La multi ani!
La multi ani! tuturor cititorilor bookblog si sa ne vedem cu bine in 2008!
Echipa Bookblog
- 31 decembrie 2007
- Mihaela Butnaru
What I Loved
Autor: Siri Hustvedt
Rating: 
Spun asta atît pentru cei sceptici cu privire la romanele contemporane, cît şi pentru mine însămi, la început sceptică în legătură cu autoarea: romanul de idei nu a dispărut. Cel scris de Siri Hustvedt este consistent şi provocator; revalorizează încrederea acordată unui cititor inteligent şi empatic, care nu se mulţumeşte nici cu personaje schiţate în fugă, puse în slujba ideilor, nici cu vreun reality show; ce vrea să arate What I Loved este că lumea contemporană nu are doar două dimensiuni (de exemplu, consumerism şi boli ale spiritului sau superficialitate şi snobism).
Leo Hertzberg, naratorul acestei istorii care începe în anii şaptezeci şi se sfîrşeşte cu "Every true story has several possible endings", este profesor de istoria artei. Un personaj credibil, care face ample digresiuni atît despre manierism şi picturile negre ale lui Goya, cît şi despre operele lui Bill Wechsler, prietenul său cel mai bun. În cazul lui Wechsler, este fascinantă relaţia povestirii cu realitatea: ceea ce creează Bill este descris atît de atent şi serios, încît devine greu de crezut, chiar cu regrete, că tablourile şi instalaţiile lui nu există decît în text.
Mai întîi, este vorba despre portretul unei femei care se îngraşă şi slăbeşte de la un tablou la altul, însoţită sau acoperită de umbra pictorului. Modelul e Violet, o femeie energică şi inteligentă, ea însăşi preocupată de fenomene ca isteria, anorexia şi violenţa, adevărate mode ale timpului lor. După cum explică: "I mean, the only explanation is that hysteria really was a broad cultural phenomenon - a permissible way out." Violet dispare după o replică profetică, rămînînd doar femeia din tablou, pînă cînd revine spectaculos şi se căsătoreşte cu Bill. De aici încolo, familiile Hertzberg şi Wechsler vor fi, mai mult sau mai puţin, o mare familie în care rolurile nu sunt fixe.
Pe urmă, o serie de tablouri numită Missing Men îl aduce în povestire pe Sy Wechsler, tatăl lui Bill, un fel de dispărut emoţional. De fapt, derularea întîmplărilor arată că intenţiile părinţilor influenţează foarte puţin ceea ce sunt copiii: Matt, fiul lui Leo, e pasionat de pictură, desenează oraşul în detaliu şi pe misteriosul Dave, e un copil atît de serios că pare neverosimil. Mark, fiul lui Bill din prima căsătorie, aparţine categoriei numite în general "copil-problemă"; cu o fascinantă abilitate de a minţi, Mark ajunge în compania lui Teddy Giles, noul model de artist: cameleonic, cu o identitate incertă, cu faima construită pe zvonuri, scandaluri şi orori, "opere" la limita kitschului şi infracţionalului. Posibil ca polarizarea Bill Wechsler-Teddy Giles să fie similară luptei binelui cu răul din povestea clasică, a artei fine, semnificative, care emoţionează cu arta agresivă, superficială, care dărîmă. Oricum, aceasta e o luptă fără învingători, un pretext minunat pentru a critica maşinăria de produs artişti, felul în care se vinde arta şi felul în care vînzarea uzează caracterele.
De asemenea, Bill are propria viziune asupra isteriei, iar cutiile sale cu uşi şi mesaje ascunse arată drame pe care nici el nu le bănuieşte. Din nou, modul în care aceste instalaţii sunt descrise impresionează prin atenţie, un fel de tandreţe faţă de obiectele imaginare. E aceeaşi cu care se descriu poveştile din cutii ale lui Bill, Hí¤nsel şi Gretel, povestea despre foame, şi alte cruzimi, în fine, tind să cred că această afecţiune a autoarei faţă de personajele sale şi faţă de destinele lor duce de asemenea la implicarea cititorului, îl surprinde şi apoi convinge. Iar asta se întîmplă în ciuda faptului că romanul e închis în mediul culturii înalte şi cele mai multe dialoguri seamănă cu nişte schimburi de citate. Siri Hustvedt nu se teme că, prins între Henry James, poveşti despre isterie şi dezbateri filosofice, cititorul va lăsa cartea din mînă.
În fond, romanul nu are pretenţia că este inspirat de un caz real, aşa că dialogurile şi situaţiile neverosimile pot fi trecute cu vederea. Acestea sunt mai mult un suport pentru dezvoltarea unor personaje minunat construite, pentru digresiunile care par să înghită povestea prin frumuseţea lor, pentru reflecţii pe marginea modurilor în care artiştii relaţionează cu lumea. Într-un fel, modernitatea nu îmbunătăţeşte cu nimic condiţia artistului, atît deplînsă şi invidiată, nu dărîmă mitul suferinţei artistice, chiar dacă îl mută pe un plan mai apropiat voyeurului. Pornind de la artiştii lui Siri Hustvedt, începi să te întrebi dacă nu cumva cerinţa voyeurului modern este ca produsul artei să fie artistul însuşi.
Ca să nu intru eu însămi pe terenul dezbaterilor şi să nu dezvălui cele două evenimente răvăşitoare ale romanului, o să închei remarcînd un minus pe care îl bănuiam. Mă aşteptam ca Siri Hustvedt să nu se îndepărteze prea mult de ceea ce scrie soţul ei, Paul Auster. Prima din cele trei părţi mi-a lăsat, de altfel, impresia că am mai întîlnit tonul ăsta undeva, iar apoi a devenit clar că, pe aceeaşi linie a povestirii fireşti şi oneste, Siri Hustvedt exagerează; nu adaugă nimic metodei, dar supra-oferă; nu are o demonstraţie la fel de transparentă, dar urmează ce a scris Henry James: "The only obligation to which in advance we may hold a novel, without incurring the accusation of being arbitrary, is that it be interesting."
Scrisa de Mihaela Butnaru
- 30 decembrie 2007
- Jen
CDC – reamintire + vot pentru ianuarie
Vă reamintesc că pentru luna decembrie cartea votată de voi este Abatorul cinci de Kurt Vonnegut, iar discuţia despre această carte se află aici.
De asemenea, pentru luna ianuarie vă propun spre discuţie următoarele titluri:
1. Bastarda Istanbulului - Elif Shafak
2. Clopotul de sticlă - Sylvia Plath
3. Elogiul mamei vitrege - M. Vargas Llosa
4. Extrem de tare si incredibil de aproape - J. Safran Foer
Pentru a vota şi pentru a participa la discuţiile Clubului de carte, mergeţi aici.
Ana-Maria
- 30 decembrie 2007
- M. V. Simandan
Adam şi Eva
Autor: Liviu Rebreanu
Rating:
Majoritatea tinerilor români se gandesc la Ion (1920) si Pădurea Spânzuraţilor (1922) - şi poate Răscoala (1932) - atunci când aud de Liviu Rebreanu. Acelaşi autor le aduce probabil în minte pagini întregi de comentarii dictate la clasă, manuale sterile de limba româna şi volume de comentarii care "asigurau" o notă bună la bacalaureat.
În timpul liceului, dintre cele trei romane rebriene menţionate mai sus, cel mai mult mi-a plăcut Pădurea Spânzuraţilor. Imediat după ce am terminat-o de citit am dorit să lecturez şi Adam şi Eva (1925). Auzisem despre Adam şi Eva că era o carte despre reîncarnare şi metempshihoză cu multe scene violente, care se înscrie, alături de Pădurea Spânzuraţilor, în categoria romanelor psihologice rebriene. Cu toate că vedeam în fiecare zi cotorul cărţii Adam şi Eva în bliblioteca din bucătărie, chiar deasupra dulapului unde ţineam pâinea şi zahărul, nu am ajuns să o citesc în timpul liceului.
De fapt, au trecut 10 ani de la absolvirea liceului din Arad iar între timp biblioteca din bucătorie a fost mutată şi pâinea pe care o serveam zilnic a fost înlocuită cu orezul thailandez. Dar, la ediţia a doua a Schimbului de Cărţi din Thailanda, am intrat în posesia carţii Adam şi Eva, dându-mi astfel rara posibilitate de a citi literatură românească la 7000 de kilometri depărtare de casă.
Adam şi Eva este structurată în şapte capitole, fiecare reprezentând o nuvelă care la prima vedere pare a fi de sine stătătoare, dar care de fapt se leagă de "povestea" din capitolul-nuvelă precedent. "Firul roşu care leagă cele şapte capitole" (despre care însuşi Rebreanu vorbea în Geneza romanului Adam şi Eva) face ca următoarea întrebare să fie ridicată: Este Adam şi Eva un roman sau un ciclu de nuvele cu ramă? Răspunsul dat de criticii literari este varianta a doua.
Firul epic al cărţii se desfăşoară de-a lungul a şapte vieţi ale aceluiaşi suflet care încearcă necontenit să se unească cu sufletul pereche, aducând astfel aminte de mitul platonician al androginului. Cifra şapte şi multiplii lui apar obsedant nu doar în structura cărţii (şapte vieţi, şapte capitole cu şapte părţi fiecare) dar şi pe parcursul naraţiunii, reprezentând zile de naştere, date ale morţii, perioade de călătorii, ritualuiri antice etc.
Personajele feminine ale acestui "fals roman" (după cum este numit de către unii critici) dau titlul fiecărui capitol-nuvelă: Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne şi Ileana. Dar Adam şi Eva urmăreşte povestea personajului masculin al perechii, iar sufletul acestuia se reîncarnează de şapte ori în indianul Mahavira, egipteanul Unamonu, babilonianul Gungunum, cavalerul roman Axius, călugărul german Adeodatus, doctorul francez Gaston Duhem şi, în final, românul Toma Novac. Pe parcursul capitolelor se observă o creştere în statutul bărbatului de la membrul unei caste inferioare la un filozof cu o stare materială foarte bună, sugerând astfel apropierea de ultima reîncarnare şi înţelegerea tainelor sufletului. Cu toţii sunt eroi tragici care vor suferi morţi violente iar iubirea lor va rămâne neîmplinită până la a şaptea moarte, când, în cele din urmă, sufletele se vor uni.
Faptul că acţiunea fiecărui capitol se desfăşoară pe meridiane şi în civilizaţii diferite, care variază de la India antică din Capitolul I până la România începutului secolului 20, face din Adam şi Eva şi o interesantă lecţie de istorie. Bărbatul în veşnica sa căutare a sufletului pereche este profund influenţat de contextul social-politic al fiecărei perioade în parte. El ia parte la călătorii, înmormântări, războaie, nunţi, epidemii şi revoluţi doar pentru aşi găsi în cele din urmă sufletul pereche, care va duce în acelaşi timp şi la condamnarea sa la o moarte violentă.
Povestea iubirii celor doi este întotdeauna scurtată de un al treilea personaj, un personaj handicap specific romanelor lui Rebreanu, care va fi şi cauza sfârşitului tragic fiecărui personaj în parte. Fără acest personaj handicap cele şapte vieţi ar fi avut un sfârşit fericit, în care sufletele celor doi ar fi îmbătrânit împreună. Nu astfel a fost viziunea lui Rebreanu care prin construcţia sistemului celor şapte reîncarnări ne face să ne întrebăm noi înşine: Oare ne-am găsit sufletul pereche?
Scrisa de Mihnea Voicu Şimăndan
- 30 decembrie 2007
- bookblog.ro
Ieri si azi
Au fost niste probleme la server si, asa cum poate ati observat, bookblog nu a putut fi accesat. De asemenea, e foarte posibil sa fi disparut cateva (4-5) comentarii postate ieri (29 decembrie). Daca sesizati ceva probleme dati-ne si noua un semn. In mod normal ar trebui sa se fi rezolvat.
La multi ani! :)
Andrei
- 29 decembrie 2007
- Gabriel Adrian Mirea
Tăceri şi comunicări umane
Pace şi bine!
La unul dintre Schimburile de cărţi organizate de bookblog.ro am asistat la un dialog între doi bloggeri care m-au rugat să nu le spun numele cu care sunt cunoscuţi pe net. Aşa că, sperând să fie recunoscuţi prin ideile folosite, eu i-am deghizat cu nickname-urile Moşuleţul topit şi Iluzionistuu. Am căutat să fiu cât mai fidel în înfăţişarea ideilor lor, dar sufăr de o uşoară surzenie, apoi într-un bar cu siguranţă nu auzi tot cum trebuie din cauza muzicii, a altor vorbăreţi, a hohotelor de fundal. Aşa că s-ar putea anumite nuanţe şi vai, poate cele mai importante să le fi rătăcit la receptare. Ce o să prezint o să fie de aceea mai mult sau mai puţin distorsionat şi, cu toate astea, simt că şi aşa rămân ceva lucruri importante. Dacă însă Moşuleţul sau Iluzionistuul vor simţi nevoia să-şi dezvăluie identitatea şi eventual să clarifice lucrurile, atunci o să adaug şi eu bucuros informaţiile suplimentare. Dacă nu, măcar atât să rămână scris.
Bun, stăteam şi vânam titluri noi de cărţi. Hm, cartea asta nu-mi spunea nimic, cealaltă o citisem, autorul X m-a dezamăgit cumplit, pe acesta ţi-o recomand cu toată căldura, de unele întrebam proprietarul, pe altele le ceream împrumut eventual la următorul Schimb. Mă rog, cine nu ştie cum este atmosfera pe acolo a pierdut o formă de împrumut a cărţilor cum nu se întâlneşte nicăieri. Nu este nici librărie să ieşi fluieră-vânt prin buzunare, nici bibliotecă să te simţi ororizat de urmele unsuroase ori de paginile galben-prăfuit ale cărţilor împrumutate. Aici este ceva din veselia găsirii unei cărţi bune cu încântarea pipăirii unei cărţi noi, cel mult o dată citite.
În fine, stăteam într-unul dintre colţurile mesei de depozitat cărţi când îmi atrage atenţia o întrebare a Iluzionistuului: De ce îi e frică omului de singurătate? Curios de reacţie ceulilalt m-am dat mai aproape şi am început să trag fără jenă cu urechea.
Moşuleţul topit a răspuns ceva de genul: Cred că această frică este datorată senzaţiei de dizolvare a păturii protectoare conştiente şi apariţiei unei priviri dincolo de hău. Ai putea privi acest conştient ca un strat gros de gheaţă pe care interpretăm suita umană de figuri, râsul, puterea, înţelepciunea. A, da sunt mai multe figuri decât aş scrie pe o hârtie, dar mai puţine cât să umplu un caiet.
Poate ai dreptate, a zis Iluzionistuu, în singurătate ai deodată senzaţia că o parte din gheaţă a dispărut , că dedesubt este un gol de neprivit, cu forme înspăimântătoare care vin, ridică probleme, strigă cu tot fără trupul lor. Simt că sunt oameni - şi mi-e teamă că mulţi - care şi-au construit modul de a fi pe baza acestei pături conştiente cu o grosime improbabilă, nesigură. Care nu acceptă că ar fi şi un dincolo de conştient, un infinit de neînţeles. Dar - şi aici Iluzionistuu şi-a mângâiat bărbiţa rară - sunt oamenii cu adevărat singuri?
Moşuleţul topit a zis parcă astfel: Putem fi numai în societate, iar în singurătate ne anulăm până şi ca indivizi. Nu cumva rezistăm singurătăţii apelând tot la simboluri şi jocuri ale societăţii? Oare singurătatea, adevărata singurătate oare nu generează nebunia! Şi totuşi ce este o astfel de nebunie?
Iluzionistuu s-a repezit: Îmi pare că duce la necomunicare. Ce spui tu ar avea drept consecinţă următoarea propoziţie: sunt doar dacă reuşesc să (mă) comunic. În fond limba este principalul bun social pe care-l purtăm tot timpul.
Moşuleţul topit l-a privit cu ochii uşor amuzaţi ca şi cum i-ar fi venit o idee nouă: Ce uşor îmi apropii până şi într-un dialog despre singurătate formele personale - până la urmă tot mărci ale socializării: noi, eu - adică mă traduc fie ca fiinţă a colectivului, fie ca persoană distinctă.
Iluzionistuu n-a insistat asupra ideii şi a revenit asupra singurătăţii: Singurătatea promite o criză imediată, prin urmare o fiinţă care trăieşte astfel o duce zilnic doar în crize grave. Rolul lor - anularea importanţei oricărei acţiuni. Dacă orice ai face, va duce tot la singurătate, de ce ai mai face ceva?
Moşuleţul topit în timp ce strâmba din nas dezaprobator, fiindcă discuţia schimbase macazul, a sărit rapid: Pe de altă parte, poţi gândi şi că, în ciuda oricărei asociaţii, la un moment dat, tot rămâi singur şi atunci ajungi să negi inclusiv rolul formativ al societăţii.
Iluzionistuu nu se lasă întrerupt: Anularea importanţei oricărui lucru mă face să mă întreb rapid totuşi ce contează pentru mine?
Moşuleţul topit taie ironic discuţia: Dar noi vorbim oare aici despre tine ca de fiinţa singură?
Iluzionistuu i-a servit înapoi: Dar tu nu eşti o fiinţă singură? Doar îţi petreci atâtea ore singur în faţa calculatorului, ţi se pare că este cineva cu tine? Da, bine hai să ne imaginăm că fiecare dintre noi am reprezenta idealul de om singur, aşa ca să putem vorbi la persoana I.
Moşuleţul topit: Ştii, eu nu am exact aceleaşi opinii ca tine despre singurătate. Am crezut că vorbim aici despre fiinţa umană.
Iluzionistuu De fapt, singurătatea e doar un pretext. Lasă-mă să-mi continui ideea şi vei vedea dacă ţin pasul discuţiei sau o iau pe câmpii. Prin urmare, cum pot reîntemeia lumea, cum pot scăpa dintre rapid crescutele liane ale lucrurilor? Hăţişul, tăcerea tot mai lungă dintre cuvinte, nonsensurile tot mai numeroase pot fi amânate prin instituirea unui drum, a unor simboluri, a unor semnificaţii. În partea conştientă a fiinţei. În zona comunicabilă a fiinţei.
Moşuleţul topit a avut un gest tăios şi privirea i-a strălucit a idee: Poate că ar trebui să facem lingvistic vorbind o nouă distincţie a fiinţei umane, partea comunicabilă, controlabilă, aparent sigură, care ocupă cea mai mare parte din conştient şi o parte nu prea substanţială din subconştient şi supra conştient şi partea incomunicabilă a fiinţei aflată în celelalte zone ale eului.
Iluzionistuu a făcut gesturi de abracadabra, impunându-şi astfel cuvântul: Atunci contemplarea acelei prăpăstii s-ar putea traduce printr-o amară viziune a părţii noastre incomunicabile, nesupusă legilor vorbirii, gândului, raţiunii. Este o zonă cu un înalt grad de spaimă şi care poate covârşi partea comunicabilă. Este întunericul, tăcerea, răul din noi. Este tăierea luminii, anularea apei, a simţurilor, a formelor de organizare. Este propria noastră parte de absurd.
Moşuleţul topit s-a smuls din magia spectatorului mutând uşor cursul discuţiei: Care-i rostul visului atunci? În forma lui luminoasă, pozitivă întăreşte partea comunicabilă. În forma coşmarescă năzare fiinţe ori obiecte ale întunericului, deformări, bâlbe, stridenţe.
Iluzionistuu caută să împace după ce s-a ridicat de pe scaun discuţia cu noua idee: De ce oare ai pomenit visul? Poate datorită faptului că prin el ne curăţăm de impurităţile realităţii. Este o formă de purificare a sufletului care nu suportă mult timp starea de trezie
Moşuleţul topit: Da, ştiu toate astea, ştiu că unii oameni ajung rapid nebuni doar obligându-i să nu doarmă mai mult timp.
Iluzionistuu şi-a scuturat tot trupul a protest: Nu îmi banaliza ideea. Vroiam să spun că poate visul aduce forme pozitive sau negative în funcţie de ce ioni ai sufletului s-au degradat - ca să vorbesc oarecum chimic. Percepţiile trandafirii sau negre pot cauza la fel de mult organismului.
Brusc,a început o muzică în surdină care nu mi-a mai permis să aud continuarea discuţiei lor. De altfel, la puţin după văzând că nu mai apar cărţi noi, cei doi vorbitori ocazionali şi-au luat fulgarinele şi s-au dus spre bloguurile şi singurătatea lor. Acum, rememorând fragmentele lor de discuţie, am pomenit toate astea pentru a arăta la ce concluzii am ajuns eu însumi.
Privesc la acest mine - o parte vizibilă şi una nevăzută. Acele lucruri de dincolo nu le voi putea numi, fiindcă se refuză cuvântului. Tot ceea ce pot cunoaşte prin cuvânt este de fapt din zona comunicabilă. Dar această zonă totuşi cunoaşte permanente variaţii. Poate că nuanţele - lucruri noi cu care operăm - sunt de fapt exprimări prin perifraze ale obiectelor necomunicabile. Poate că numai aşa pot fi înfiinţate în limbă şi, dacă se vor populariza, vor căpăta cinstea unui nume. De aceea ar fi nevoie de cultură. Numai aşa zona comunicabilă se măreşte, zona gheţii conştientului se îngroaşă şi este bine ascunsă spaima de necomunicare şi de singurătate. Apoi visăm şi reîncepem iar şi iar căutarea unui punct de echilibru.
Aşa cum caut eu însumi după ce seară de seară mă apucă singurătatea de mână. Şi după ce mă ia spaima când arunc un ochi dincolo de prăpastia sinelui, în hăul necomunicabil.
Părerea mea!
Scrisa de Gabriel Adrian Mirea
- 28 decembrie 2007
- Raluca Alexe
Testamentul de ciocolata
Autor: Marian Coman
Rating: 
Cine ar putea rezista unei coperti "pline" de ciocolata? Eu nu am putut, astfel ca vazand poza imbietoare intarita de ultimul cuvant din titlu am inceput sa citesc fara sa ma gandesc la cuvantul "testament", care nu prevestea o poveste prea fericita.
Cartea o are ca personaj central pe Cala, desi ea nu este nici una din cele sase voci prin intermediul carora se realizeaza naratiunea la persoana intai. Cu exceptia a doua dintre ele, vocile apartin barbatilor care de-a lungul vietii ei au fost indragostiti de Cala.
Despre aceasta aflam inca de la inceput ca este fiica Mirunei, o prostituata uitata de lume, care ajunge sa innebuneasca si care nu isi aminteste sa fi fost atinsa de vreun barbat in ultimul an. Cu toate acestea naste o fetita ireal de frumoasa despre care "a avut impresia ca faptura aia de nici jumatate de metru ranjeste si ca, de sub buze, i se ivesc dinti ascutiti ca ai pestilor rapitori." A doua zi dupa nastere copilul nu mai este, insa Miruna nici nu-si aminteste sa il fi avut.
Aflam ca fetita a fost "adoptata" de o satra de tigani, iar la o varsta destul de frageda il cunoaste pe unul din barbatii/baietii din viata ei - toti, aflam pe parcursul cartii, avand cifre pe fata "obtinute" in urma unor intamplari nefericite. Cu ocazia aparitiei acestui prim baiat este introdusa si o prevestire: "dracul isi poarta numerele scrise pe fata, mi-a spus baba Arghira. E insemnat pentru ca noi, astialalti, sa vedem pe unde umbla". Aceste cuvinte sunt sustinute mai tarziu si de tigancile din orasul in care locuieste Cala, ajunsa o femeie iubita si urata deopotriva pentru frumusetea ei; tigancile o numesc pe Cala "femeia diavolului" si merg pana acolo incat o taie pe burta pana sub sani pentu a scoate copilul pe cale sa se nasca, pe care il omoara.
"Cartea de ciocolata" apare in povestire, altfel decat doar mentionata, destul de tarziu. Insa la inceputul fiecarui capitol se afla cate un fragment dintr-un "Interviu cu doamna Cala", in care aceasta raspunde la cateva intrebari:
"Cartile sunt facute sa te tulbure, nu sa te lamureasca. Rostul cartilor e sa te ameteasca, sa te scoata din lumea ta si sa te duca intr-o alta lume. Asta e si rostul asa numitului "Testament de ciocolata", sa te plimbe, sa te duca si sa te aduca. Ii citesti o pagina si ai pasit in alta parte. Lumea ta pare transparenta, peste ea se suprapune lumea din carte."
"Este o carte din ciocolata e adevarat, iar in paginile ei sunt trecute numele noastre, numele tuturor. Numele celor care mostenesc" Numele celor care pot calatori din lumea noastra in alta lume. E fals sa crezi ca paginile acelea de ciocolata te plimba dintr-un loc in altul prin lumea noastra. Nu! Ele te duc in lumea celor care" stii tu. In lumea Celor care tac."
N-am lasat cartea jos din mana, mai ales ca, date fiind dimensiunile relativ reduse, stiam ca pot ajunge la sfarsit in aceeasi zi. La asta s-au adaugat povestile incredibile ale naratorilor, din care se intampla ca abia spre sfarsit sa afli lucruri esentiale. De exemplu, in momentul in care am ajuns la tipul care auzea o voce spunandu-i ca urma sa aiba loc o crima si care dupa o perioada de amnezie lua "amintirile" victimelor, deja eram fascinata de povestea anterioara, cu un baiat de la un centru de corectie despre care afla ca e de fapt un sanatoriu si ca lucrurile din jurul sau nu erau chiar asa cum isi inchipuise.
Nu in ultimul rand, patru stele pentru ca am revenit deseori asupra capitoleleor, pentru a imi raspunde la niste intrebari si pentru ca m-am surprins excalamand de cateva ori "Ce tare!". A, si pentru ca atunci cand citeam despre mirosul cartii de ciocolata s-a intamplat sa imi miroasa mainile a nuca de cosos si pana sa imi dau seama de la ce venea mirosul m-am speriat :)
Scrisa de Raluca Alexe