Clubul de carte – noiembrie: Corectii

S-a votat cartea lunii noiembrie!

Dupa o lupta stransa, Jonathan Franzen cu romanul Corectii a fost votat cartea lunii in cadrul Clubului de Carte!

Vom incepe sa discutam acest roman din 21 noiembrie.

Astept de la voi propuneri pentru ce carti doriti sa le mai discutam in cadrul Clubului de Carte.

Ana-Maria

Citeste cele 12 COMENTARII si spune-ti parerea!

Citate – Exuvii

Abia ieri am inceput sa citesc cartea, dar m-a cucerit inca de la prima fraza. Nu se citeste usor, nu e o carte de metrou, ci trebuie sa ii dedici intreaga ta atentie. Cu creionul in mana subliniez pasaj dupa pasaj, ma regasesc in fiecare propozitie, degetele mi se inclesteaza pe coperta si nu imi vine sa cred am norocul sa citesc o asemenea minunatie.

Ce vrei tu sa gasesti rasfoind a nu stiu cata oara aceleasi caiete vechi, desene uitate, fotografii puse in ordine cronologica, intr-un album la care te holbezi cu pasiunea si rabdarea de altadata pentru insectarele cu fluturi si coropisnite, cu libelule si gandaci cu corn?

Sunt punctul de intersectie in care starile trecute, apartinand unor corpuri ce nu mai exista, intalnesc cuvintele, limbajul cuiva care se-nvarte in jurul maturitatii, deloc convins, deloc decis. Sunt un fost copil, un ex-adolescent nenorocit, mi-e groaza de responsabilitati, incerc sa gasesc o solutie pentru ca totusi sa existe, cumva, o continuitate, o impacare, poate.

Toate simonele astea exista intr-un fel, sub alta forma poate, naiba stie, le simt, imi imprumuta senzatiile lor, mi-au lasat o uriasa mostenire si o gramada de datorii in acelasi timp. Cum sa se inteleaga, ma intreb, fetita baietoasa de la 4 ani cu momia de la 6 sau cu fetita ambitioasa de la 9 ani, tocilara de la 11 cu lenesa de la 16, slabanoaga de la 15 cu grasana de la 17, anemica de la 19 cu vitala de la 21, urata de la 10 cu frumusica de la 13, visatoarea de la 16 cu proasta de la 15, eleva cu profesoara, fecioara cu femeia, indrazneata cu timida, revoltata cu fricoasa, isteata nesuferita cu incrancenata si confuza pe care acum le pretuiesc mai mult, alintata cu severa aia taioasa, si tot asa. Mezaliante, compromisuri, negocieri...

Dar cu mine e altfel, e cu totul altfel. N-am ce sa unific. Nu sunt doar doi. Ele-eu-multele se uita unele la altele, se vad unele pe altele, se aud unele pe altele, se gandesc unele la altele si nu se cunosc, nu se cunosc.

La inceput n-a fost cuvantul. La inceput a fost... o carticica de pudra. Chiar asa. Nici nu stiam pe atunci ce rost au obiectele alea ca niste caramizi de carton din biblioteca. Nu-i intelegeam pe mama si pe tata, care se transformau in reptile nemiscate, impaiate, miscandu-si doar ochii dintr-o parte in alta deasupra obiectului hartios fara sa le mai pese de mine.

Simona Popescu - Exuvii

Ionuca

Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

Azazel

Autor: Mihai Vlasie
Rating:

Acum ceva vreme am avut ocazia să merg la mânăstirea Secu unde povăţuia fericitul călugăr Ilie Cleopa. Din păcate, în ziua în care am ajuns nu a apărut el însuşi, ci un alt bătrân, din câte am înţeles, fratele său, care cunoştea însă tehnica de a se adresa poporului aproape la fel de bine. Ideea era că seara după slujba de vecernie se strângea amar de lume în faţa unui căsuţe cu pridvor şi aici unul dintre fraţii Cleopa învăţa despre diferite lucruri religioase. Acum ei utilizau cu succes farmecul pildei. Omul nu se poate hrăni numai cu învăţături şi îndemnuri, are nevoie şi de ceva poveste pentru a-i tihni mintea. Şi apoi niciodată nu ştii ce înţelege mintea unuia cu puţină carte faţă de a altuia cu prea multă, a celui care nu-i stă mintea la de-astea faţă de a celui care nu-i stă mintea decât la de-astea. În timp ce o povestire are măcar în sensul principal o curgere identică pentru toată lumea, o acţiune unică, un final care nu poate fi întors pe toate părţile. În fond, la fel de puţine minţi - dacă nu or fi aceleaşi - încep să ia la scuturat o povestire precum cele care întorc pe toate părţile o învăţătură.

Atunci, acel părinte Cleopa ne învăţase că asupra noastră dracii încearcă tot felul de metode pentru a ne câştiga cât mai mult de partea lor. Unii vin şi fac propuneri directe, alţii ne bat cu tot felul de necazuri şi duşmănii, dar cei mai răi şi mai eficace sunt cei care ne îndeamnă să amânăm să facem binele pentru mâine, mai încolo, adică niciodată. Dracii de genul celor care îmi apar chiar acum în inimă şi-mi zic că nu are rost să scriu acest articol, că pot să-l fac şi mâine, că sigur va ieşi mai bun altădată şi cu cuvinte mai alese, că mai bine fac altceva, aş putea să mai dorm puţin, să deschid numeroasele mailuri necitite, să-mi amintesc de gagici. Orice, numai să nu fac ceea ce fac. Mai ales dacă acţiunea este îndreptată contra lor.

Bun, sunt conştient că nu prea este multă lume convinsă de existenţa dracilor. Aceştia au fost puşi în cui odată cu poveştile despre îngeri şi acum cel mult amuză - oarecum paradoxal - în filmele de groază. Sau sunt priviţi ca nişte chestii perimate, cu contracte faustice care nu au cum să acţioneze asupra noastră, cei infailibil de vii. Uităm că sunt draci în viaţă care iau casa omului de lângă noi pe nimic şi îl aruncă în stradă, uităm faptul că în ciuda a mii de ştiri de la ora cinci nu putem explica comportamentul bestial a anumitor semeni de-ai noştri care comit acele orori.

Acest Mihai Vlasie afirmă că nu suntem pentru cele mai multe fapte rele vinovaţi decât noi înşine. Dracii ne împing la rele, dar noi decidem dacă acţionăm sau nu. Dacă ne transformăm mediul în care trăim într-un preludiu al iadului. Dacă devenim şefii terorii, dacă limbajul nostru se spurcă, dacă bestializăm iubirea, dacă nu respectăm pe nimeni şi nimic, dacă lăsăm să avem o inimă acrită de cruzime. Dacă ne lăsăm pradă ispitelor relevate de Ioan Casian, desfrânării, gloriei, lăcomiei, mâniei, strâmbelor, leneviei sau tristeţii. Dracii ar putea să aibă la fel de iscusite strategii de marketing prin care să câştige un om. Sunt formele lor faustice de acţiune. Odată apărute păcatele, multe dintre ele tăinuite, ce se întâmplă cu ele?

Este tocmai ce ni se povesteşte de către autor care creează acest roman parabolă în care ne prezintă cealaltă perspectivă, cea a răului. Este această scriere Azazel un fel de Dănilă Prepeleac extins în care sunt prezenţi atât draci lipsiţi de minte, din cei care scornesc cazne în maniera bătăuşilor şi găliganilor agresivi ori vin cu închipuiri de fiare ori târâtoare, dar sunt şi draci chivernisiţi, tartori, care lucrează asupra rosturilor subtile ale minţii, aducând erezia ori nebunia în mintea oamenilor.

Ce se întâmplă aici? Un demon vechi încă de pe vremea adamică, Azazel este pus paznic la o curioasă turmă de ţapi care poartă în coarne cât timp trăiesc oamenii păcatele lor, capitale sau nu. Cu cât sunt mai mari păcatele cu atât devin mai grele, mai de nesuportat, adesea ţapii înnebunind din cauza acestora şi luându-se la luptă pentru nimic. Azazel are viaţă grea şi trebuie să fie gata oricând să-i despartă. Acest Azazel este vocea naratorului şi avem din această perspectivă două timpuri. Unul care constituie cea mai mare substanţă a cărţii este dedicat vieţii dracilor în deşert în primele timpuri creştine când se luptau să ispitească pe primii sfinţi creştini, pe Macarie, pe Simeon stâlpnicul, pe Pahomie sau pe Antonie. Celălalt plan narativ este cel din prezent în care dracii nu mai au înfăţişarea lor clasică, aceea cu coarne, codiţă, ochi roşii, ci sunt înţoliţi în Armani, au avioane proprii, geantă diplomat, fumează cubaneze autentice. Şi mai ales nu se mai implică în faptele oamenilor, înmulţiţi peste măsură, ci doar asistă, consiliază, ofertă sfaturi de PR. Acum eu sunt în dezacord cu autorul Vlasie care probabil nu înţelege necesitatea acestor tehnici de piaţă, totuşi imoralitatea sau amoralitatea unora dintre jucătorii de pe piaţă nu o poate contesta nimeni. Şi azi e o întrebare delicată pentru unii milionari de-ai noştri în euro aceea cum au obţinut banii. Şi nici nu vor exista vreodată răspunsuri. Persoane care au dus la ruină mii de destine, care au generat valuri de sinucideri, de crize de inimă, care au otrăvit indirect sângele multora. Şi totul în numele aşa-zisei strategii de piaţă care are, nu-i aşa, câştigători şi învinşi. Acela care a luat banii să trăiască, toţi cei care au pierdut nu au de făcut decât să-i înghită pământul sau să înghită în sec. Probabil că un asemenea păcat nu îl lasă pe ţapul care îl poartă să se mişte de sub povară.
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

Frica si cutremur

Autor: Sí¸ren Kierkegaard
Rating:

(ediţia în limba engleză)

** A treia recenzie din cadrul sectiunii Scrie pe bookblog ii apartine lui Ilie Catrinoiu, care face vorbire despre volumul Frica si cutremur al lui Sí¸ren Kierkegaard. Un text bogat in italice si in sensuri. Lectura placuta si asteptam in continuare recenziile voastre. :)

La mijlocul secolului al XIX-lea, Sí¸ren Kierkegaard este primul teolog ce va trage un semnal de alarma asupra urmarilor dezastruoase pe care rationalismul occidental le va genera in lumea spiritului. Promotoare a existentialismului filozofic si crestin, gandirea kierkegaardiana evidentiaza mutatiile suferite de ratiune in demersul ei iluzoriu de a merge mai departe (rationalismul, filozofia), "dincolo de Bine si de Bine si de Rau" (nihilismul multiculturalismului), in sfera secularizarii trufase ("etica ce ignora pacatul" sau "stiinta zadarnica"). Pe aceste mutatii ale ratiunii, generatiile ajung sa nu se mai inteleaga intre ele, astfel viitorul devine pieirea noastra, intrucat "umanitatea autentica este pasiunea prin care o generatie o intelege cu desavarsire pe cealalta, intelegandu-se simultan pe sine. Fiecare neam incepe de la inceput si nu ajunge mai departe decat precedentul in masura in care a ramas fidela exigentei sale si nu a abandonat-o". Insa care este pasiunea si exigenta cea mai inalta a unui neam sau a unui individual? Raspunsul este unul singur: credinta. Opusul credintei il constituie filozofia care merge mai departe, dincolo de credinta, dar fara sa ajunga undeva. In acest fel, filozofia creaza individualului iluzia progresului pe terenul regresului spiritual: "Filozofia merge mai departe. Teologia sade sulemenita la fereastra curtandu-i favoarea si oferindu-si filozofiei frumusetea. Filozofia nu poate si nu trebuie sa dea nastere credintei, ci sa se inteleaga [pe sine] si sa stie ce are de oferit, sa nu ia nimic si sa pagubeasca oamenii de cat mai putine lucruri considerandu-le niste fleacuri".

Parca se intrevede aici marea provocare a postmodernitatii, si anume realizarea "ecumenismului" prim dintre credinta (teologie) si intelegere (filozofie) in virtutea binelui comun. Caci, daca cei de odinioara au mers mai departe si au ajuns la credinta prin Invierea Cuvantului, cei de azi, ajunsi la credinta, merg mai departe fara sa ajunga undeva deoarece culmea cea mai inalta a spiritului este credinta, nu filozofia. In acest sens, este stiuta disputa Apostolului Pavel cu filozofii epicurei si stoici din Areopag (Fapte 17:16-34), precum si indemnul Apostolului dat colosenilor: "Luati aminte sa nu va fure cineva mintile cineva cu filozofia si cu desarta intelepciune din predania omeneasca, dupa intelesurile cele slabe ale lumii si nu dupa Hristos." (Coloseni 2:8). Filozofia platonica a mers mai departe prin ratiune, insa si-a gasit linistea si pacea in credinta crestina. Este gresit sa credem ca in crestinismul primar s-a realizat o sinteza a credintei crestine cu platonismul. Asa cum ne arata si Fericitul Augustin in Despre adevarata religie, crestinismul a asimilat platonismul prin desfiintarea distantei dintre teorie si practica. Putem spune pe buna dreptate ca teoria platonica isi gaseste sensul in practica crestina. Altfel spus, daca Platon ar fi trait dupa Hristos, atunci el ar fi fost fara indoiala crestin. Dar timpurile au trecut si au aparut alti oameni cu alte teorii. Intrebarea din subtextul cartii lui Kierkegaard este urmatoarea: cati dintre ganditorii sistemului de azi sunt in stare sa aiba acel "curaj paradoxal" de a renunta la propriile teorii pentru a putea crede, asa cum au facut majoritatea platonicilor de pe vremea crestinismului primar?

In Frica si cutremur, Kierkegaard ne vorbeste despre "resemnare infinita" si "credinta", avand in centrul dialecticii sale pe parintele credintei, Avraam. Pentru Kierkegaard, resemnarea infinita nu este supunerea individualului in fata unui destin fatidic, ci este constientizarea permanenta ca in lumea aceasta obiectul dorintei ramane total inaccesibil. A te resemna, in sens kierkegaardian, inseamna a renunta la aceasta lume, la placerile ei, stiind bine ca fericirea este neputinta de a trai in lume (in
conformism cu ideologia) si putinta de a trai in credinta (in non-conformism cu ideologia). De asemenea, resemnarea infinita este pasul prin care omul poate sa ajunga la credinta, si nu credinta este pasul prin care omul ajunge la resemnare infinita. Pentru a crede trebuie sa renunti la lume, si nu invers. Neputinta de a crede este tocmai aceasta confuzie dintre cele doua miscari: cand individualul confunda miscarea resemnarii infinite cu miscarea credintei, atunci apare necredinta; pot spune ca cred numai dupa ce am renuntat la lume. Dar ce inseamna a renunta la lume? A renunta la lume inseamna tocmai prima porunca din Decalog: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tau. Sa nu ai alti dumnezei afara de mine, nici sa-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant" (Deuteronom 5:6-8). Sa te resemnezi infinit inseamna sa nu faci din stiinta vreun dumnezeu, sa nu faci din filozofie vreun dumnezeu, sa nu faci din morala vreun dumnezeu si nici din estetica sa nu faci vreun dumnezeu. La resemnarea infinita poate ajunge orice om ce nu vrea sa fie las si vrea sa fie liber. La credinta nu pot ajunge toti cei care ajung la resemnarea infinita, caci, pentru Kierkegaard, credinta e paradoxala, e absurdul, iar pentru aceasta omul trebuie sa aiba un "curaj paradoxal", intrucat credinta nu se lasa gandita.

In toata filozofia lui Kierkegaard se pot observa trei stadii de existenta in viata individualului: estetic, etic si religios. Aceste trei stadii nu se exclud unul pe celalat, insa pentru a atinge stadiul religios este nevoie de suspendarea teleologica a celorlalte doua. Credinta lui Avraam este rodul suspendarii teleologice a eticului, caci eticul fiind universalul, Avraam trebuie sa ajunga dincolo de universal pentru a ajunge prin credinta la Dumnezeu, care este mai presus de universal: "Credinta este chiar acest paradox ca individualul ca individual e mai presus de universal si e justificat in fata acestuia, nu ca subordonat, ci ca supraordonat, totusi, a se remarca, astfel incat individualul, dupa ce va fi fost, ca individual, subordonat universalului, acum prin intermediul universalului devine individualul care, ca individual, sta intr-un raport absolul cu Absolutul. Acesta este si va ramane pe veci un paradox inaccesibil gandirii." Daca in credinta individualul e mai presus decat universalul, atunci si interioritatea e mai presus decat exterioritatea, si sufletul e mai presus decat trupul, si minoritatea e mai presus decat majoritatea - absolutul nu este proprietatea unei ideologii, ci paradoxul credintei. Multiculturalismul nihilist al epocii noastre, deghizat in fata umana prin tot felul de "identitati de grup" sau de interes (feminism, gay fest, solidaritati ale "libertatii de constiinta" etc.), cunoaste foarte bine ignoranta fata de sacru. O individualitate fundamentata pe o realitate sacra devine mereu demna de "suspiciune" in fata politicului. Din citatul de mai sus trebuie retinut faptul ca numai si numai in credinta individualitatea este mai presus decat universalitatea si ca numai prin universalitate individualitatea devine supraordonata intr-un raport absolut cu Absolutul. Ceea ce inseamna ca in afara credintei, individualitatea decade in individualism - un viciu si un rictus al eului. In contrapartida, individualul care decade in individualism se comporta tententios cu universalitatea, el exclude universalul din actiunea sa si nu poate sa fie supraordonat si nici sa stea intr-un raport absolut cu Absolutul, ci sta intr-un raport absolut cu demonicul. Se ajunge aici la un duplicat al paradoxului - avem pe de o parte, paradoxul credintei iar pe de alta parte, paradoxul demonicului:

"Caci tocmai aceasta este contradictia profunda a demonicului, si-ntr-un anume sens, in demonic persista infinit mai mult bine decat intr-un om trivial. Demonicul are aceeasi calitate ca si divinul, anume ca individualul poate intra intr-un raport absolut cu el. In orizontul paradoxului demonic, individualul e deja, prin pacat, mai presus de universal, pentru ca e o contradictie din partea universalului a dori sa se impuna celui caruia ii lipseste conditio sine qua non. O etica ce ignora pacatul este o stiinta intru totul zadarnica, dar daca mentine valabil pacatul, atunci se depaseste pe sine. Filozofia ne invata ca imediatul trebuie suspendat. Ceea ce e destul de adevarat. Dar ce nu mai e adevarat e ca pacatul si credinta sunt in mod firesc imediatul [prim]." Dupa cum se observa, in paradoxul demonicului individualul e mai presus de universal prin pacat, nu prin universal.

Citind Frica si cutremur, cautatorul credintei va ramane totusi cu un gust amar: Kirkegaard vorbeste despre credinta, insa nu crede - "[..] curajul meu nu e curajul credintei si nici ceva asemanator lui. Dar eu nu am credinta, acest curaj imi lipseste", ne spune el. Autorul danez este filozof. Totusi, treptat isi face simtita prezenta o mare calitate umana a autorului: el ne vorbeste despre credinta din postura necredinciosului, insa fara a utiliza impostura specifica acestuia. Consider ca opera kierkegaardiana ofera omului de azi posibilitatea de a citi prezentul din cheie retrospectiva, putand astfel sesiza mai usor neajunsurile unei lumi confiscate din ce in ce mai mult de o mana de viitorologi. Secretul credintei rezida in faptul ca viata noastra trebuie sa ramana in natura ei.

Scrisa de Ilie Catrinoiu

Citeste cele 7 COMENTARII si spune-ti parerea!

Marketingul si cultura

Promiteam intr-un post anterior ca voi incerca sa explic putin legatura dintre marketing, cultura si bani. Nu este un post despre bookblog.ro dar multe lucruri se aplica si aici.

In Romania sunt cam patru categorii de oameni, as zice eu, daca ii clasificam dupa cum inteleg ei marketingul:
1. expertii in marketing (ca in orice alt domeniu, expertii sunt putini insa fiind un concept 99% american, spre deosebire de alte domenii, marketingul mai are un dezavantaj: a inceput sa fie promovat ca disciplina abia dupa '90)
2. cei care nu sunt experti si nici nu isi doresc sa fie, insa au conceptele de baza si inteleg utilitatea marketingului
3. cei care nu inteleg marketingul dar sunt curiosi si nu se simt amenintati de ceva ce nu cunosc
4. cei care habar n-au ce-i ala marketing si il asociaza cu zona comerciala, cu banii, deci cu ceva rau, malefic.

Evident, ultima categorie e cea mai periculoasa. In primul rand, pentru ei scriu acum.

Marketingul nu e ceva rau

Marketingul nu inseamna sa minti si nici sa pacalesti oameni. Mai mult decat atat, a scoate bani dintr-un produs nu e ceva rau si nu neaga dreptul de a fi liber. Pictorii isi vand tablourile ca sa faca rost de bani. Banii ii ajuta sa traiasca, sa isi cumpere panze si pensule si sa creeze mai departe opere de arta. Multi scriitori fac acelasi lucru (sau cel putin incearca). Asta nu inseamna ca ei scriu pentru bani. Inseamna ca, daca tot le place sa scrie, poate ca n-ar fi rau sa aiba si ce manca. Tind sa cred ca pe stomacul gol ideile geniale iti vin mai rar.

Marketingul se ocupa de patru lucruri: produs, pret, promovare, distributie. Acum hai sa revenim la zona cartilor. Sa spunem ca un autor genial dar inca nedescoperit reuseste sa scrie 100 de pagini exceptionale, cu adevarat valoroase. De ce ar avea el nevoie de marketing?

1. Produsul

Un om de marketing vine, se uita la acel text si, cu informatii din piata cartilor (fiindca e un expert) isi da seama ca acele 100 de pagini, oricat de geniale ar fi, arata exact ca alte 100 de pagini de texte folosite de cantaretii de manele. Deci persoanele care ar trebui sa citeasca acele randuri nu le vor citi niciodata.

Isi da seama ca acea carte (produsul) are nevoie de un ambalaj: o coperta care sa atraga si un titlu bun. In plus, isi da seama ca lumea e putin probabil sa cumpere o carticica de doar 100 de pagini. Daca am vrea sa cumparam brosuri am intra intr-un muzeu, nu in librarie. Alege sa mareasca fontul, sa bage pagini albe prin carte si sa foloseasca o hartie ceva mai groasa, facand astfel ca acea carte sa fie mai atractiva.

De ce? Ca noua, cititori care intram intr-o librarie sa ne sara in ochi! Marketingul ajuta acel produs sa se diferentieze si ne face pe noi sa ne apucam de citit. Exact la asta folosesc o coperta si un titlu. Scopul lor e sa te faca sa deschizi cartea, iar scopul marketerului este sa se ocupe el de toate astea, ca scriitorul sa poata trai decent si sa poata face in continuare ceea ce stie el mai bine sa faca. Adica sa scrie.

2. Pretul

Am sa fiu ceva mai scurt. Ati da 60 ron pe o carte de 100 de pagini? Dar pe o carte de 300 de pagini din care se desprind foile? Ar reflecta un pret de 30 ron valoarea a 5 carti semnate Dostoievski? Vi s-ar parea normal? Okay. Asta este rolul omului de marketing. Sa aiba grija ca pretul sa acopere costurile si, in acelasi timp, sa reflecte cat mai bine valoarea scrierii, permitandu-i scriitorului sa traiasca si editurii sa isi plateasca angajatii.

De ce? Fiindca daca pretul e mic sau cartile nu se vand, editura nu incaseaza bani, angajatii nu lucreaza fara bani iar fara angajati nu mai ies carti. Deci fara marketing, noi nu mai avem ce citi. Toate geniile astea vor scrie si vor da manuscrisul celor 3 membri ai familiei. Doar ei vor sti ce genii au in casa, doar ei se vor bucura de un roman bun.

3. Promovarea

Si aici e simplu. Cum va alegeti cartile pe care vreti sa le cititi? Va uitati la emisiunea lui Ioan T. Morar? Vedeti o pagina de reclama in B-24-FUN? V-o recomanda un prieten? Perfect. Si acel prieten de unde a aflat? Din promovare. Iar promovarea e parte din marketing. Fara promovare noi nu stim ca acea carte exista, deci nu o putem citi.

4. Distributia

Daca s-a lansat o carte, s-a stabilit un pret, s-a facut promovarea, noi am auzit de ea si am vrea sa o cumparam, unde o gasim? Pe net, la librarie, la un targ de carte etc. Si daca ne ducem acolo si cartea nu-i? Asta inseamna distributie. Iar distributia face parte din marketing.

Marketingul e ceva necesar! Mai mult decat atat, in zona de cultura, banii sunt ceva necesar! Iar oamenii vor plati intotdeauna pentru calitate si e normal sa o faca! Trebuie sa recompensam cumva munca unor oameni. Daca un om scrie din pasiune (adica nu pentru bani) si iti ofera tie informatii utile sau placerea de a citi un text, nu crezi ca e normal sa dai si tu ceva inapoi? Oare acelui om chiar nu i se cuvine nimic?

In loc de concluzie

Putem sa ignoram multe lucruri care au legatura cu banii. Personal, urasc sa vorbesc despre bani insa stiu si eu, asa cum stiti si voi, ca sunt unele lucruri pe care nu ai cum sa le ignori: de exemplu faptul ca la magazinul din colt, cand ceri mancare, ti se cere ceva la schimb.

Incercati si voi sa ii explicati domnisoarei de la alimentara ca ii dati in locul banilor multa pasiune si textul de 100 de pagini de mai sus, scris pe un caiet de matematica. Marketingul si banii sustin cultura. A primi bani pentru munca si pasiunea ta nu e ceva imoral. Poate ca ar fi cazul sa ne spalam cu apa rece pe fata si sa ne trezim.

Citeste cele 21 COMENTARII si spune-ti parerea!

Cele 11 legi imuabile ale internet brandingului

Autor: Al Ries
Rating:

Cartea incepe banal si plictisitor, povestind cat de extraordinara a fost aparitia TV-ului si, mai apoi, a cipului, a pc-ului si internetului. Stiti voi, vechea si expirata lectie de istorie in timpul careia aveai suficient timp sa te gandesti la toate locurile misto in care ai fi putut fi daca nu faceai greseala sa ramai la ora.

Da, Ries! Stim ca internetul e "de bine" si stim ca pana la TV trebuia sa mergem pe stadion pentru a vedea meciul. Nu avem nevoie ca un expert in strategie de marketing sa ne spuna asta.

"Importanta motoarelor de cautare pe internet se va diminua."

Asta zicea Ries si ne imaginam ca in anul 2000, cand a aparut cartea, unii oameni l-au ascultat. Nu numai ca Google a explodat exact in perioada in care Cele 11 legi imuabile erau scrise dar corporatia numara astazi 16.000 de angajati si controleaza o parte semnificativa din ceea ce numim internet. Chiar daca sunt persoane (printre care ma numar si eu) care considera ca Google incepe sa isi piarda din focus, un brand care a fost estimat la 66 miliarde de dolari, nu se prabuseste peste noapte. Ai gresit, Ries! Nota 2, treci la loc in banca.

Si nu e singura previziune gresita. E interesant de citit cartea acum, la cativa ani buni de la lansare. Poti sa iti dai seama cu adevarat cat de dinamic si instabil e acest nou canal de comunicare.

Sigur, principiile enuntate de Al Ries nu sunt in totalitate gresite si oricum, trebuie tinut cont de faptul ca informatiile din carte sunt usor depasite de vreme. Legea interactivitatii, legea numelui comun, legea singularitatii sau legea globalismului sunt doar cateva dintre ideile cartii. Un cititor perseverent ar putea gasi aici 2-3 idei interesante insa doar atat. Nimic spectaculos, nimic de esenta, nimic din Ries-ul care ne obisnuise cu carti construite in jurul unei singure idei foarte bine argumentate, idee care insa, de obicei, chiar merita timpul investit in lectura cartii.

Ries a gresit.

Candva, prin 1996, scria o carte foarte buna despre un concept exceptional: focus. 4 ani mai tarziu, in 2000, si-a incalcat singur regula incercand sa analizeze un mediu care nu ii era familiar. A incercat sa isi extinda fortat aria de competenta si a esuat. Esecul sau se numeste Cele 11 legi imuabile ale internet brandingului.

Scrisa de Andrei Rosca

Citeste cele 14 COMENTARII si spune-ti parerea!