Schimb de Carti: Reminder

Duminica asta, pe 3 Februarie, de la ora 15:00 organizam Schimb de Carti in Bucuresti, Timisoara, Iasi, Thailanda, Tg. Mures, Brasov, Constanta, Oradea si Buzau. Sa nu uitati! :)

Aveti toate detaliile pe site-ul schimbdecarti.ro. Ne vedem acolo :)

Andrei

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

O Carte Cadou – Castigator

Printre examene si alte dead-line-uri ne mai oprim in loc sa respiram si sa anuntam un castigator. Simona Goia este cea care a castigat de aceasta data, ea va primi cadou cartea pe care am anuntat-o. Raspunsul corect era "clonare", procedeul care va face posibila intalnirea cu Mary renascuta :)

Multumim si de aceasta data celor care au trimis mailuri si nu au lasat raspunsul la sectiunea de comentarii, vom veni pentru ei cu alt anunt, pentru alta carte, chiar maine.

- cartea a fost oferita de Editura Tritonic -

O zi superba!

Gia

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Aşteptându-i pe barbari

Autor: J.M. Coetzee
Rating:

Câştigător al premiului Nobel pentru literatură în 2003, J.M. Coetzee este cunoscut pentru viaţa sa retrasă şi supusă unei discipline stricte. Romanele sale se remarcă prin claritatea limbajului, prin complexitatea temelor prezentate şi prin forţa transmisă de construcţia fiecărei fraze.

Aşteptându-i pe barbari este povestea Magistratului unui oraş aflat la frontiera Imperiului. Viaţa tihnită a oraşului de frontieră este deranjată de sosirea colonelului Joll, trimis al administraţiei Imperiale, care este însărcinat să anihileze forţele barbare care pun în pericol graniţa marelui Imperiu.

Salvarea imperiului începe prin capturarea şi torturarea mai multor familii de pescari şi vânători nomazi. Torturile la care sunt supuşi aceşti oameni simpli, imposibilitatea lor de a se apăra, bariera de netrecut a limbii şi a opacităţii spiritului justiţiar, îl determină pe Magistrat să le ia apărarea.

Arhetipul altor rebeli (precum Winston în 1984), Magistratul simbolizează nesupunerea faţă de sistem. Nepăsător la neîncrederea pe care o sădea în rândul conducătorilor, continuă să îi sfideze îngrijind o victimă a torturilor. Tânăra fată salvată, cu picioarele rupte şi cu ochii arşi, devine un obiect al dorinţei, dar al neîmplinirii sexuale. Îi iubeşte trupul dar nu îi reţine chipul, are nevoie de ea dar ştie că nu ar putea să o recunoască.

Călătoria Magistratului pe tărâmul de dincolo de graniţa Imperiului este un moment de cotitură al romanului. Lipsit de protecţia zidurilor şi a statutului, el este mai aproape de oamenii de care le este teamă, îi înţelege şi îi ajută.

Dar comuniunea cu ceea ce înseamnă "barbar" se realizează abia la întoarcerea sa în oraş, când este închis şi acuzat de trădare. Fără a fi torturat, Magistratul este supus unui tratament înjositor: lipsit de mâncare, apă sau lumină, simte cum îşi pierde umanitatea.

Monologul Magistratului este cu siguranţă partea cea mai strălucitoare a romanului. Libertatea devine un principiu rudimentar, uşor de obtinut, uşor de pierdut.

Romanul este un atac împotriva Apartheidului sud-african dar folosirea verbelor la prezent şi omisiunea coordonatelor geografice, eliberează romanul de orice barieră a timpului sau a spaţiului. Ar putea chiar fi considerată o distopie, dar realismul său este prea tulburator pentru a putea fi ignorat.

Scrisă de Ana-Maria Petritan

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Tratat de etică

Autor: Peter Singer (ed.)
Rating:

(ediţia în limba engleză)

Avem nevoie de etică în această eră? Ştiaţi deja că răspunsul este "da", altfel aceste rânduri nu ar fi fost scrise. În ultima sută de ani lumea din jurul nostru a devenit tot mai agitată, iar timpul a început să accelereze pe lângă noi într-un ritm ameţitor. Cu atâtea probleme noi ca înarmarea nucleară, războiul, controversele asupra pedepsei capitale sau avortului, avem nevoie mai mult ca niciodată de un cod etic care să separe binele de rău şi moralul de imoral. Dar lucrurile nu sunt niciodată atât de simple, iar etica a devenit, în cuvintele lui Carl F.H. Henry, "o cerinţă incisivă şi universală pentru supravieţuirea ca specie a umanităţii".

Sigur, eu am luat citatul anterior de pe coperta a patra, dar cred că reflectă perfect necesitatea însuşirii unor cunoştinţe de bază despre etică. Titlul Tratat de etică este puţin înşelător şi îmi place mai mult titlul în engleză, A Companion to Ethics, deoarece reflectă foarte bine ce-şi propune cartea. Peter Singer a strâns 47 de eseuri care "trateză" foarte bine principalele subiecte din sfera largă a eticii.

Primele eseuri tratează originea eticii şi apariţia ei în antichitate, trecând apoi prin marile tradiţii etice indiene, budiste, chinezeşti, evreieşti, creştine, şi islamice. Lucrurile încep să se lege cu adevărat în partea a treia a cărţii, unde vedem cum a evoluat etica în spaţiul occidental, de la filosofii greci la scolasticii evului mediu şi până în era modernă. Deja ne dăm seama că întrebarea "Cum trebuie să trăiască un om pentru a fi fericit?", pe care un grec i-a pus-o altui grec acum mai bine de două mii de ani, nu a primit un răspuns clar, ci mai multe răspunsuri care se contrazic. Partea a patra a tratatului se concentrează pe marile teorii etice ca dreptul natural, etica lui Kant, sau consecinţialismul şi reuşeşte să ofere o viziune generală asupra marilor teorii etice.

Etica aplicată din partea a cincea abordează marile dileme ale societăţii moderne, tratând sărăcia, eutanasia sau avortul din mai multe perspective. Eseurile nu oferă soluţii perfecte pentru aceste dileme, dar reuşesc să analizeze toate punctele de vedere şi să lămurească exact care sunt valorile implicate în problemă. Ultimele două părţi ale tratatului se ocupă de natura eticii şi discută unele critic aduse moralei şi eticii.

Am spus la început că prefer termenul "companion" în loc de "tratat", deoarece eseurile de faţă nu îşi propun să cerceteze în profunzime subiectele. E imposibil să acoperi complet etica lui Kant în unsprezece pagini. De aceea tratatul e un punct foarte bun de plecare pentru oricine vrea să se lanseze într-un studiu al eticii. Fiecare eseu are o listă lungă de referinţe şi o bibliografie suplimentară pe care studentul destoinic trebuie să le aprofundeze.

Tratatul de etică al lui Singer este perfect şi pentru cititorul care vrea să-şi facă o impresie generală despre acest domeniu vast şi să acumuleze o serie de cunoştinţe absolut necesare în judecarea problemelor centrale ale vieţii umane. Şi desigur, dreptul natural sau relativismul o să fie mereu subiecte tari de discutat la petreceri.

Scrisă de Cristi Mitran

Spune-ti parerea!

Un roman cu un contrabas şi alte povestiri

Autor: A. P. Cehov
Rating:

Primul lucru care ar putea fi spus atât despre omul, cât şi despre scriitorul Cehov, este acela că, în dosul unei aparente constanţe, viaţa şi opera lui stau sub semnul unor contradicţii care l-au făcut pe Henri Troyat să exclame: "Omul mă încânta prin modestia, rectitudinea morală, fermitatea, stoicismul său surâzător. Era sceptic, dar credea cu candoare în perfectibilitatea speciei omeneşti, îi plăcea să râdă, dar bucuria lui avea un fond de tristeţe, îi plăcea compania femeilor, dar se temea să-şi unească viaţa cu vreuna din ele. Era generos, sociabil, dar prietenii nu îl puteau cunoaşte cu-adevărat. Se dedică profesiunii sale de medic cu pasiune, dar în acelaşi timp, deşi bolnav de tuberculoză, lucra cu înverşunare la o operă literară în care nu-şi punea prea mari speranţe".

În calitatea lui de om, Cehov şi-a cunoscut bine semenii, a observat şi a notat o mulţime din trăsăturile lor, uneori nepotrivite cu ceea ce întreprindeau, şi a scris poveşti despre ei. Le-a dat viaţă, i-a pus să se agite într-un decor care să convină background-ului lor social şi afectiv, şi i-a înzestrat cu însuşiri adevărate. De aceea este foarte greu să rămâi imun în faţa acestei palete largi de personalităţi şi situaţii.

Utilizând un limbaj simplu, adaptat situaţiilor de viaţă prezentate, dar străbătut mereu de ironie fină, Cehov ne înfăţişează cu bonomie, ca un bunic cu monoclu, firea omului, oricât ar fi ea de nestatornică, trufaşă, autoironică sau tristă, visele de mărire ale oamenilor mici (spiţerul ce-i vede în somn pe toţi oamenii din orăşelul lui tuşind, şi venind la el după sirop de mentă), femei fremătânde şi bovarice, autodidacţi logoreici ce nu pregetă să-şi chestioneze statutul, etc.

Dacă ironia şi umorul ar lipsi, personajele cehoviene n-ar fi altfel decât tragice. Uneori, e drept, lasă emoţia să precumpănească, şi totuşi evidenţiind marea încredere pe care o are în sufletul omenesc. Birjarul care nu găseşte pe nimeni căruia să-i spună cum se cuvine că feciorul lui a murit, oamenii grăbiţi şi cinici din jurul lui şi hotărârea de a-şi încredinţa păsul căluţului, ilustrează problema gravă a lipsei de comunicare din sânul societăţii umane. Oamenii care promit şi nu-şi ţin promisiunile, oamenii care nu se folosesc de darurile lor sunt tot existenţe în carapace, care deşi nu trăiesc meschin şi convenţional, sunt la fel de năpăstuiţi din cauza lipsei de responsabilitate faţă de ei înşişi.

Spre deosebire de teatru, care analizează "tragismul cotidianului cenuşiu", povestirile nu sunt la fel de sentenţioase, iar ratarea existenţei nu este temă centrală. Duioşia şi poezia cu care sunt caracterizate personajele sunt însemnele fireşti al unei iubiri nestrămutate faţă de Om, iar sublimul decurge din atmosfera de tristeţe şi suferinţă unde se zbuciumă personajele şi dorinţa lor de a fi altfel decât le permite mediul să fie.

Scrisă de Ioana Ristea

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Profesorul de literatură

Autor: A. P. Cehov
Rating:

Oare despre Cehov trebuie să propui numai priviri de ansamblu? Este necesară cuprinderea într-o frază sau o pagină a principalelor sale tipuri de personaje la care eventual să adaug şi procedee compoziţionale, tehnici, idei! Oare nu ajung să afirm generalităţi convenabile nu numai scriitorului rus, ci în genere, oricărui scriitor. Cum operele cehoviene în proză constau în principal în nuvele ar fi trebuit harnic să-mi notez toate identităţile sociale ale naratorilor, eventualele fundături în care ajung, modul în care li se dă sau o dezlegare ori o perspectivă. Dar sunt sute de nuvele de valori clar inegale. Unele foarte cunoscute şi cu ce regret le abandonez. Altele, cu o tendinţă clară de ieşire din uz, au fost prinse din cauza intenţiei publicării în română a tuturor operelor cehoviene. Când te-ai hotărât că printr-un scriitor ţi se deschide un univers atunci devin importante ca fapte de studiu şi astrele, dar şi bolovanii ori fulgerările stelare. Depinde de criteriul folosit - dacă adopţi o viziune radical estetică, atunci o bună parte din opera lui Cehov a devenit caducă de-a lungul timpului. Dacă ai însă o privire comprehensivă sau paradigmatică atunci tocmai aparent nesemnificativele opere, cele lepădate de estet arată fundamentele şi temeinicia autorului.

Toate aceste ezitări m-au dus la o atitudine interogativă. De ce tot Cehov? De ce nu acela dintr-o nuvelă. Mi s-a părut o situaţie similară cu aceea a plimbării printr-o galerie de artă dedicată. E adevărat, aş putea spune lucruri generale despre pictorul respectiv, dar mie, în acel moment, doar un tablou mi-a spus ceva, doar despre el pot vorbi onest fiind singurul care mi-a creat deschideri estetice şi revelatorii.

Aşa a fost şi cu Cehov, din galeria sa de nuvele m-a atras Profesorul de literatură. Titlul în sine suna provocator, tensionant, crea aşteptări teoretice. Presupunea probleme de conştiinţă, nuanţe, destine pândite de ratare şi neînţelegeri sociale. Puţin din toate acestea s-au concretizat după lectură, titlul dovedindu-se doar o simplă denumire a ocupaţiei protagonistului, tinerelul prof Serghei Vasilici Nikitin care vizează o ţintă relativ uşor de atins. Obţinerea mâinii unei fete de magistrat, Maniusia Şelestov.

Numai că eroul nimereşte într-unul din mecanismele societăţii tradiţionale ascunse sub forme festiviste. O paralelă mi se pare aici potrivită eroului nostru Nikitin. Se întâmplă ca semeni de-ai noştri să fie racolaţi de o sectă. La început li se promite neofiţilor doar avantaje, o cinste neîntâlnită în religia părintească, revelaţii şi adevărata libertate, accesul la o comunitate de oameni drepţi, gata să sară în ajutor. Omul ameţit de laurii promişi se lasă prins fără scăpare şi, ulterior, constată că de fapt lucrurile sunt substanţial diferite. Obligaţiile sunt covârşitoare, cinste se acordă doar victimelor pe cale de a fi capturate, membrii vechi sunt uitaţi ca în orice religie, revelaţiile şi libertatea - nişte simpli cai verzi pe pereţi, cât despre dreptatea şi solicitudinea oamenilor, ce să mai vorbim. E vorba aceea românească - din lac în puţ sau constatarea lui Păcală: ce-am avut şi ce-am pierdut. Asta i se întâmplă lui Nikitin. I se cântă în strună cât timp este logodnic de către familia Maniusiei care-l consideră o partidă de perspectivă. I se simulează un climat literar, sunt realizate nişte pseudodiscuţii literare evident nu din cele grave, ci doar aşa, în jurul unui oarecare subiect de Bac. Este provocat cu argumente contra care-l fac pe Nikitin să nu-şi mai găsească locul, să se frământe vizibil nervos, să ajungă la faza de congestie spirituală din cauza negării unor convingeri şi adevăruri cu care venise echipat din facultate.

Personajul în sine ajunge destul de rapid să-şi dezvăluie limitarea după cum vedem din modul cum îşi neglijează meseria, fie îi pune pe elevii din clasele mici să scrie după dictarea unuia dintre colegii lor, fie face doar ore de lectură cu elevii din clasele mari. Totul devine foarte rapid rutină. El vrea să treacă drept un literat sau măcar un amator de literatură, dar comportamentul său profesoral este dezastruos. În personajul acesta se ascunde o evidentă contradicţie între ceea ce face şi ceea ce pretinde. De altfel, nuvela se va termina într-o tonalitate bovarică. După căsătorie, Nikitin realizează adevărata banalitate a lumii în care a intrat şi îşi propune să evadeze urgent. Cehov lasă aici loc incertitudinii. Şi-a concretizat decizia Nikitin sau evadarea nu mai e posibilă? Înclin spre ultima alternativă. Bovarismul presupune momente magice într-o viaţă dusă obstinat în banalitate. Şi dacă ar fi plecat, acest pseudoprofesor de literatură şi-ar fi dus cu el procedeele terne. Dorinţa de a trăi bine, fără efort cultural, purtarea cel mult indiferentă faţă de elevi, tehnica de a filosofa fără oponent serios.

Zilele trecute mă gândeam că naratorii au două posibilităţi de verbalizare - fie cea de după eveniment, când lucrurile s-au clarificat şi li se văd importanţa, fie cea din timpul evenimentului, când există o intensitate a sentimentelor imposibilă postfactum, dar care nu poate preciza dacă lucrurile considerate narativ importante vor fi aşa şi în viitor. Într-o recenzie despre Cehov mi se pare că sunt vizibile ambele posibilităţi - Cehov este o poveste care s-a sfârşit la graniţa dintre secolele 19 şi 20, dar în acelaşi timp este un eveniment ale cărui lucruri se tot aşează şi care încă suscită numeroase explicaţii. Acest scriitor este în acelaşi timp o poveste sfârşită care cuprinde paradoxal o carte cu povestiri neterminate.

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Opere volumul V. Povestiri

Autor: Anton Pavlovici Cehov
Rating:

Mai mult pentru autor şi mai puţin pentru pretenţia de a fi originală, aş vrea să încercăm să uităm în rîndurile acestea că vorbim despre Cehov celebrul scriitor, în jurul căruia există un mit impermeabil la critici şi la recomandări prea călduroase. Exerciţiul ar fi să deschidem cartea fără a şti că ne aflăm în faţa unui clasic din manuale, fără pregătiri, fără aşteptări. Adică să pornim inductiv.

Întîi de toate, ceea ce surprinde în povestirile lui Cehov este marele număr de variaţiuni pe tema mediocrităţii. Poate că numai în relatările bătrînilor, în convorbirile cu oameni obişnuiţi se mai pot găsi atîtea portrete şi poveşti care nu ies din comun. Oameni de rînd care nu uimesc prin calităţi strălucitoare, inteligenţă neliniştită, drame emoţionante sau conflicte puternice. Personajele nu ajung să fie eroi sau, cum am presupune imediat, antieroi. Sunt mai curînd ne-eroi, sunt masa de mijloc ignorată în căutarea de extreme, pentru că descrierile, explicaţiile, demonstraţiile sunt întotdeauna mai vii şi mai clare cînd se aplică excepţiilor de la normă. Sunt personajele uşor de redus la categoria (toată) lumea, oamenii, poporul. Sunt personajele cenuşii ce reapar periodic în literatură, în funcţie de spiritul vremii. Astfel că, dintr-un punct de vedere, cu atît mai rafinată este arta acelui scriitor care poate nuanţa cenuşiul.

Pe urmă, se poate vorbi de simplitate şi profunzime, odată ajunşi în interiorul acestui univers cotidian, încărcat de amănunte, de nepotriviri, trucuri ale destinului, ghinioane, coincidenţe, încurcături. Iată cum descrie Cehov într-un paragraf reîntîlnirea dintre doi soţi îmbătrîniţi, Anna Mihailovna şi Arkadi Petrovici, pe care moartea fiicei lor, vîrsta şi urîtul îi readuc împreună:

"La masă mînca cît zece şi trăncănea fără astîmpăr. Vorbea despre socialism, despre reformele noi din armată, despre igienă... Anna Mihailovna îl asculta şi simţea că toate astea le spune numai ca să nu vorbească despre fată şi despre trecut. Amîndoi se mai simţeau încă stînjeniţi cînd erau împreună, de parcă le-ar fi fost ruşine de ceva. Numai seara, cînd odăile erau cufundate în semiîntuneric şi de după sobă se auzea ţîrîitul trist al greierului, această stînjeneală dispărea. Şedeau alături, tăcuţi, iar sufletele lor îşi vorbeau fără cuvinte despre lucruri pe care nu îndrăzneau să şi le spună cu voce tare. În astfel de clipe, cei doi bătrîni îşi împrumutau unul altuia rămăşiţele căldurii din sufletele aproape stinse şi ştiau foarte bine fiecare ce gîndeşte celălalt." (Urîtul vieţii)

Cehov a făcut, se pare, cea mai echilibrată alegere pentru a vorbi despre lucruri atît de simple, universal valabile, încît le clasăm imediat în categoria "platitudini adevărate", pentru că noi înşine am trecut prin ele (s-ar spune că nimeni nu scapă de amprenta mediocrităţii). Pe de altă parte, după lectura a unui număr mare de povestiri, impresia de repetiţie, stereotipurile, prozaismul devin sufocante. Să nu ignorăm ironia desăvîrşită a autorului, începînd de la nume şi sfîrşind cu inocenta grijă cu care "pedepseşte" personajele. Meschinăria, lipsa de speranţă, îngustimea, angoasa cotidianului sunt constante în povestirile sale. Cîteodată ne găsim în faţa frumuseţii în trecere, numai ca accentuare a ideii că lipsa de orizont poate fi tulburată rar şi pentru scurtă vreme.

În fine, citindu-l pe Cehov ne mai găsim în faţa unui lucru neaşteptat. Autorul a prevăzut tehnica fluxului de conştiinţă, atît de bine valorificată apoi de scriitorii moderni şi deja devenită obişnuită în proza contemporană. Însă nu doar că a făcut printre primele încercări (e adevărat, vagi, incomplete) de utilizare a tehnicii, dar a asociat-o atît povestirii clasice, cît şi mesajului moral al prozei sale. Considerînd ce-am scris pînă acum, parcă e o contradicţie: dacă personajele şi situaţiile sunt meschine, care e morala? La multe din ele, vina, autopedepsirea funcţionează excelent ca normă. La altele, pătimirea celorlalţi e regula care trebuie respectată. La unele e uitarea, la altele e tradiţia.

Poate că Anton Cehov e un nonconformist ascuns, poate că intenţia lui e să submineze ordinea vremii sale, poate că nu are nici un proiect de ordine nouă. Întrebarea e dacă, arătînd oamenii de rînd, analizînd cu atîta atenţie un număr suficient de mare de personaje, tipologii, vrea Cehov să spună: Iată omul! Nu aşteptaţi mai mult de la el.

Scrisă de Mihaela Butnaru

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!