- 3 decembrie 2007
- Jen
Schimb de Carti #8 – Tg. Mures
Prima ediţie oficială a schimbului de cărţi din Tîrgu-Mureş a început cu surpriza de a găsi Office-ul închis. După câteva sferturi academice petrecute zgribulind şi citind pasaje din cărţile neterminate, ne-am refugiat într-una din cele mai liniştite ceainării din oraş, şi anume în "6 o'clock", unde eram şi singurii clienţi. :) Lumina difuză, muzica ambientală în surdină şi ceaiul/sucul aferent au fost doar ingrediente secundare pentru o seară perfectă. Principale au fost, desigur, cărţile.
Se ştie că cei prezenţi la o astfel de întâlnire au cel puţin un lucru în comun, dar noi am descoperit mai multe. Am povestit întruna... despre târgul de carte Gaudeamus, despre cât de original, interesant şi genial e T.O. Bobe, despre muzică, despre cât de apăsătoare e atmosfera în "Crimă şi pedeapsă", chiar şi despre oameni ce nu ştiu pronunţa "mall". :) La aproape trei ore distanţă şi după ce toată lumea avea cel puţin două cărţi în rucsac sau geantă, am ajuns într-unul din mall-uri să cercetăm cărţile de la Diverta. Normal, standul era închis, iar noi ne-am despărţit cu promisiunea de a ne întâlni cu o carte în mână vineri la ora 12:00, în faţa sediului librăriei Romulus Guga, una din cele mai mari din Tîrgu-Mureş, pentru protestul împotriva desfiinţării acesteia.
Ne-au onorat cu prezenţa:
Cristina
Denisa
Pavel
Radu
şi subsemnata. :)
- 2 decembrie 2007
- Silviu Man
Crima si pedeapsa
Autor: Fiodor M. Dostoievski
Rating: 
Pentru cei care nu au citit inca Crima si pedeapsa, situatia mea este una putin ridicola, pentru ca cele mai bine fundamentate argumente pentru a lectura o asemenea carte apartin de fapt fiecaruia dintre cititorii ei si sunt cam nepotrivit de exprimat intr-un text de natura celui de fata. Dar, intrucat am auzit ca umbla prin cultura noastra cate unii care vor sa-l dea jos de pe soclu pe Dostoievski (probabil ca sa se suie ei in locul lui) si sa-l "demitizeze", am sa insir - cu senzatia ciudata ca demonstrez axiome - cateva motive pentru pus mana pe carte, urmand ca cei mai rabdatori dintre cititori sa suporte ulterior cateva note personale asupra lui Raskolnikov, asupra crimei, pedepsei, devenirii si salvarii lui.
Primul motiv care imi vine in minte - acela ca este imposibil sa nu fii capturat de lectura cartii: Dostoievski nu are spatii goale in arhitectonica romanului. Nu exista pagini de "umplutura". Si mai fascinante decat episoadele in sine mi se par uneori intermezzo-urile cu care autorul le imbina. Din acest punct de vedere, Dostoievski este inimitabil : are o tehnica a dozarii misterului, a investirii detaliului cu energie premonitorie, a desenarii in crochiu a unui personaj in absenta lui pentru a-i crea o intrare fulminanta in scena, pe care nu cred se mai poate regasi mânuita cu atata precizie la vreun alt scriitor. Ar mai fi capacitatea lui de a contracta si dilata timpul si spatiul in functie de intensitatea si imensitatea scenelor. Ar mai fi si senzatia sincera de nu-mai-pot pe care ti-o induce de la primele capitole. Si faptul ca te pune in situatia de a gandi si a simti concomitent (o raritate printre romane). Si faptul ca vizavi de Dostoievski nu poti fi neutru. Si alte cateva sute de motive pe care nu le mai insir, pentru a nu leza prea mult bunul-simt critic"
Dincolo de aceste detalii tehnice, "De ce a ucis Raskolnikov?" este cea mai fireasca si mai însemnata intrebare pe care si-o pune cititorul romanului. La un nivel minim, se poate aduce o simpla justificare clinica : un om bolnav, ipohondru, instabil psihic, stari agravate si de o alimentatie precara si un mediu neigienic de viata (se repeta deseori motivul "aerului inchis" din camera). La un nivel valoric nu mult superior s-ar putea sustine motivatia naturalista : Raskolnikov e o bruta innascuta, inapt de a se opune determinismului sau biologic, un material uman ideal pentru studiile criminologice ale pozitivismului contemporan cu Dostoievski. Apoi vin argumentatiile conditiei sociale, pline de arabescuri si artificii, sustinand in esenta ca Rodion Romanovici e un biet student sarman, care are nevoie sa se intretina (legenda marxista cu crima vazuta ca inocent protest comis in slujba luptei de clasa). Se uita astfel, pe langa episoade precum refuzul celor trei ruble date de Razumihin in schimbul unei traduceri, numeroasele solilocvii ale personajului in care invalideaza expres aceasta teza, si chiar o destainuire facuta Soniei Marmeladova:
"- Stii, Sonia, zise el cu un fel de insufletire, stii ce am sa-ti spun : daca as fi ucis numai din pricina foamei, urma el, apasand pe fiecare cuvant, si privirea lui, desi sincera, avea ceva enigmatic, as fi fost" fericit acum!" .
Cele mai rafinate sunt insa speculatiile referitoare la teoria separarii apriorice intre omul de rand - paduche, individ intr-o masa amorfa, al carui unic scop este de a se reproduce, si geniu - la inceputul vietii caruia se poate investi o crima sau un jaf pentru a primi apoi dobanda numeroaselor fapte bune care se pot face odata castigat statutul de "om superior". Deci, Raskolnikov ar fi un simplu empirist care vrea sa verifice pe propria constiinta teoria sus-numita : "Eu n-am ucis un om, am ucis un principiu!" , "Am vrut sa fiu un Napoleon si de aceea am ucis" Acum pricepi?" .
Fireste, directiile de interpretare de mai sus nici nu sunt obligatoriu false, nici nu se exclud neaparat, putand fi combinate in proportii diferite de catre fiecare lector. In ceea ce ma priveste, am sa incerc mai intai sa fac niste precizari in legatura cu persoana lui Rodion Raskolnikov. Primul aspect se refera la excesul lui de ratiune. Poate parea un paradox ca un om cu ratiune atat de "ascutita" cum e acesta poate avea stari atat de oscilante. Asa-zisa labilitate psihica are insa drept cauza, printre altele (inclusiv eventuala predispozitie naturala despre cam faceam vorbire mai sus), tocmai fluxul insuportabil de ganduri contradictorii - "Si sunt, sunt indiscutabil un paduche ["] pentru ca eu sunt poate mai josnic si mai dezgustator decat insusi paduchele ucis, si fiindca am presimtit dinainte ca am sa mi-o spun dupa ce-am sa ucid! Oare se poate asemana ceva cu groaza asta?! O, ticalosie! ". Iata cum Raskolnikov, prin exces de ratiune, devine victima unui irationalism încâlcit si devastator :
"Ucigasul este o victima a cartilor, a teoriilor care circula; a aratat mare indrazneala la acest prim pas, dar un anume soi de indrazneala : aceea a omului care se arunca din varf de munte sau din turla bisericii", ii spune cu o intuitie geniala anchetatorul Porfiri Petrovici. (Acesta este, poate, cel mai nebunesc lucru din roman : a lua un om sfâşiat de teorii si a-l arunca intr-un vertij in care constienta nu se mai distinge de inconstienta, constiinta este abolita, iar neputinta de evaluare a responsabilitatii morale se amesteca exploziv cu spaima urmaririi si raspunderii penale.)
Raskolnikov mi se pare in aceasta lumina nu un ucigas, ci un sinucigas. Un sinucigas in doze mici:
"Am ucis pentru mine şi, în clipa aceea, desigur, îmi era indiferent dacă am să ajung binefăcătorul omenirii sau am să fiu toată viaţa ca un păianjen care îşi prinde victimele în plasă şi le suge tot sîngele!... N-a fost banul motivul principal când am ucis. Sonia, altceva m-a îndemnat... " . Profetica in simplitatea ei este in acest sens replica Soniei : "Te-ai departat de Dumnezeu si Dumnezeu te-a lovit, te-a lasat pe mana diavolului! " - ce poate fi mai crunt decat iesirea lui Dumnezeu din peisajul constiintei? Din cauza aceasta, pedeapsa incepe pentru el mult inainte de a comite crima, si se incheie inainte de ispasirea ei.
Parasit de sine, Raskolnikov este existentialism. Lupta lui este inauntru, in van, etansa si sufocanta. Este "L"™enfer c"™est les autres". Pana la Sonia, Raskolnikov nu are "nimic sfânt" (in sensul apocaliptic pe care-l reda Al. Paleologu acestei sintagme). Nici nu este de mirare ca problema expresa a prezentei lui Dumnezeu se pune pentru prima oara foarte tarziu si fara pregnanta (in partea a IV-a, capitolul al III-lea) si va pastra un caracter marginal pana aproape de final. Intuiesc aici un mare paradox: acela ca trebuie ca Imparatia Cezarului sa-l otraveasca pana la capat pe Raskolnikov pentru ca acesta sa poata renaste - si aceasta in ciuda faptului ca, demascand-o, Rodion este deasupra ei (chiar daca este deasupra ei, nu poate evada, cerul fiind inca inchis).
Deosebit de interesant pentru descoperirea identitatii sufletesti a lui Raskolnikov mi se pare faptul ca pe cat de "meschin", acid si imprevizibil reactioneaza in situatiile in care se simte haituit, pe atat de ferm ia atitudine in scenele in care victima e altcineva, mai "umilit" si mai "obidit" decat el. Este peste orice indoiala ca Raskolnikov are experienta daruirii - si banuiesc ca doar aceasta, potentata de harul Soniei, l-au facut sa evite soarta lui Svidrigailov (sunt in totalitate de acord cu ideea d-lui Ion Ianosi, conform careia "Svidrigailov este un ultra-Raskolnikov"). Se stie ca daruieste fara calcule prealabile douazeci de ruble pentru inmormantarea lui Semion Marmeladov (daca am sesizat bine, aici este primul semn de speranta - cam pe la finele primei treimi din naratiune) si este invaluit de senzatia "ca este viu, ca traieste si ca simte cu putere". Parca s-ar spovedi atunci cand ii spune Polecikăi (câţi copii-mântuitori la Dostoievski!) : "eu ma numesc Rodion ; roaga-te uneori si pentru mine" spune : "iarta si pe robul tau Rodion", mai mult nimic". Le apara cu patima pe Sonia si Katerina Ivanovna de manevrele lui Lujin. Si mai aflam la finele romanului ca Raskolnikov salvase inainte de crima doi copilasi de la un incendiu, ca a intretinut aproape jumatate de an pe un coleg de facultate sarac si bolnav de tuberculoza, si apoi chiar pe tatal acestuia pana cand a murit si el... Cred ca Raskolnikov trebuie crezut doar in acest gen de situatii-limita, in care nu mai gandeste ca gandeste, in acest tip de evenimente a caror viteza si tensiune ii depasesc ratiunea, il fac sa reactioneze a-logic, cu esenta firii lui, si in care "inima i se moaie, in sfarsit".
Ceea ce-i aduce Sonia in plan imediat este o indreptare catre verticalitate a zbuciumului. Ar fi facil, naiv si neadevarat sa ne inchipuim o Sonie Marmeladova perfect angelica, transfigurata in vreo credinta viciata de inertie, a carei simpla aparitie naste cataclisme interioare. Raskolnikov va capata, prin Sonia, verticalitate in lupta cu sine (sau cu absenta sinelui), dar nu in sensul unui iluminari instantanee si totale, ci treptat, neliniar, contradictoriu si mereu in plina spaima. In plan mediat, Sonia aduce ceva si mai tainic : daca Rodion Romanovici avea, cum spuneam mai sus, experienta daruirii, prin prezenta Soniei, el va capata, ca sa ma folosesc pana la capat de paradoxul steinhardtian, revelatia dobandirii.
Nu as vrea sa inchei aceste cateva idei fara a mentiona ca exista in Crima si pedeapsa o sugestiva crestere progresiva a calitatii actului marturisirii. Raskolnikov vorbeste prost si dezlanat in cea mai mare parte a romanului. Mi se pare insa uluitor cum, de pe la sfarsitul ultimei parti si continuand cu " epilogul, Rodion Romanovici capata din ce in ce mai multa forta si sinceritate, parca reabilitandu-si cuvantul. La finalul partii a sasea sunt relevante in acest sens episodul ultimei intalniri cu mama sa, Pulheria Alexandrovna si incercarea (esuata, ce-i drept, dar nu din vina lui, ci a obtuzitatii lumii) de a-si striga in public pacatul ; tocmai in epilog va ajunge, cu greu, sa inteleaga definitiv cum si cat o iubeste pe Sonia. Si pe ultima pagina abia, bietul Rodion Raskolnikov se va putea dezrobi de sinele hiper-rational si va ajunge in acea stare de regasire in care, in sfarsit, "viata inlocuieste judecata".
N.B. : Citatele au fost reproduse dupa traducerea Stefanei Velisar Teodoreanu si Isabellei Dumbrava, ed. Cartea Romaneasca, 1981.
Scrisa de Silviu Man
- 2 decembrie 2007
- bookblog.ro
Citate – Iubire etc.
"Ne-am cunoscut, ne-am indragostit, ne-am casatorit. Am facut greseala sa cred ca lucrurile se incheiasera aici, can:d ele abia incepeau. Banuiesc ca e o greseala pe care multi o fac. Vedem prea multe filme, citim prea multe carti, credem prea mult in ce ne-au spus parintii. "
"Cu cateva zile in urma citeam o carte - scrisa de o femeie - in care se spune, la un moment dat, ceva de genul [...]: orice relatie contine in ea stafiile sau umbrele tuturor celorlalte relatii. Ale alternativelor abandonate, ale optiunilor uitate, ale vietilor pe care ai fi putut sa le traiesti, dar nu le-ai trait. Mi s-a parut enorm de consolant, pentru ca era adevarat si, in acelasi timp, enorm de tulburator."
"Poate chiar asta mi-am dorit. Dar viata nu te lasa sa scapi, asa-i? Nu poti lasa viata asa cum lasi o carte din mana."
"Vreau genul de barbat care, cand il cunosti mai bine, sa se dovedeasca a fi exact asa cum ai crezut ca va fi atunci cand l-ai cunoscut. Vreau genul de barbat care suna cand a promis ca suna si care vine acasa cand a promis ca vine acasa. Vreau genul de barbat care e multumit cu genul de barbat care e. Vreau genul de barbat care sa vrea genul meu de femeie care sunt. Nu s-ar zice ca cer prea mult, nu? Ei bine, prietena mea Marcelle zice ca vreau luna de pe cer, plus stelele toate."
"Iti organizezi casnicia, iti protejezi copiii, iti administrezi iubirea, iti traiesti viata. Si, uneori, te opresti si te intrebi daca toate sunt adevarate. Oare iti traiesti viata sau te traieste ea pe tine?"
"Am spus ca ceea ce descoperi nu este neaparat ceea ce doresti. Haideti sa luam iubirea. Nu e asa cum am crezut ca va fi. Suntem de acord? Mai frumoasa, mai urata, mai lunga, mai scurta, supraestimata, subestimata, dar nu asa cum am crezut. In plus, e diferita pentru persoane diferite. Si e un lucru pe care il invatam incet: cum e iubirea pentru fiecare dintre noi. Cata avem in noi. La ce suntem dispusi sa renuntam in schimbul ei. Cum face de supravietuieste. Cum moare. Pe vremuri, Oliver avea o teorie: iubire etc. Cu alte cuvinte, lumea se imparte in oameni pentru care iubirea este totul, iar restul existentei este un simplu "etc.", si oameni care nu pun destul pret pe iubire si pentru care partea cea mai incitanta a existentei consta in "etc."."
"La inceput, iti spui: cand o sa fiu mare, o sa iubesc pe cineva si sper sa iasa bine, dar, daca nu, o sa ma indragostesc de altcineva si, daca iese prost, o sa ma indragostesc de altcineva. Presupunand, mereu, ca gasesti persoanele cu pricina si ca ele te vor lasa sa le iubesti. Preci de la premisa ca iubirea, sau capacitatea de a iubi, va fi vesnic acolo, in asteptare. Numai ca eu nu cred ca iubirea - si viata - arata asa."
Julian Barnes - Iubire etc.
O carte care nu iti da batai de cap si care nu te pune sa raspunzi la intrebari existentiale, dar o carte amuzanta si pe care o citesti cu placere. Ah, nu faceti ca mine, ci incepeti cum se cuvine, cu prima parte a povestii, cea din Trois :)
- 1 decembrie 2007
- Gabriel Adrian Mirea
Spaima de literatura
Autor: Ana Blandiana
Rating: 
Pace şi bine!
În această carte de articole şi interviuri din care am citat de o mulţime de ori în cursul ultimelor săptămâni există răspunsuri pentru numeroase nedumeriri şi dileme din sfera poeziei, culturii, relaţiei creatorului cu sinele sau cu exteriorul. Câteva articole sunt citabile aproape integral şi în acelaşi timp se dovedesc demne de o antologie a teoriei literare româneşti: "Viteză", "Acest viciu nepedepsit", "Cântecul uitat". Pentru o mai bună înţelegere a textului blandian, am urmărit în carte două structuri: poezia şi receptarea ei.
I. Căutarea Poeziei
Creatorul de azi uneori nu îşi mai explică relaţia sa artistică doar printr-o artă poetică - deseori răstălmăcită în toate felurile - ci printr-o suită de articole critice, urmare a unei presiuni mediatice puternice şi mai ales unor grave neînţelegeri.
Spuneam de articole citabile integral. Iată, în "Viteză" autoarea afirmă că scrisul presupune o anumită constanţă, că abilitatea în exprimarea ideilor literare nu o poţi căpăta decât printr-o lungă fidelitate în faţa foii de hârtie. Mi-aduc aminte de un îndemn al Maicii Tereza care zicea că are aceste idealuri: rugăciunea din care se obţine credinţa din care apare iubirea pentru care trebuie să slujeşti continuu. Aşa e şi cu poezia, cine iubeşte şi crede în poezie, trebuie s-o oficieze continuu. Mai mult, această permanentă corvoadă duce cu timpul la o viteză de gândire substanţial diferită faţă de cea a poeţilor amatori şi s-ar părea că între un geniu şi un om talentat nu este până la urmă decât o diferenţă de viteză de gândire.
Pe de altă parte, poezia nu poate fi o activitate în sine, o meserie la fel ca oricare alta, ci o obsesie care presupune mari conflicte interioare. Poezia presupune o stare de graţie, moment care vine rar, intensitate la care nu se poate trăi tot timpul, "un superlativ scăpat de sub control, al unei tensiuni intelectuale". Căutând o formă de plasticizare a acestei stări de graţie o închipuie sub forma unei suite de fulgere fără legătură între ele care fascinează şi sperie totodată. Este o formă vizionară, un punct în care se adună esenţele, nu o tocmeală oarecare de versuri sau o înşiruire simplă de întâmplări. Nu tehnica poetică este esenţială pentru realizarea unui mare poem, nu vocalele, nu muzica, ci sensurile trebuie mlădiate într-un mod armonic.
Idealul unui poet vizitat de starea de graţie este să realizeze un text cu mai multe niveluri de percepere, de aceea poeta nu adoptă definiţia poeziei ca un joc, ci are o concepţie mai gravă, se simte responsabilă faţă de cuvinte aidoma unui constructor faţă de clădirea sa. În altă parte, Blandiana crede că poezia dificilă nu este aceea care are cuvinte greu de înţeles, regionalisme, neologisme tuşante, ci acel text ale cărui semnificaţii nu pot fi epuizate indiferent de numărul de lecturi şi de interpretări.
Furcile caudine ale poetului sunt de obicei exprimate prin sentimente negative. Astfel, disperarea şi îndârjirea cu care poetul scrie, deşi este conştient de perisabilitatea acestor încercări în timp, "aşa cum femeile nasc, cu toate că ştiu că fiii lor vor muri cândva". Patetismul prin care îşi pune sufletul pe masă fără să ţină cont de consecinţele şi riscurile gestului. Sau regretul de a fi pierdut o mulţime de ani datorită lecturii şi cere şăgalnic ca aceştia să-i fie suplimentaţi. De altfel constată un conflict ireconciliabil între scriitorul şi cititorul din sufletul unui poet: "primul este obligat să-şi trăiască propria viaţă, unică, revelatoare, celălalt este mereu dispus să alunece spre alte vieţi. Primul îşi este suficient sieşi, celălalt are mereu nevoie de alţii; primul este revoltat şi egolatru, celălalt supus, dornic de a fi stăpânit". Curat Yin şi Yang... După cum vedem suferinţă şi înfruntare. Când tentaţia unei cărţi bune, cufundării în baia de viziuni, când chemarea naturii şi a lumii reale cu însoririle şi întâlnirile imprevizibile. Dar în acelaşi timp şi dezolant de lentă, de fără de contur în raport cu lumea unei cărţi - care curge egală sieşi, oferind rapiditatea ideii, nume peisajelor ori zbuciumelor sufleteşti, palpitul întâmplărilor, ascensiuni şi prăbuşiri grozave sentimentale. Nu se spune degeaba că lectura e un drog, ce e drept cu viziunile altora. În fond acei ani de lectură sunt pierduţi de toţi, numai că în alte domenii decât cititul. Iniţierea costă timp.
[Citeste tot Articolul]