Autor: Tudor Octavian
Rating:

Într-unul din comentariile de pe bookblog, un cititor mi-a scris, în loc de argumente opuse şi contraexemple, că nu am niciun fel de autoritate morală, culturală, intelectuală pentru a vorbi despre cărţi. La o asemenea acuză din partea unui necunoscut - evident nu a avut niciun gând să-şi decline identitatea - am refuzat să-l mai recunosc drept interlocutor. Tipul nu era interesat de dialog, ci era pornit pe jigniri.

Ceea ce ar fi trebuit să fac părea să aibă doar aceste soluţii: fie să mă duc să mă împuşc - ceea ce ar fi fericit ocazionalul meu adversar, deşi nu ar avea nicio importanţă dispariţia unui om nul ca autoritate - fie să continui prin recenzii cu metode la fel de nedrepte ca ale sale. De pildă, lui Tudor Octavian - autorul discutat în recenzia de faţă - să-i contest aşa, fiindcă mi-a venit mie - orice calitate de scriitor, să-i anulez autoritatea creatoare, să spun că altă carte mai slabă n-am întâlnit de-o vreme îndelungată. Parte din otrava cu care fusesem "impregnat" de acel cititor s-o transmit astfel mai departe către public ori către scriitorul discutat. Numai că pe bookblog.ro nu se discută decât foarte rar cărţi proaste. O tăcere politicoasă şi o îndepărtare fermă din teancurile tot mai mari de cărţi pentru citit sunt singurele măsuri întreprinse.

Dar de ce să nu calc astfel de vagi reguli ale unui blog de cultură sau propriile mele reguli de cititor? De ce să aibă reguli o persoană lipsită de toate autorităţile posibile! Fără s-o intenţioneze, acel comentator negativ mi-a redat o libertate care începuse să-mi lipsească. Neavând nicio autoritate, nici nu sunt restricţionat de ceva. Sunt liber să bântui fizic ori intelectual prin orice colţ al lumii. Nu pot fi iconoclast pentru simplul motiv că neavând nicio autoritate - şi hai să extind acest cuvânt - fiind un "om fără însuşiri", nici n-am de ce să recunosc altora vreo autoritate. Un dialog se bazează pe o recunoaştere reciprocă de autorităţi. Lipsa acestei recunoaşteri duce la un monolog totalitar. Şi la o insurecţie pe măsură din partea celui ignorat.

Dacă, prin urmare, nici n-am vreo autoritate, nici nu mai voiesc să recunosc una, atunci pot face tot felul de experienţe sociale. De exemplu să-mi neglijez îndatoririle asumate până acum, să le arăt celor care pretind vreo autoritate asupra mea că influenţa lor a dispărut, că la rîndul lor nu mai au nicio autoritate. Sau într-o manieră şi mai radicală, să uzurp autorităţi care nu mi se cuvin printre care ar putea fi şi vechea mea autoritate. Cea negată de acea voce "binevoitoare".

După acest lung voiaj prin tărâmul non-autorităţii, un alt cititor, mai nerăbdator va dori să vorbesc exclusiv despre cartea lui Tudor Octavian. Am ţinut să-l avertizez că îmi acordă astfel credit, îmi dă şansa unei autorităţi culturale. Cititorul respectiv va zvâcni însă nervos din picioare la atâta repetare a cuvântului "autoritate" şi va vrea cu orice preţ mutată atenţia pe adevăratul subiect al cărţii. Şi, pentru a nu mai pierde timpul (spaţiul tipografic) să-i spun răspicat dacă "Alte povestiri" e o carte bună sau proastă, dacă merită s-o citească sau s-o ignore atunci când îi va face cu ochiul în librărie.

Părerea mea - de om cu / fără autoritate - este că avem în Tudor Octavian un autor care, prin câteva texte, ar trebui să fie prezent în manualele de literatură română. În fond, ăsta e superlativul la care poate ajunge un scriitor român de azi şi singurul prin care-l pot cunoaşte tinerii.

Bun, asta e o declaraţie gravă şi cu posibile consecinţe ierarhice. Ce să caute Tudor Octavian alături de importante opere precum "Poema chiuvetei" ori "O motocicletă parcată sub stele" ale lui Mircea Cărtărescu, de până acum ignoratul roman "Zmeura de câmpie" a lui Mircea Nedelciu ori de "Cantofabulele" formaţiei Phoenix care, în paranteză fie spus, sunt scrise în majoritatea lor de poetul Şerban Foarţă. Un personaj pus pe negaţii, un nonautoritar ar spune că T. Octavian a realizat nişte pastile í  la Paul Everac. Nişte schiţe cvasilipsite de dialog. Nişte naraţiuni care se pretind povestiri, dar nu au nici dimensiunea necesară, nici caracteristicile speciei. De parcă operele menţionate mai sus din manualele noastre liceale le au!

De fapt, avem de-a face cu o formă epică fixă. Mai precis, o povestire cu formă fixă întrucât autorul a fost limitat, s-a silit să-şi cenzureze redactarea la 2500 de semne, pe măsura spaţiului tipografic acordat de unul dintre jurnalele noastre naţionale. Evident, nu T. Octavian a inventat această suspecie literară, dar este în felul său un la fel de fanatic "pontist" precum sonetiştii din genul liric.

La un curs al profesoarei universitare, Antoaneta Tănăsescu, am aflat despre o teorie radicală a lui Aristotel care credea că un autor nu poate excela decât într-o specie literară, unul în epopee, altul în roman, altul în poezia lirică. Totuşi modernitatea pare să abunde în contraexemple ale acestei teorii - majoritatea scriitorilor s-au manifestat în numeroase domenii ale literarului. Mi s-a părut potrivită ca exemplu opera lui Lucian Blaga. Cu această ocazie, a încercării de a adeveri teoria aristotelică, am definit acel invariant artistice ca o substanţă literară proprie care la Lucian Blaga era de natură lirică, ba chiar uşor elegiacă. Are un teatru cu clar contur poetic, o proză cu numeroase inserţii poetice, ba chiar filosofia sa vorbeşte de spaţiul mioritic, originar totuşi dintr-o baladă. Antoaneta Tănăsescu la rândul ei a spus că un alt monstru sacru literar, George Călinescu se dovedea romancier până şi în critica sa, ba chiar că "Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent" este de fapt un mare roman mustind de presonaje.

În această perspectivă critică, care ar fi substanţa lui Tudor Octavian? Poate fi ea întrezărită numai după lectura câtorva zeci de povestiri! Cred că este evidentă ipostaza de povestitor ironic într-o lume autistă. Un autor care-şi decupează viaţa în mici petece amuzante, în forme de reflecţie şi, mai ales, un important fiziolog modern în continuarea fiziologiilor franceze luministe ori a celor făcute de Costache Negruzzi - vezi de pildă "Fiziologia provinţialului".

Acum nici despre marele povestitor A. P. Cehov nu m-aş putea pronunţa că are numai capodopere printre povestirile sale, deci cu atât mai puţin nu voi putea spune aşa ceva despre încă ignoratul Tudor Octavian. Care ar fi însă în opinia mea acele povestiri antologice, povestiri cu o tranziţie neaşteptată şi cu o cheie finală imprevizibilă: "În Bulgaria e altfel", "Garsoniera de lângă ghena de gunoi", "Exerciţiu pentru memorie", "Fericirea de a nu fi niciodată nefericit".

Parţial din zecile de povestiri, aş putea cita mult mai multe. Dar, mai degrabă, la final iată trei dintre năzdrăvăniile propuse de Tudor Octavian. O singură menţiune mai am. Autorul şi-a luat ca prototip, personajul năstruşnic Vasile B., echivalentul unui Mache din schiţele carageliene.

În povestirea "La celălalt capăt al soartei" constată că pentru fiecare talent există un nefericit la antipod. Că opinia publică este atrasă numai de personajele cu un şir nesfârşit de succese, dar ignoră pe cei care acumulează într-un mod spectaculos insuucese. Şi ne oferă pilda unui om care lua bătaie de mic şi a ajuns să fie pleznit cu timpul numai de personalităţi. Colecţiona vânătăi ori injurii de la oameni celebri.

În povestirea "Sărăcia" arată câteva dintre detaliile acestui rău social. Există totdeauna oameni mai săraci decât noi. Oamenii săraci sunt oameni modeşti care de obicei caută să nu se situeze pe ultimul loc la sărăci. Din păcate, sărăcia generează şi complexul unui bine nemeritat. "De aceea săracii care se îmbogăţesc sunt atât de lacomi şi de zgârciţi. Ştiu că numai sărăcia e lungă. Că bogăţia nu durează, că oricât ai aduna şi poseda, sărăcia e încă pe urmele tale".

În povestirea "Ce mai rămâne, după ce s-a scos tot", este realizată o analogie între o întîmplare din tinereţea naratorului când, din plictis, scotea dintr-un radio de transmisionişti în fiecare zi câte o piesă şi totuşi radio-ul continua să meargă şi poezie, care pare să supravieţuiască, deşi i s-a scos cam tot. Rima, ritmul, coordonatele logice. Poate că nu e departe vremea când arta nu va mai avea nevoie de public, conchide povestitorul într-o frază măiastră de final: "poezia şi muzica vor fi difuzate numai prin staţii radio din care s-au scos toate piesele".

Dacă aceste trei povestiri finale, ori consideraţiile de mai sus v-au atras atenţia şi vă vor face cândva să-l citiţi pe Tudor Octavian, ori, cine ştie, poate ajunşi în situaţia de a decide cine să intre în manuale, îl veţi numi şi pe acest autor, în acest caz articolul meu şi-a făcut datoria şi mi-a dovedit autoritatea. Altfel, urmează... libertatea tăcerii!

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea