Pulbere de stele in Green Hours

Cei de la Tritonic au fost ocupati saptamana asta. Miercuri au fost in Green Hours ca sa dea premiile pentru concursul de fotografie organizat in parteneriat cu cei de la Metropotam, iar joi au lansat cartea Filiera greceasca a lui Bogdan Hrib.

Cand am ajuns miercuri dupa-masa in Green Hours pregatirile erau aproape gata. Tritonicii, imbracati la patru ace, asteptau nerabdatori sa inceapa, iar metropotamii imparteau stickere si faceau poze. Imi cer scuze fata de comesenii mei din seara respectiva pentru ca am luat toate cele 3 stickere cu Metropotam, dar nu m-am putut hotari pe care sa-l aleg :D

Pozele castigatoare erau expuse in Green si pana sa inceapa evenimentul propriu-zis m-am tot uitat la ele. Am fost impresionata de ce am vazut acolo; eu nu as fi fost in stare sa fac niciodata asemenea poze. De la bun inceput mi s-a parut interesant concursul asta: sa surprinzi intr-o poza esenta unei carti. Hmmm... greu, nu?

Discutiile care au urmat au fost destul de animate. S-a dezbatut daca Pulbere de stele e o carte mai mult romantica decat dinamica, s-a vorbit despre obiective, expunere si alte chestii tehnice legate de aparate foto si fotografie, precum si despre filmul Pulbere de stele si umbla zvonul ca cei de la Tritonic o sa organizeze la un moment dat un alt concurs foto, doar ca de data asta poza castigatoare va aparea pe coperta unei carti. Evident, la final, s-au dat si premii :)

Dintre toate povestile din seara respectiva, cel mai mult mi-au placut cele ale domnului Liviu Radu, traducatorul cartilor lui Neil Gaiman. Ascultandu-l ajuns la concluzia ca Gaiman asta e un tip misto si acum sunt foarte curioasa sa vad cum scrie. De ce nu am citit pana acum vreo carte scrisa de el habar n-am, dar mi-am promis sa recuperez :D

Ionuca

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

File de jurnal - Grecia

Autor: Aurelia Tolan
Rating:

În decembrie 2006 m-am reîntors în Arad, oraşul meu natal, pentru a petrece sărbătorile de iarnă cu familia şi prietenii. De mai mult de şase luni locuiam în Doha, capitala Qatar-ului, un loc în care, pentru a alunga singurătatea, am citit aproape întreaga geantă de cărţi cu care am aterizat din Thailanda. Înapoi acasă în România, am ales din biblioteca mea şi a familiei alte cărţi care să-mi ţină companie în Orientul Mijlociu.

Dintre cărţile alese în limba română s-a aflat şi File de jurnal - Grecia de Aurelia Tolan, carte care zăbovea necitită pe rafturile din camera mea încă din mai 2002, când autoarea ne-a oferit cartea "cu sinceră prietenie". Am citit jurnalul de călătorie al Aureliei Tolan nu în Doha, precum îmi plănuisem, ci în Bangkok, unde paginile despre fascinanta Grecie s-au împletit cu aspiraţiile culturale ale acestor doi arădeni.

File de jurnal - Grecia de Aurelia Tolan prezintă două călătorii efectuate de către sculptorul Ion Tolan şi profesoara Aurelia Tolan în Grecia în vara lui 1980 şi 1981. Itinerariul primei călătorii, cea din 1980, este bine documentat, prezentând punctele de interes turistic vizitate de cei doi la volanul propriei lor maşinii. Cea de-a doua parte a jurnalului se concentrează asupra expoziţiei din Atena a sculptorului Tolan în anul 1981.

Jurnalul Aureliei se poate citi ca o lecţie recapitulativă despre istoria Greciei, cu numeroase incursiuni în arta şi mitologia greacă. Dialogul soţilor arădeni reîmprospătează cititorului cunoştinţele despre Mănăstirea Varlaam, Partenon, Tesseion, Acropolis, Mikene, Epidavros şi multe alte destinaţii din Atena şi împrejurimi.

Ceea ce face din File de jurnal - Grecia un adevărat jurnal de calătorie sunt peripeţiile celor doi, mereu îngrijoraţi de situaţia lor financiară, de securistul care îi urmărea peste tot locul şi de starea şubredă a maşinii. Între lecţiile de istorie şi grijile familie Tolan, cititorul descoperă povestea închegării unor prietenii pe viaţă, poveste în care naţionalitatea, limba în care se comunica şi starea materială nu aveau nici o importnaţă. În schimb, cu toţii admirau portretul din lemn sculptat cu măiestrie de Ion Tolan, tabloul Aculinei Straşnei Popa, ritmul chitării greceşti, mâncarea tradiţională "stropită" necontenit de vin roşu şi ospitalitatea unor oameni de suflet.

Filele de jurnal ale Aureliei Tolan se citesc cu uşurintă, iar, conform unui articol dintr-un ziar grecesc, "lucrările lui Tolan prezintă o lume de vis, în care artistul găseşte o exprimare în metafore, din care aduce la suprafaţă, în relief, magice imagini în sensul poetic al evocării. Simbolurile continuităţii umane, primesc viaţă din file de istorie, făcând pod, între trecut şi prezent."

P.S.: În prima lor călătorie în Grecia, familia Tolan face cunoştinţă şi cu o profesoară de engleză care preda în Thailanda.

O recenzie de: Mihnea Voicu Şimăndan

Spune-ti parerea!

Sexul vinde

Autor: Rodger Streitmatter
Rating:

In marketing, "sexul vinde" a devenit cliseu. Da! Sexul vinde sau, cel putin, vindea! Insa nu chiar asa cum isi imagineaza neinitiatii (in marketing, nu va ganditi la altceva!)

Am inceput sa citesc cartea lui Streitmatter din punctul de vedere al unui marketer ce simtea si spera ca ar putea spulbera un mit. N-am crezut niciodata ca "sexul vinde" poate fi generalizata atat de tare incat sa para macar ca functioneaza in orice industrie.
Mai mult decat atat, cred ca gluga folosita pe post de fusta si sutienele lipsa nu vor mai reusi mult timp sa vanda alte produse decat cuierele pe care sunt agatate. Cu mici exceptii.

Imi doream, deci, ca Streitmatter sa imi dea niste argumente puternice, sa ma faca sa fierb si sa transpir, sa nu dorm noaptea in incercarea de a demonstra ca undeva in teoria lui (si nu numai a lui) e o fisura. Rodger mi-a provocat o dezamagire crunta. Am dat de o carte care este, pe de-o parte, un tratat (destul de obiectiv) despre aparitia si evolutia "libertatii" sexuale in mass-media si despre cum s-a reusit transformarea unui tabu intr-o obsesie si, pe de alta parte, o incercare futila a autorului de a analiza pe decenii, subiectiv, modul in care s-a facut si in care ar fi trebuit sa se faca aceasta trecere de la pudism exagerat la exhibitionism ieftin.

Partea de prezentare a datelor, cronologic, a iesit binisor si e o lectura placuta despre inventarea pilulei contraceptive prin anii '60, revolutia provocata de revista Playboy si, mai apoi, de Jim Morrison de la "The Doors", Madonna sau seriale americane precum Three's Company ori reviste cum e Cosmopolitan. Chiar si analiza subiectiva si parerile cu privire la cum ar fi trebuit sa se intample lucrurile au iesit acceptabile...pana la un punct.

Cu cat autorul se apropie mai mult de zilele noastre cu atat o da in bara mai frecvent. E clar ca Streitmatter e usor deconectat, in urma. Cam cu 10 ani asa. Rezultatul: texte de un penibil pe care, data fiind tema cartii, nu il pot numi decat obscen. Nu-i vorba, si pana sa ajungem in anii 2000 avem parte de texte penibile si care, nu ma indoiesc, ar fi putut cu usurinta sa provoace lesinul a cel putin 2-3 femei in etate, in cazul in care ar fi fost "recitate" in troleibuz.

"Un articol se referea la motivele pentru care femeile nu vor sa faca sex oral - si ce pot face barbatii pentru a depasi aceste obstacole. Anumite plangeri din articol, scris de o femeie, includeau marturisiri de genul "Nu este romantic" sau "Nu imi place sa pun lucruri murdare in gura".[...] Tonul articolului este dat inca de la inceput, el intitulandu-se "Inghitirea sabiei". [...] Un alt mesaj foarte clar este redat de faptul ca plangerile celor cinci femei sunt frivole. Autorul le descrie ca fiind smiorcaieli minore si ii sfatuieste pe barbati sa aplice o strategie care functioneaza si care le va face sa nu aiba nimic de obiectat.

Una dintre solutii ar fi legata de ideea de "a pune lucruri murdare in gura", lucru pe care barbatul il poate rezolva prin spalare in fata ei."

Intr-un alt pasaj, tratand subiectul The Doors si verva facuta de aparitiile lui Jim Morrison, autorul se straduieste nejustificat de mult sa ne explice cum ""Light my fire" facea, in mod evident, aluzie la sex si se referea la cererea solistului ca iubita sa-i trezeasca sexualitatea". Da! Probabil Streitmatter isi imagineaza ca daca lui i-au trebuit 10 pagini de explicatii ca sa inteleaga asta, toti pricepem la fel de greu.

Cu toate acestea, cartea merita citita insa doar daca nu te astepti la prea multe de la ea. Nu reuseste sa argumenteze mai nimic ci se limiteaza la a da exemple despre care autorul crede ca ar sustine teza sa: sexul vinde.

Da! Vinde, si inca vinde bine in industrii cum ar fi mass-media, showbiz sau muzica. Insa, iata, deloc de neglijat, am citit si scris despre o carte doar datorita titlului iar asta spune ceva. Spune ca explozia pe care "sex"-ul a provocat-o in industriile de mai sus (sa observam ca toate lucreaza cu mase de oameni!) a afectat intr-o anumita masura si alte industrii cum ar fi cea a cartilor, lucru care ar putea fi (si chiar este) folosit de edituri.

Ma rog, asta daca nu cumva esti atat de prost inspirat incat sa pui numele unei carti: "Exersati 7 minute pe zi sex de calitate" (vazuta azi pe rafturi). Baietii de la marketing! Eu inteleg ca unii oameni pun egal intre 7 minute de sex si sex de calitate, dar hai sa nu generalizam.

O recenzie de: Andrei Rosca

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

Sunt o babă comunistă!

Autor: Dan Lungu
Rating:

Pace şi bine!Omul individualitate. Omul grup. Între aceşti doi poli ne tot împărţim timpul. Ba chiar şi scara necesităţilor lui Maslow, cea mai celebră diagramă umană, ar putea fi integrată la rândul ei în funcţie de singurătatea sau sociabilitatea individului.

Grupul ne ascunde individualitatea, dar ne oferă motivaţii şi reacţii. Singurătatea ne subliniază unicitatea, dar nu ne permite să ne măsurăm performanţa şi nici să dăm vreun nume simţirilor noastre. Suntem undeva la limită, avem o natură duală ca şi lumina, corpuscul, adică individualitate şi undă, adică o suită de cercuri.

Cred că şi cărţile pot fi împărţite în funcţie de această distincţie - sunt cărţi ale singurătăţii - de pildă poemele experienţelor individuale - şi cărţi ale grupului - tot felul de societăţi, de la cele deştepte până la cele infracţionale. Pe la jumătatea secolului 20 grupului i se zicea masă. Omul masă, teoreticienii având impresia că ar fi ceva distinct de ei, fiinţele reflexive, fiinţele gândirii şi ale singurătăţii.

Individualitatea noastră complexă provine din intrarea în cât mai multe grupuri. Accesul la puţine grupuri are dezavantajul de a lăsa un om să joace doar unul sau două roluri, deşi disponibilitatea noastră potenţială este mult mai diversă. E adevărat, nu jucăm la fel în toate rolurile, suntem lipsiţi de egalitate cu noi înşine, uneori performăm, alteori o scăldăm, dar trebuie să constat că aşa cum avem acces la toate sentimentele, normal ar fi să experimentăm şi cât mai multe roluri sociale. Observ însă că anumite grupuri au locurile ocupate şi dacă permit accesul, s-ar putea să fim plasaţi doar în roluri secundare.

La ce grupuri avem acces? În primul rând la familie. Care poate fi protectoare sau traumatizantă. Apoi la cercul de vecini. Care ies sau nu afară, care te primesc sau te resping constant. La clasa de la şcoală unde foarte repede se distribuie roluri şi nu mai poţi ieşi din eticheta cu care ai fost acceptat. La serviciu - succesul depinde de acceptarea celorlalţi şi de funcţie. La cercul de prieteni - asta înseamnă un grup în care poţi vorbi şi fără să gândeşti. În fine - dacă e să privim personalitatea umană, vom vedea că degajă în jurul său un număr de grupuri, de cercuri din acelea de învârtit la mijloc - dacă vreţi - al căror conţinut comun este nesemnificativ. Într-unul sunt X şi deloc Y. Într-altul sunt Z şi mult X. Într-altul sunt Z şi X, dar şi jumătate din Y. Aceste X, Z, Y să zicem că ar fi calităţi.

Bun, să vedem cum se aplică o astfel de teorie la un text de beletristică. Am ales cartea lui Dan Lungu, Sunt o babă comunistă. Aici nu avem propriu-zis un subiect, ci mai multe cercuri temporale în care este prezentată o individualitate umană. Doamna Emilia Apostoae. Cercul copilăriei, cercul primelor experienţe urbane, cercul fabricii, cercul familiei. Inserţii din diferitele vârste umane.

Titlul porneşte de la o revelaţie. Protagonista descoperă în urma unei conversaţii cu fiica sa, plecată în Canada care îi spunea cât de frumos e acolo şi cât de rău aici, că de fapt ea a fost comunistă în plan politic de când se ştia. Că a făcut eroarea de a confunda comunismul cu anumite persoane agresive de genul secretari de partid, politruci, securişti ori habotnici şi de fapt că de ea ţinea temelia comunismului. Că îi intraseră la inimă toate gogoşile comuniste, dar mai ales că ştia cum să se descurce în acea mlaştină a ipocriziei de odinioară. Dacă vrem, este un roman invers de revelaţie. Baba noastră Emilia nu are niciun ideal, şi-a pierdut copilul peste mări şi ţări şi atunci îşi găseşte un rost în reînvierea unei ideologii moarte pe care o pudrează din belşug înainte de a începe să o susţină pe la prieteni.

Dar cum se explică această descoperire? - o întrebare care a contrariat multă lume, văzând cum mulţi bătrâni au ajuns apostoli în toiag ai egalităţii indivizilor. Cândva credeam că dincolo de ideologie, se află de fapt nostalgia după tinereţea pierdută, după visele şi entuziasmul de odinioară. Iată un dialog între mamă şi fiică în care întâlnim o asemenea perspectivă: - Aşa e sistemul. E rău croit. - Cum să fie prost un sistem în care eu am dus-o bine?- Dar alţii, mamă? Alţii cum au dus-o? - Alţii" Eu acum sunt la "alţii"" la cei care o duc prost. Eu votez pentru vremurile când alţii erau la "alţii". Este fără îndoială şi asta, dar mai degrabă acum cred că este regretul după anumite cercuri în care a evoluat personajul. Sunt grupuri unde joci un rol de succes, pe când în altele te trezeşti respins sau obligat să asişti de pe tuşă. Este cazul şi personajului nostru care în comunism era o persoană activă, în stare să procure tot felul de bunătăţi, îşi făcuse un cerc întins de cunoştinţe cu care făcea schimburi alimentare sau vestimentare, trăia într-un fel de paradisiacă economie semitradiţională - troc şi bani, pe când după 1990, din cauza falimentului fabricii în care lucra s-a trezit la pensie, fără niciun rost şi rapid, fără unica progenitură. Actualitatea narativă ne prezintă un grup format din doi care nu are niciun haz, cum spunea cineva - căsnicia înseamnă două singurătăţi reunite.

E poate discutată indirect şi situaţia pensionarului care nu ştie ce să facă de pildă cu odihna continuă pe care i-o propune statul. Dacă primeşti bani, nu mai are rost să munceşti, dacă nu mai munceşti, nu mai ai acces la discuţii cu oameni din diferite vârste, dacă nu mai acces la aceştia, nu mai ai acces la multele tale cercuri de personalitate. După ce am cunoscut curcubeul, este aproape imposibil să mai redevenim monocromi.

Pensionara noastră are aici o figură quijotescă. Vrea să reînvie ceva din strălucirea cercurilor de odinioară. Se întâlneşte cu două colege să le propună să facă un atelier cu aceeaşi echipă ca pe vremuri, dar este persiflată sau contrariată. Află că fiecare camarad al muncii a cunoscut altă evoluţie, unii şi-au creat noi cercuri în societatea postcomunistă, un secretar de partid s-a transformat în călugăr, foste lichele au ajuns mari proprietari, etc. Calităţile comunismului pudrate cu zahăr de către personajul nostru sunt dovedite de mincinoase de cunoştinţele sale, ba chiar personajul însuşi are anumite îndoieli în legătură cu idealitatea acelor vremuri. Iată o frază cu reflecţiile ei pe această temă: "Da, în felul tău ai fost fericită! Îmi spuneau toate amintirile. Dar, odată smuls răspunsul la întrebarea asta, din ea ieşeau, ca dintr-o adevărată matrioşkă, alte întrebări: cum de ai putut tu fi fericită când alţii erau nefericiţi? Ce ai făcut tu pentru fericirea altora? Câţi oameni fericiţi ar fi trebuit să fie în jurul tău ca să ai şi tu dreptul să fii fericită?" În fond sunt întrebări legate de grup. Putem fi fericiţi numai când grupul este fericit sau putem fi fericiţi în grupul acesta conştienţi fiind că alte grupuri cunosc o profundă stare de nefericire? Cred că sunt dubii mereu actuale. Avem dreptul să fim fericiţi atunci când există atâta sălbăticie şi răutate în lume! Mi se pare la fel de greu de răspuns ca şi pensionara noastră Emilia Apostoae. Şi am putea continua cu variaţia întrebărilor. Aduce fericirea vreo ideologie? Oare fericirea înseamnă pentru toţi acelaşi lucru? Este posibilă egalitatea în fericire!

Atenţia noastră e îndreptată în permanenţă înspre un grup sau altul. Cele vechi conferă rolurilor pe care le jucăm o anume tradiţie. De exemplu rolul de şef sau rolul de glumeţ. Rolul de speranţă a grupului. Sunt însă grupuri unde aceste roluri sunt deja ocupate şi, cum am mai spus, n-am putut juca decât roluri mai puţin convenabile. Rolul de muncitor. Rolul de oaie neagră. Rolul de încornorat. Ei bine, când avem posibilitatea, uităm rapid de acele grupuri neconvenabile. De aceea personajul nostru când merge la prietena sa, Sanda, patroana unui magazin universal, este refuzată destul de brutal fiindcă şeful regretat de pe vremuri se dovedise pentru aceasta plin de vicii ascunse, un mare beţivan, obţinând prin şantaj favoruri sexuale, alunecos, turnător etc. Sau dă acest contraargument patronal: "dacă de la mine de la magazin fetele alea ar fura cum luam noi din fabrică, aş da faliment în două săptămâni."

Un alt plan narativ este cel dedicat lui Ceauşescu care este coborât în cercurile de jos ale oamenilor simpli unde nu găseşte reflectarea clişeelor din anturajul activiştilor, ci imagini ale sale distorsionate, îngrozitoare, demonice, din ipostaza de Geniu al Carpaţilor este împins la cea de Talpa Iadului. De fapt, este reconstruită într-un mod subtil figura lui Ceauşescu din bancurile apărute pe seama lui. De exemplu trebuia să vorbească în străineză şi îl dureau mâinile de atâta conversaţie. Conversaţiile ţărăneşti cu Leana. Obiceiurile de mârlan. Prostia monumentală a cuplului prezidenţial.

Există şi cercurile paralele cu care te intersectezi din întâmplare, dar care nu permit comunicarea. De pildă această experienţă a Emiliei: "Atunci am văzut pentru prima dată că nu prea ai ce să vorbeşti cu un străin. El le ştie pe ale lui, noi le ştim pe ale noastre. Pe el nu-l interesează pensiile noastre de mizerie, iar noi n-avem habar cum e treaba pe la ei."

Conceptul de grup. Îl poţi controla abia după ce ţi-a furnizat un rol şi numai din perspectiva acelui rol. În altele vei juca altfel sau nu vei mai fi primit. La Dan Lungu sunt marcate vizibil grupul regresiv şi grupul descendent. Dar grupul este o parte substanţială din personalitatea umană. Prin urmare am putea reformula. La Dan Lungu întâlnim două forme de personalitate. O Emilie regresivă şi un Ceauşescu aflat în plină descensiune. Şi mă gândeam că ideologia pe care o practici poate genera mari neînţelegeri. Cum a fost de pildă comunismul care a permis să ajungă în fruntea sa doi păcălici. Poate aveau o inteligenţă nativă, dar oamenii din cauza nevoilor i-au transformat în varianta matură a lui Bulă. Şi iată forma cea mai interesantă de deformare: "Doi copii în faţa blocului: - Hai, băi, nu fi comunist, dă şi mie o tură bicicleta."

Părerea mea!

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

Viata mea in publicitate & Publicitate stiintifica

Autor: Claude C. Hopkins
Rating:
(ediţia în limba engleză)

Cand David Ogilvy spune: "Nimanui n-ar trebui sa i se permita sa aiba de-a face cu publicitatea pana nu a citit de sapte ori Publicitate stiintifica. Mie mi-a schimbat viata.", nu ai ce sa comentezi. Pur si simplu incepi sa citesti. Cand un astfel de nume rasunator in publicitate isi exprima o parere atat de pretioasa, orice contestare ar fi nelalocul ei.

La noi Publicitate stiintifica, publicata pentru prima oara in 1923, a aparut intr-un volum insotita de autobiografia lui Claude Hopkins, Viata mea in publicitate, pe care a scris-o patru ani mai tarziu. Mi se pare o strategie buna, menita sa ii convinga mai ales pe sceptici ca Publicitate stiintifica, care apare in continuarea autobiografiei, este o carte de referinta in acest domeniu.

Mi s-au intamplat doua lucruri putin ciudate citind acest volum. In primul rand, pana si autobiografia lui Hopkins se prezinta ca un manual. Este un manual dupa care inveti cum sa ai succes, in primul rand in viata si apoi in publicitate. Hopkins povesteste ce a facut pentru a se intretine singur de la varsta de 9 ani, da amanunte despre primele lui experiente in vanzare, care au avut loc tot in jurul aceleiasi varste. Isi explica modul de gandire, de abordare a anumitor probleme, mentioneaza toate firmele pentru care a facut reclama si cum a ajuns in acea situatie.

Mai presus de aceste relatari insa se desprind doua idei importante: in ceea ce priveste viata in general, trebuie sa muncesti pentru a avea succes. Desi nu recomanda nimanui sa faca la fel, spune ca ziua lui de munca incepea la 6 dimineata si se termina la 2 dimineata. Rezistenta lui, timp de 35 de ani, s-a datorat dragostei de munca, pe care a privit-o ca pe un joc.

Apoi, legat de publicitate, "["]drumul spre succes trece printre oamenii obisnuiti. Ei formeaza majoritatea covarsitoare." Hopkins a considerat intotdeauna un avantaj faptul ca a pornit de la stadiul de om obisnuit si sarac pe deasupra. Si ii apostrofeaza des pe cei care incearca sa vanda fara sa cunoasca publicul tinta, care nu incearca sa afle care sunt dorintele si nevoile oamenilor obisnuiti.

Al doilea lucru ciudat, este faptul ca desi ambele carti mi-au aparut ca niste manuale (Publicitate stiintifica era oricum un "manual"), nu le-am perceput ca pe niste carti stiintifice; nici o clipa nu m-am incurcat in limbaj de lemn, in exemple ce par ca nu se mai termina, in calcule matematice, sau alte obstacole pe care le intalnesc cand citesc carti de specialitate. In maniera lui obisnuita, Hopkins a facut cartile accesibile oamenilor obisnuiti.

In ceea ce priveste "cartea pe care ar trebui sa o citesti de sapte ori", in afara de lauda ca regulile prezentate sunt structurate pe capitole scurte, cu titluri clare care le rezuma si explicatii la obiect, as mai avea de mentionat urmatorul citat: "Aceasta este una din greselile cele mai mari. Autorii textelor isi abandoneaza rolul, uita ca sunt vanzatori si incearca sa devina actori. In loc de vanzari ei cauta aplauze." Poate ar trebui ca si "publicitarii" din cartea lui Ries sa asculte sfatul lui Ogilvy.

O recenzie de: Raluca Alexe

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

Clopotul

Autor: Iris Murdoch
Rating:

Iris Murdoch reprezinta unul dintre cele mai puternice nume ale literaturii postbelice. Un scriitor modern, dar de un clasicism ce o apropie foarte mult de Thomas Hardy, Henry James sau Tolstoi. Ca si ei, Murdoch incearca sa gaseasca in romanele sale un raspuns la numeroase probleme de etica.

Mi-ar fi foarte greu sa fac o clasificare intre romanele scrise de Murdoch pentru ca toate par a fi la fel de puternice, la fel de profunde si perfect construite.

Clopotul este cu atat mai surprinzator cu cat, pentru un roman scris la inceputul anilor 50, trateaza concomitent teme precum problemele religioase si cele de natura sexuala. Curajul si deschiderea cu care Murdoch analizeaza suprapunerea credintei peste viata sexuala, drama personajelor sfasiate intre doua realitati la fel de puternice, fac din Clopotul un roman ce se incumeta sa vorbeasca despre subiecte deseori tacute, dintr-un fals inteles pudism, sub tacere.

Actiunea este plasata intr-o societate religioasa inchisa, situata in imediata apropiere a unei manastiri - Imber. In acest microcosmos se reunesc personajele (nefericite), venite pentru a se redescoperi, pentru a regasi dragostea sau credinta. Aceasta mica societate inchisa, relatiile dintre membri ei, evolutia sentimentelor, toate parca gravitand in jurul unui clopot (niciodata acelasi), fac din Clopotul, nu doar un roman tratand teme spinoase, dar mai ales un roman filozofic.

Romanele lui Murdoch contin mereu un simbol central si o doza de misticism care se ridica incet, precum o ceata, pe parcursul romanului. Simbolul este tocmai un clopot (sau doua, in functie de interpretare) botezat Gabriel cu o istorie ciudata, dramatica si aparent vrajita. Clopotul Gabriel, dincolo de legendarul sau dangat care cheama moartea, este simbolul care pare sa concentreze in jurul sau intreaga forta emotionala a personajelor.

Romanul are o structura circulara, dar evolutiva - incepe si se incheie cu descrierea Dorei, eroina. La inceput Dora este prezentata ca fiind cu precadere amorala, prin urmare fara a fi raspunzatoare de alegerile pe care le face si mai ales de pacatele pe care le savarseste. Evolutia Dorei este una fermecatoare si surprinzatoare. Murdoch se dovedeste extrem de intuitiva cand vine vorba de monologul intern al personajelor de sex masculin (cu precadere Toby si Michael) si in analizarea in profunzime a personajelor centrale (Dora si Michael).

Clopotul este un roman despre religie, credinta, calugarie, ateism, sacrificiu, dragoste heterosexuala si homosexuala. Un roman care lasa urme adanci si care ridica intrebari pertinente. Un roman de exceptie.

O recenzie de: Ana-Maria Petritan

Spune-ti parerea!

Imparatul Mustelor

Autor: William Golding
Rating:

Acum ceva ani am vizionat un film in care niste pusti de diferite etnii se gaseau izolati pe o insula pustie, unde taiau si omorau cam tot ce prindeau. Ideea unor copiii agresivi aflati singuri intr-un loc in care pot face cam ce le trece prin cap nu m-a incantat la vremea respectiva, dar am aflat totusi ca filmul porneste de la un roman.

Ca si in multe alte cazuri, s-a dovedit faptul ca un film de obicei nu reuseste sa prinda adevarata esenta a unei carti. Niste copii care se alearga cu niste sulite nu prea pun in imagine adevaratele teme ale operei lui Golding (ma refer aici la versiunea din 1990. Mai exista o adaptare cinematografica a romanului realizata in 1963, care am auzit ca ar fi mai buna).

Ideea centrala este extrem de simpla: un grup de copii, aflati pe o insula indepartata (nu stim cum, dar se pomeneste vag despre un cataclism atomic) incearca sa recreeze regulile societatii in care au trait inainte sa devina izolati. In mod treptat, incercarile copiilor cu un simt rational (Ralph si Piggy) vor ceda in fata instinctelor, a simturilor primare si a fortei brute. Copiii urmaresc sa ucida "˜fiara"™ care traieste in inima junglei, nerealizand ca de fapt singura fiara de pe insula este aceea care salasluieste in ei insisi.

Romanul este in esenta o alegorie trista asupra tendintei umane de a reveni in mod violent la instincte, atunci cand omul este pus in fata anumitor conditii: izolare, lipsa unui reper spatial sau temporal.

Aparut in 1954, Imparatul Mustelor este primul roman scris de William Golding, iar acesta cuprinde majoritatea temelor operelor viitoare ale autorului: tendinta de analiza a psihologiei individuale in paralel cu cea colectiva, tentatia folosirii violentei, izolarea si singuratatea din pricina careia sufera copiii, remuscarile profunde, destramarea treptata a ordinii in raport cu uitarea. In timp ce comunitatea de pe insula isi pierde simtul civilizatiei, memoria lui Ralph devine tot mai neclara, ca si cand toti cei aflati pe insula isi pierd umanitatea.

Imparatul Mustelor poate fi in mod evident vazut ca o lucrare moralizatoare, asupra relatiei dintre bine si rau. Insula in care traiesc copiii poate simboliza o gradina a Edenului, unde acestia au toate premisele unei existente armonioase. Arderea accidentala a padurii simbolizeaza dorinta de afirmare a puterii comunitatii umane (in fata divinitatii sau in fata fortelor naturale). Natura raului de pe insula imbraca diferite forme, initial fiind raul reprezentat de necunoscut, apoi de fiara din jungla, pentru ca ulterior, raul sa prinda o forma concreta, reprezentata de capul mistretului, "Imparatul mustelor" ( traducerea literala a Ba'alzevuv, din evreiasca), imaginea diavolului de pe insula. Ca si in prima gradina a Edenului, adevarata natura a raului salasluieste in interior.

Structurarea psihologiei personajelor, naratiunea stricta, rigurozitatea in descrieri si obiectivitatea tradeaza faptul ca William Golding a fost timp de multi ani profesor, inainte de a se dedica scrisului. Cel mai important aspect al romanului sau este faptul ca invita cititorul la o reflectie asupra moralitatii si a structurii societatii umane.

O recenzie de: Alin Gogan

Citeste cele 19 COMENTARII si spune-ti parerea!