Pe patul de moarte

Autor: William Faulkner
Rating:

Bine ati (re)venit in Yoknapatawpha! Tinutul unde este cel mai greu sa faci o recenzie, tocmai pentru ca el, Creatorul, iti repeta obsesiv ca vorbele nu mai au nicio putere. Si totusi tocmai el dovedeste o maiestrie nemaivazuta in a se juca cu ele. Iata lumea lui Faulkner.

Structurat cu simplitate (fiecare capitol poarta denumirea personajului care il povesteste), firul narativ este construit pe baza monologului interior al personajelor. Punctul de pornire al romanului este reprezentat de moartea lui Addie Bundren. Pentru ca ultima sa dorinta a fost sa fie inmormantata in pamantul stramosilor ei, intreaga familie porneste intr-o periculoasa calatorie spre Jefferson.

Cu toate ca aceasta calatorie ne este prezentata din punctele de vedere ale tututor personajelor, sa nu va amagiti cu gandul ca totul este explicat si clar. Faulkner construieste treptat si cu mult suspans fiecare tablou al romanului si nu o data am simtit nevoia de a reciti capitole anterioare. Ni se ofera mici indicii, care doar daca sunt puse cap la cap pot dezvalui in totalitate romanul.
Personajele sunt conturate cu precizie si atentie: Anse, sotul lui Addie, in cautare de noi dinti si noua nevasta, eroismul aproape prostesc a lui Cash, agresivitatea lui Jewel, calculul rece si curajos a lui Dewey Dell. Consider ca acest roman are doua puncte magice, care raman adanc intiparite in memorie: desenul sicriului si capitolul de 4 cuvinte al lui Vardaman.

Pe patul de moarte este un roman experimental, puternic si desi foarte trist, totusi inaltator. Daca nu ati citit inca Faulkner, va recomand sa incepeti cu aceasta carte. Daca ati citit alte romane, sa nu pierdeti ocazia sa-l cititi si pe acesta. Este mai usor decat Absalom, Absalom! sau Zgomotul si Furia (recenzie aici) , dar poarta amprenta limbajului si inovatiei literare faulkneriene.

O recenzie de: Ana-Maria Petritan

Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

Dacă într-o noapte de iarnă un călător

Autor: Italo Calvino
Rating:

"Acesta este un roman despre plăcerea de a citi romane; protagonistul este Cititorul, care începe de zece ori să citească altă carte, pe care, în urma a diferite vicisitudini, nu reuşeşte să o termine", scrie Italo Calvino pe spatele romanului Dacă într-o noapte de iarnă un călător (şi asta e ultima dată când mai menţionez titlul întreg).

Trebuie să recunosc că în teorie sună chiar bine. O carte despre plăcerea de a citi. Principiul meu de bază este că decât să citesc despre ceva mai bine mă duc şi fac acel ceva, doar că în cazul acesta citeam despre a citi. Îmi îndeplineam rolul în univers la perfecţie, şi nu-mi plăcea deloc.

E un roman pentru toţi cei care s-au visat mari învăţaţi ai literaturii, care şi-au dorit mereu să studieze filologia şi să se îngroape sub un munte de cărţi. Eu chiar am făcut asta, şi experienţa m-a marcat în asemenea hal încât am început să prefer cărţile în care chiar se întâmplă ceva. Protagonistul romanului (Cititorul) începe un roman şi descoperă că, printr-o greşeală a editurii, acesta este îmbinat cu alt roman. Mergând la librărie să ia un alt exemplar al cărţii, întâlneşte o Cititoare, care se confruntă cu aceeaşi problemă. Cei doi vor încerca să afle cui aparţine romanul inserat misterios în carţile lor, aventură care va aluneca încet, încet spre ridicol, pe măsură ce în scenă intră terorişti colecţionari de cărţi, şi amerindieni analfabeţi care recită romane pe dinafară, înainte ca acestea să fie scrise.

Poate că romanul ar fi interesant, dacă nu ar fi scris ca un articol de enciclopedie. Nu e prea captivant la început, şi stilul impersonal în care e scris nu ajută cu nimic. Persoana a II-a la care sunt narate aventurile Cititorului înrăutăţeşte şi mai mult lucrurile.

După fiecare capitol în care Cititorul nostru mai dezleagă o iţă a intrigii misterioase urmează un nou început de roman, pe care acesta îl citeşte, căutând răspunsul misterului (de fapt "romanul absolut"). Aceste incipituri sunt o idee mai interesante, deşi urmează toate acelaşi tipar: un personaj prezintă o situaţie, urmează un punctu culminant, şi apoi totul se termină în suspans. Pot fi văzute ca nişte povestiri scurte, dacă asta vă ajută cu ceva.

Cartea vine cu o introducere, în care Italo Calvino răspunde unor critici, şi prezintă ce anume voia el să facă în roman ("... am încercat să scot în evidenţă faptul că orice carte se naşte din alte cărţi, în relaţie şi în confruntare cu ele"). Citind acele rânduri am căpătat impresia că am de-a face mai degrabă cu o teză despre intertextualitate, şi nu cu un roman propriu-zis, impresie cu care am rămas până la finalul romanului.

La un moment dat cred că romanul ar putea fi confundat cu una dintre acele cărţi generate aleator de calculator, alcătuită monstruos din bucăţile altor cărţi. Autorul chiar râde de această posibilitate, la un moment dat:
"Munca noastră depinde de sensibilitatea subiectului de care dispunem pentru probele de control; în plus, trebuie să fie o persoană rezistentă ca vedere şi nervi, ca s-o putem supune lecturii neîntrerupte de romane şi variante de romane produse de sistemul electronic."

Continuarea ideii e şi mai interesantă însă:
"Dacă atenţia lecturii atinge anumite valori cu o anumită continuitate, produsul e valabil şi poate fi lansat pe piaţă; dacă atenţia, însă, slăbeşte şi variază, combinaţia trebuie respinsă şi elementele ei sunt descompuse şi reutilizate în alte contexte."

Citind asta m-am gândit cât mi-a luat mie să ajung până la acea pagină, de câte ori am lăsat carte jos frustrat şi m-am apucat de alteva. Romanul eşuase după propriile standarde; nu mai avea nici un sens să continui.

Cred că romanul ar fi interesant pentru cineva care apreciază aceste lucruri, şi a citit destul la viaţa lui. Cartea merită apreciată pentru ce a încercat (şi a reuşit) să facă, dar am citit destulă teorie literară să-mi ajungă ceva vreme de acum încolo. Scuzaţi-mă dacă prefer ca romanele mele să fie distractive.

Ca o notă care nu are mare legătură cu ce se întâmplă aici, m-am gândit că din moment ce prezint o carte despre cititul altor cărţi, recenzia mea ar putea să fie despre cititul altor recenzii. Dar ar fi fost prea evident, nu?

O recenzie de: Cristi Mitran

Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

Da

Autor: Thomas Bernhard
Rating:

Cîteva Da-uri

În mai puţin de 130 de pagini, cartea face cunoscute dezamăgirile şi chiar mizantropia unui narator-personaj (îl voi numi "Naratorul"), cercetător retras la ţară, într-un mediu la fel de ostil ca şi cel al sentimentelor sale. Unul din destinatarii neliniştilor sale este Moritz, agent imobiliar, care joacă, în text, rolul unui ascultător impasibil. Apariţia unei femei, pe care Naratorul o numeşte Persana, are sensul unei revelaţii pentru el. Îi apropie acelaşi simţ al captivităţii, angoasa şi pasiunea pentru muzica lui Schumann, precum şi eşecul proiectelor existenţiale.

Pe de-o parte, munca acerbă, fără un interes minim pentru activităţi compensatorii, a Naratorului la studiul său despre anticorpi îl izolează de ceilalţi şi apoi de o parte esenţială din el însuşi. Cumva, concentrîndu-se asupra activităţii care îl defineşte, crede el, pierde tocmai acest lucru definitoriu.

Persana, o apariţie tăcută, înfrigurată şi enigmatică, se dezvăluie în timpul uneia din plimbările prin pădurea de pini: viaţa ei capătă sens numai pusă în legătură cu cea a soţului său, elveţianul, care este, de fapt, proiectul ei. "Şi atîta timp cît putuse lucra la desăvîrşirea acestui talent al elveţianului, spuse de cîteva ori chiar geniul, totul mersese în cea mai bună ordine, pînă în momentul în care talentul său, geniul elveţianului atinsese culmea desăvîrşirii."

Într-o prima fază, ambele confesiuni subliniază eşecul perfecţioniştilor, lipsa de sens a obiectului perfect, oricare ar fi el şi ideea conform căreia desăvîrşirea devenită fapt goleşte de conţinut, dezumanizează (nu în sensul de a transforma oamenii în brute, ci de a-i transforma în fiinţe urmărite, paranoice sau izolate).

Pe de altă parte, Naratorul nu oferă o alternativă la această cale care eşuează atît de tragic. Nu se aplică nici principiul unei vieţi fericite printre fleacuri, mărunţişuri şi miracole în miniatură, nici efortul integrării în rutina socială. Genul său e cel care vede monstruos, care nu poate închide ochii în faţa meschinăriei, josniciei, obtuzităţii şi indiferenţei, cele care ucid spiritul şi oferă în schimb stabilitatea aparentă. Posibil ca o salvare să fie prietenia spirituală, afecţiunea care se stabileşte între el şi Persană, bazată pe nelinişti asemănătoare. Curînd însă, această afecţiune se transformă în respingere, astfel că se arată o rezolvare radicală:

"Apoi o întrebasem pe ea, pe persană, direct, în maniera mea într-adevăr brutală, dacă ar fi gata să-şi pună într-o zi capăt zilelor. Rîse şi-mi spuse scurt, Da."

Un fel de Nu

Al treilea spectator al monologului pus în scenă de Narator ar trebui să fie cititorul, atras de o primă frază interminabilă, îndelung explicativă. Un timp mi s-a părut confortabil stilul acesta descriptiv, întortocheat, marca Bernhard, după cum am citit apoi, dar este şi obositor. Te exclude din lumea personajelor, te trimite în spatele unui perete de sticlă, să observi, să înveţi, să înţelegi de la distanţă. Pentru unii, asta ar putea fi cu adevărat frustrant, pentru alţii - comod. În orice caz, după lectura acestui scurt roman, îţi dai seama dacă mai vrei sau nu să te apropii de vreo carte scrisă de Thomas Bernhard.

O recenzie de: Mihaela Butnaru

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Harry Potter – cartonata, engleza

Poate vrea cineva Harry Potter, editia cartonata, in engleza:

- Harry Potter and the Deathly Hallows (editie adulti)

- Harry Potter and the Deathly Hallows (editie copii)

Citeste cele 12 COMENTARII si spune-ti parerea!

Jurnal 1981-1984

Autor: Monica Lovinescu
Rating:

Pentru cei avizi de confesiuni mai mult sau mai putin indiscrete, anunt de la bun inceput ca nu sunt de gasit in Jurnalul dnei Monica Lovinescu nici detalii picante, nici prea multe marturisiri intime. Iar de vreun proces complicat de introspectie, cu scufundari periculoase in abisurile sufletului si rasturnari spectaculoase ale ordinii interioare nici nu poate fi vorba. Altundeva exceleaza acest Jurnal - anume in cronica fidela, consecventa a unei lumi pe care noi, cei din linia intai a democratiei(?!) postcomuniste o ignoram ambitios: lumea exilului.

In aceasta perioada cuprinsa intre 1981 si 1984, prin lume se intampla zeci de lucruri strigatoare la cer, precum:

- parintele Gheorghe Calciu face greva foamei la Jilava, pentru a cincea oara, fiindca e batut salbatic si i se pun droguri in mancare;

- in Polonia, armata preia puterea si aresteaza majoritatea liderilor Solidarnosc;

- politia germana descopera ca cinci securisti romani ce treceau drept ambasadori pregatisera o operatiune ce avea urmatoarele teluri: o bomba la Europa Libera, otravirea lui Paul Goma, rapirea unei rude a unei personalitati politice de prim-plan de la Bucuresti (care ceruse azil in Germania) si agresiunea impotriva unei doamne care se ocupa de emigranti - prin gaze paralizante si talharie;

- Mihai Botez este "agresat pe strada si locuit in inima cu un fel de manusa de fier";

- Andrei Plesu lucreaza ca documentarist, "taie si lipeste ziare, face necrologuri etc. in timp ce are o bursa Humbolt si nu stiu cate invitatii la universitati din strainatate. Nu i se da drumul ! ";

Toate evenimentele, inclusiv cele de asemenea gravitate, sunt foarte succint consemnate in Jurnal, ca un fel de notite scrise in graba pe un colt de hartie. Trebuie sa te opresti uneori din citit, sa constientizezi ca e vorba de oameni pe care Ceausescu si fratii lui intru teroare ii vanau si ii urau...

Dna Lovinescu apartine mai mult verbului decat adjectivului. Rar apar cuvinte sau fraze care sa tradeze implicarea afectiva a autoarei, care se arata permanent sobra, echilibrata, lucida. In plus, este atat de modesta incat, daca nu ai aflat cate ceva despre biografia d-sale si a d-lui Virgil Ierunca, e foarte greu sa intuiesti doar din Jurnal binele pe care acest cuplu formidabil l-a facut Romaniei, sau faima de care se bucura, sau influenta pe care o aveau emisiunile si cronicile D-lor (dupa o emisiune de-a lui Virgil Ierunca despre Jurnalul de la Paltinis, securistilor le era frica sa nu aiba loc vreun pelerinaj la domiciliul lui Noica!). Nu numai modestie, dar intuiesc chiar o repulsie organica a dnei Lovinescu fata de orice patetism si efuziune, cu atat mai mult cu cat obiectul acestora ar fi chiar activitatea "Ieruncilor", cum dragastos ii boteza Gabriel Liiceanu.

Un viespar de oameni si un "bricabrac" de intamplari, aceasta colectie de mentiuni (scurte si percutante, ca niste telegrame adresate istoriei): mii de telefoane, filme vazute, carti citite, concerte, multe cronici de facut, imbolnaviri de toate soiurile, moare Brejnev, dispare pisoiul Kiki, Cel mai iubit dintre pamanteni publicat in 100.000 de exemplare se epuizeaza imediat, moare Boris Souvarine (excelentul biograf al lui Stalin), oboseala, vacante, restaurante, teroristi, vizite, Arthur Koestler se sinucide impreuna cu sotia, mainile lui Soljenitan sunt "nevocative, albe si intemeiate", PPC = Poate Pica Ceva, mor Truffaut si Michaux, mai apare cate-o gripa, Pintilie viseaza filme despre Pitesti si parintele Calciu, apar in cadru zeci si zeci de intelectuali de toate natiile si formatiile (Christinel si Mircea Eliade, Revel, Aron, Besancon, Culianu, Cioran, familia Ionesco, Glucksmann, V. Bukovski, Goma, Haulica, Sorin Dumitrescu, G. Banu, Breban), se leaga prietenii, mor prieteni.

Apropo de prietenii care se leaga, incantatoare portretele lui Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu de acum un sfert de secol: cel dintai- la fel de serios, "gata de razmerite interioare", "primul nevanitos care paraseste Romania", cu "panici de modestie", cu crize, uneori satul de teorie si avid de act, al doilea - cu acelasi umor subtil, generos cu "adversarul" de idei, dar mai ales... bun, in sensul cel mai deplin si necorupt al termenului. Liiceanu e profund, Plesu mereu inspirat...

Din casa "Ieruncilor", Romania se vede tare sinistru. Fagocitata de frica si minciuna, inecata de mizerie, parazitata de scriitori "orfani ai curajului". In lupta pentu preschimbarea tarii, Jurnalul este un document al mergerii inainte. Oamenii mint si se umilesc deseori, in spatele Cortinei de fier raul se perpetueaza parca vesnic, sunt multe clipe cand ramai doar cu speranta. Si totusi, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca scriu si vorbesc mai departe, asumandu-si misiunea firesc si demn. "Am obosit tot conjugand verbul: a innebuni" - in sfarsit, abia in aceasta nota, autoarea nu e sincera. Si slava Domnului!

* Un articol relevant pentru a afla cum era atmosfera de lucru la Radio Europa Libera, departamentul de la Munchen, puteti citi aici.

O recenzie de: Silviu Man

Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!

Calea Victoriei

Autor: Cezar Petrescu
Rating:

Mă întrebam - pe jumătate retoric - cine alege textele care se studiază în liceu. Asta mi se pare fascinant din două motive. Mai întâi, persoana respectivă trebuie să facă nişte judecăţi de valoare formidabile şi să aleagă cele mai bune scriituri dintr-o întreagă literatură. Apoi, decizia asta are o influenţă foarte mare asupra unei întregi generaţii. Simplificănd, se poate presupune că, înlocuind cu Bacovia pe Eminescu, vom avea o generaţie de depresivi şi sinucigaşi în loc de don juani cu bling. Lucrurile nu stau chiar aşa, dar e clar că responsabilitatea este foarte mare.

Pe Cezar Petrescu nu l-am găsit în manualele de liceu, deşi s-ar fi putut vorbi mult şi bine despre tehnicile folosite şi curentele literare care l-au influenţat. Pe lângă acestea, textele sale au substanţă. Asta voi încerca să detaliez.

Calea Victoriei e un roman despre Bucureştiul interbelic. Avănd oarecare legături cu sămănătorismul, Cezar Petrescu ar putea fi suspectat că a încercat, prin această carte, o defăimare a oraşului, a moravurilor sale şi a felului în care degradează esenţa umană. Ideea poate fi susţinută: Citez, "sentimentul dezrădăcinării, care i-ar copleşi pe cei care se aventurează la oraş, uitîndu-şi originile"; "predilecţia pentru scenele tari, de violenţă, pentru personajele dominate de instincte, de o impulsivitate nebună, frizînd bestialitatea, care par mai degrabă purtătoarele unor tare biologice"; "întoarcerea spre trecut, spre cronici şi spre istorie, rezistenţa la transformări". (Dicţionarul Enciclopedic)

Însă romanul lui Cezar Petrescu trădează o fascinaţie extraordinară pentru extremele reprezentate de Capitală. El împarte această fascinaţie cu personajele sale.

Destinul acestora funcţionează după un şablon: inocenţă iniţială, decădere morală la contactul cu oraşul şi, din nou, inocenţă odată cu finalul tragic. Apropiate ca esenţă, dar foarte diferite ca şir de întămplări, destinele personajelor din prim-plan se intersectează în câteva puncte, fiind evidentă existenţa unui deus ex machina.

Familia unui jurist dintr-un mic târg, promovat ca procuror în Capitală; un tânăr scriitor care pleacă la Bucureşti doar cu câţiva bani în buzunar, în căutarea gloriei - Cezar Petrescu împrumută acestor personaje frănturi din propria sa viaţă.

Un alt personaj, pe numele său Teofil Steriu, seamănă cu monstrul genial născocit de Amelie Nothomb în Igiena Asasinului - Pretextat Tach. Acesta îşi sacrifică sănătatea şi, de altfel, viaţa propriu-zisă pentru a scrie. Devine cunoscut, admirat, adorat de public, dar trăieşte conştient că tot ceea ce a relizat este mai prejos decăt un singur moment trăit de un tânăr lipsit de griji.

Departe de a scrie o "Odă a decăderii", se pare că Cezar Petrescu a intenţionat să creeze o "Cronică romănească a veacului XX", înglobând în aceasta toate textele sale. Întunecare este considerat cel mai bun roman al său, însă acesta păleşte în faţa cronicii pline de viaţă a Bucureştiului prins între Occident şi Fanar. În contextul de astăzi, Calea Victoriei are semnificaţii cu atât mai profunde.

O recenzie de: Vlad Ursulean

Citeste cele 11 COMENTARII si spune-ti parerea!

Viata şi neobisnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin

Autor: Vladimir Voinovici
Rating:

Săptămâna trecută s-a încheiat fără tam-tam înscrierea pentru sponsorizarea volumelor proprii sau ale editurilor la Administraţia Fondului Naţional Cultural. O cucoană din comitetul de primire a fost întrebată cum a decurs procesul de înscriere şi ea, sub probabila influenţă mediatică, s-a apucat să marcheze anomaliile. Printre ele, apariţia unui om care scrisese o poezie despre rezistenţă şi vroia să-i fie publicată într-un mare ziar literar. Când i s-a spus părerea franc, anume că poezia este şi slabă, iar reprezentantul oficial nu avea legături directe cu revistele, solicitantul a întrebat: Şi atunci ce să fac să devin un mare scriitor?

Întâmplarea asta m-a provocat să dau un răspuns care priveşte într-o oarecare măsură şi bookblog-ul nostru. Anume să citească demenţial, în progresie geometrică, azi o pagină, mâine cinci şi răspoimâine o carte. După o vreme să-şi specializeze lecturile, să nu rămână la faza diletantului descris cu sarcasm de Jean Paul Sartre în romanul său Greaţa, să aleagă o ţintă, o perioadă, un domeniu. Un literat important, cred, nu scrie despre orice, se documentează înainte, colaţionează fapte, idei, viziuni. Şi chiar dacă nu-şi mărturiseşte la sfârşitul cărţii biografia, orice critic literar poate ghici aroma lecturilor pe aceeaşi temă. Azi nu poţi scrie un mare roman fiind analfabet în materie literară decât în mod cu totul excepţional şi eventual sub supravegherea unui rafinat literar.

De altfel, ce stupid ar fi ca un om care are pretenţia la gloria literară, dar fără lecturi, să primească un premiu important şi când ar fi întrebat în mod firesc de reporteri ce părere are despre scriitorii laureaţi de dinaintea lui să ridice din umeri şi să declare frust că nu ştie nimic despre aceştia. Chiar dacă ar fi scris o carte admirabilă, impresia cea bună s-ar încărca cu o nuanţă de penibil. Incultura şi diletantismul sunt impardonabile în lumea literară. Şi ca să-ţi dai seama pe ce lume te afli, care reviste literare te primesc, la uşa cui să baţi, trebuie lectură. Nimic mai mult. Nimic mai puţin.

În aceste condiţii, după o perioadă de tatonări ale primelor recenzii, mi-am făcut şi eu la rândul meu o listă de cărţi care mă aşteaptă ca nişte soldaţi cuminţi pe masă, aşezate în teancuri şi deopotrivă de interesante. Asta nu înseamnă că nu este permisă evadarea dintre lecturile obligatorii, dar atunci când faci o asemenea acţiune, cumva trebuie să-ţi motivezi gestul. Ce te-a făcut să citeşti o carte neinclusă în lista de lecturi? Eu personal, am o listă închisă pentru un an înainte. Ce m-a făcut să-mi schimb priorităţile şi în loc de literatura română modernă, obsesia mea din ultimele luni, brusc să trec la cartea unui anume Vladimir Voinovici, de care nu am auzit în viaţa mea?

Aici cred că un rol important l-a jucat coperta cărţii, are condiţii grafice foarte atrăgătoare, dar, de ce nu, şi titlul, Viaţa şi neobişnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin, titlu care sună picaresc (vezi Viaţa şi isprăvile vestitului Guzmán de Alfarache de Mateo Alemán), prin urmare promiţând scene comice. Şi iată argumentul pe care nu l-am înţeles la vremea lecturării înfrigurate a cărţii - cum se spunea la cenaclul Junimea, anecdota primează. Cu măsură, lista obligatorie - pe care de altfel ţi-o stabileşti singur - o poţi abandona în favoarea umorului.

Lui Ivan Cionkin, ostaş al Armatei Roşii, totul i se întâmplă din greşeală. La început, fiinţă modestă, un Ivan oarecare, o persoană al cărei nume îl poartă un sat întreg, ajunge cu timpul, prin tehnica acumulării şi a adâncirii în hiperbolă, cauza pierderii războiului de către nemţi. În jurul său aparatele de propagandă sovietice şi germane construiesc o imagine neverosimilă de spion plecând de la un zvon din satul natal al lui Cionkin, anume că acest Ivan s-ar fi născut în urma popasului de câteva nopţi a nobilului prinţ Goliţân la mama Cionkina. Acest zvon face pe diferiţii zeloşi servanţi cekişti să modifice cu încetul identitatea lui Cionkin. La început, informatorul dintâi spune că e poreclit Prinţul, apoi altul că e de fapt un pseudo Cionkin, al treilea face identitatea Cionkin-Goliţân, iar la gradele superioare nu mai ajunge decât inculpatul Goliţân. Diferenţa e aşa de mare între destinul fabricat şi cel real al personajului, încât la sfârşitul cărţii Stalin va da simultan două ordine diferite - în primul să fie executat Galiţân, iar în al doilea să fie decorat soldatul Cionkin. Imagini antitetice ale aceleiaşi persoane.
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!