numeşte un căpitan al Armatei Albe, undeva la începutul romanului. Suntem avertizaţi, aşadar de la început, asupra naturii personajului principal, animat de idealuri înalte, recunoscut de membrii comunităţii Cevengur ca unul dintre ideologii mişcării.

Fiecare carte are un gust al ei propriu, simţit cu alt fel de papile decât cele gustative. Cevengur e ca o duşcă de votcă pe stomacul gol, în cetatea Soarelui din maica Rusia, în care proletariatul este singura condiţie socială a omului, în care munca este o rămăşiţă abjectă a putredei societăţi capitaliste. Nu vad un moment mai potrivit să citiţi această carte decât în apropierea minunatei zile de 1 mai. Efectul o să fie amplificat! Aşadar, sărbătoriţi ziua muncii prin".LECTURÄ‚!

O recenzie de: Oana Mezanote

Citeste cele 7 COMENTARII si spune-ti parerea!

Alex Mihaileanu (Subiectiv)

Cind am auzit prima oara de ideea unui blog cu recenzii de carti am ridicat din sprinceana. Pentru citeva secunde, ideea mi s-a parut cel putin ciudata. Apoi mi-am dat seama ca pe netul romanesc nu prea gasesti recenzii la cartile care te-ar putea interesa, iar ce gasesti nu prea se pupa cu gusturile tale. Fie cartile sint mult prea laudate, fie dimpotriva. Pe de alta parte, odata cu aparitia bookblog.ro s-a pus o noua problema: in ce masura poti lua de bun ce scrie pe un blog despre carti? Nu cumva recenziile vor duce lipsa de profesionalism?

Intre timp, am reusit sa uit toate gindurile razboinice. In prezent, ideea bookblog.ro mi se pare foarte buna, cita vreme exista persoane interesate de carti. Si, spre marea mea uimire, "tinerii din ziua de azi" inca mai sint atrasi de carti. De altfel, dezvoltarea bookblog.ro mi-a dat peste cap una dintre concluziile la care ajunsesem in ultimii ani (pe baza experientei si lucrului cu oamenii), anume renuntarea la citit.

Apoi a aparut campania "O carte pentru fiecare copil", o initiativa care te pune serios pe ginduri: atitea edituri cu cifre de afaceri uriase, cu profituri nete lunare cit venitul tau pe zece ani, nu sint in stare sa doneze trei carti daca nu le iese si lor de-o bere, dar o mina de oameni pot stringe peste trei mii de volume pe care sa le dea copiilor ce nu-si permit sa intre intr-o librarie.

Ma numesc Alex Mihaileanu si sustin bookblog.ro. :)

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Norii

Autor: Petru Cretia
Rating:

Intalnirea cu Norii lui Petru Cretia se situeaza undeva la granita dintre binecuvantare si soc. Soc pentru ca rareori poti intalni idei mai simple si mai pure decat aceea de a scrie o intreaga carte cu nori, vant si ceturi, cu umbre si stele. Binecuvantare pentru ca fiecare din gandurile insirate miraculos de catre Cretia te elibereaza dintr-o rutina a lecturii si a starilor pe care le astepti de la lectura. Ai senzatia ca fiecare rand arunca o lumina blanda pe suprafatele marelui mister care te inconjoara si te intrebi, intr-o continua mirare, cum de nu ai vazut tu, inainte, minunile acelea.

S-a scris despre Norii ca ar fi "jurnal meteorologic". Nimic mai nedelicat. Aici, cerurile sunt, intr-adevar, obiect de contemplatie, dar mult mai fascinant este ca ele devin un vehicul catre propria gasire. Cartea este cu nori, dar despre sufletul lui Petru, care privind in sus, isi descopera... adancurile. Din balansul acesta de privire-afara - privire-inauntru se naste rostul atat de frumos al cartii.

As recomanda cartea atat celor dornici de lectura, dar si ... melomanilor (daca faceti parte din ambele "tabere", savoarea lecturii se va dubla, cu siguranta). Cuvantul lui Cretia, energia tandra cu care-si framanta frazele fac din Norii o carte care naste sonoritati de o misterioasa claritate. La nici o alta carte citita nu am mai resimtit senzatia aceasta, de simfonie cantata in soapta, de incantantie limpede.

Cum suna acest allegretto: "Priveste cerul ca pe-o simpla intamplare si are sa-ti para mai frumos, si ai sa fii mai fericit in vesnicia clipei fara timp" (p. 75). Sau allegro: "Intre doua furtuni exista ceasuri cand toate mirosurile par sa se fi ucis unul pe altul si nu ramane decat mireasma desarta si feciorelnica a cerului" (p. 78). Sau adagio, preferatul meu "Privind, privind mereu, ai sa-ntelegi, fara indoiala c-ai sa intelegi, ca viata este un prilej" (p. 85).

Pentru cei mai rigurosi dintre cititori, am o singura veste proasta: scrisa pentru a fi rasfoita, si nu citita liniar, lectura "la sir" este foarte dificila la Norii. Pentru mine, e cartea pe care nu voi sti vreodata daca am citit-o integral. Si probabil ca voi fi in continuare incapabil sa o incadrez scrupulos la raftul cu "metafizica", "religie", "jurnal" sau "filozofie". Si, sincer sa fiu, neputinta asta imi place.

O recenzie de: Silviu Man

Citeste cele 14 COMENTARII si spune-ti parerea!

Fructul interzis - Romanul erotic al unei femei din lumea arabă

Autor: Nedjma
Rating:

Probabil pentru a nu mă lăsa mai prejos, am pus mâna pe o carte a colecţiei Eroscop a editurii Trei şi anume pe Romanul erotic al unei femei din lumea arabă - Fructul interzis, scrisă de o femeie musulmană sub pseudonimul Nedjma. Titlul ne avertizează clar de la bun început în ce lume o să călcăm şi anume într-una plină de erotism, de dorinţe şi de nevoi fiziologice exprimate, mai mult! strigate cu mândrie de un personaj feminin.

Fructul interzis este fără doar şi poate un roman erotic, cu tente pornografice, în special în părţile de descriere amănunţită a actelor sexuale, a plăcerii în sine şi a dedicării autoarei de a îmbina literatura cu pasiunea. Badra bent Salah ben Hassan el-Fergani este o femeie ca toate celelalte din lumea arabă, care-şi duce existenţa în mod obişnuit, se căsătoreşte, îndură umilinţe din partea bărbatului steril şi se hotărăşte să îl părăsească. Ajunsă în Tanger va cunoaşte adevărata plăcere a artei dragostei şi se va dedica acesteia până la final.

Trebuie să recunosc: dincolo de scenele explicite, romanul în sine este savuros, ajungând să-l termin în vreo 3 ore. De ce m-a atras un astfel de roman? Cred că la bază a stat curiozitatea de a vedea ce înseamnă un roman erotic, la care putem adăuga faptul că Fructul interzis a fost o surpriză pentru mine tocmai datorită lumii în care e plasată, o lume ermetică până acum mai ales în ceea ce priveşte tabuurile sexuale.

Indiferent cum, în spatele povestirilor sexuale ale autoarei se ascunde şi o poveste de iubire şi anume cea dintre Badra şi Driss, un chirurg eminent care o iniţiază în plăcerile vieţii. Mi s-a părut o iubire sfâşietoare, acel tip de relaţie care nu poate nici să se termine, dar nici să înceapă, o dorinţă arzătoare în care ambii se ard şi în ciuda arsurilor grave, continuă să persiste în flacăra nimicitoare.

Romanul lui Nedjma are totuşi un punct forte. Acela de a arăta care sunt relaţiile dintre bărbaţi şi femei în lumea arabă şi mai mult, o deschidere extremă înspre dormitorul acestora, arătând că şi aceştia sunt supuşi dorinţelor, iar existenţa acestora nu este una austeră. Mesajul autoarei nu este unul anti-musulman, ci dimpotrivă, este unul care încearcă să aducă la lumină adevăratele învăţături din Coran.

Romanul în sine a fost o surpriză întrucât este un strigăt care nu a mai putut fi înăbuşit, este o reuşită pentru o lume dominată de bărbaţi şi de ritualuri dificile, Fructul interzis fiind fără doar şi poate un mesaj care se doreşte ascultat şi care şi-a găsit interlocutorii.

O recenzie de: Cristina Teodorescu

Citeste cele 9 COMENTARII si spune-ti parerea!