bookblog.ro

---

Amintiri din comunism II

Scris de • 28 April 2010 • in categoria Altele

Partea I

Mă numesc Sorin Andreica şi ar fi o întreagă istorie despre mine de la naţionalizarea şi etatizarea băncilor 1947-1948 până azi (naţionalizare=etatizare) mai ales că tinerii sunt interesaţi de perioada odioasă şi trebuie să ştie, nici eu nu mă consider bătrân ca am doar 44 de ani.

Vreau să respect proporţiile între suferinţa foştilor deţinuţi politici şi a descendenţilor, a acelora care nu au avut originea socială sănătoasă şi care au avut partea lor de suferinţă cu toate că zăbrelele noastre erau afară, în aer liber. Cei ce cred în esenţa cu ochii înlăcrimaţi, cu stăpâniri de sine, mai dau câte o pagină din cartea vieţii a tinereţilor pierdute. Aceşti sfinţi mai înalţi decât istoria (mai înalţi decât istoria-cum bine zicea cineva) sunt şi vor fi pilonii neamului românesc.
Bunicii mei au fost oameni înstăriţi au avut pământ, o fabrică de cherestea, o batoză, un cazan de fiert ţuică şi o gospodărie cu de toate până în noaptea ce a nimicit toată munca şi sacrificiile făcute de neamul meu prin actul de naţionalizare, legea odioasă nr.119 din 11 iunie 1948 urmată de celelalte legi şi decrete.

1.Maşinile morţii

Îi tot adună şi-i ducea la poliţia oraşului Viseu de Sus. Bunicul aflase de stigmatizare, oprobriul public şi legarea în lanţuri iar noaptea în care s-a pregătit arestarea de la centru a gospodarilor nu l-au putut lua prin surprindere că era un om iute de picior. Ştiind că sunt pe urmele lui era tot timpul într-o stare de hăituială.
Sunetul de alarmă ce se declanşa în sufletul înveninat de prigoana şi mereu în alertă era dat de câinele bunicilor mei care adevereşte proverbul că este cel mai bun prieten al omului. Acest semnal de alarmă cu ticăitul sau lătratul era dat de fiecare dată când se apropiau cei ce cu ura faţă de neamul meu vroiau să-l lege pe bunicul.
Înarmat cu o cergă (pătura de lână) de dimensiuni cât o lungime şi 2 lăţimi de om, sărea peste geamul dinspre apus luând-o la goana incăpuit (speriat) prin munţi şi păduri pe unde avea locuri, unde dormea în frig sub pătura frunzelor din pădure iar uneori se mai ascundea cu frică la o căsuţă şi un grajd unde vara cosea fanul. Fiind mai tot timpul dispărut iar bunica neavând nici un semn de la el s-a interesat pe la jandari crezând că-i prins iar răspunsul plin de ură, fiind dominaţi de îndârjeală îndoctrinată a luptei de clasă i-a spus"unde-i banditul că scot pistolul din sertar şi-l impuşc". Într-o noapte cei ce cu ură faţă de munca bunicilor şi străbunicilor mei l-au şomat şi arestat pentru simplul fapt că era un om gospodar.
La somaţie bunicul le-a răspuns blajin că nu trebuie să-l lege ca se duce el singur. Aşa a ajuns să fie închis la miliţia (acum poliţie) din oraşul ce se afla în apropiere. Aflând bunica că-i arestat, degrabă s-a dus la un avocat foarte bun prieten de familie cu bunicii mei. Acest om şi-a riscat viaţa, cariera şi familia (care mai târziu prigonita fiind a luat drumul pribegiei, o parte prin capitala iar o parte pe pământuri străine prin America) Înarmat cu înscrisuri de pe la judecătoria Vişeu şi cu un întreg arsenal avocăţesc încearcă să-l scoată. În acest răstimp bunicul încarcerat fiind întâlneşte o cunoştinţă care era vizitiu la jandari. Cocisul (vizitiu) reuşeşte să-i spună că o să vină după el de pe la giudeţ cu maşini şi o să-l ducă, iar ca pe cei care i-au dus înainte n-au mai ajuns la Baia-Mare că i-au împuşcat pe câmpuri. Cocisul om de treaba şi cunoscându-l îi spune că atunci când o să apară o să-l scoată prin ocolul (perimetrul sediului) miliţiei la munca şi o să-l ascundă. Maşinile morţii nu s-au lăsat aşteptate, cocisul se ţine de promisiune şi-l ascunde sub o calească care era plină cu gunoi, confiscata şi transformată în remorca de ura luptei de clasă. Nu ştiu cum da maşinile nu mai aşteaptă (probabil o fi fost pline cu alţi gospodari sau duşmani de clasă) şi pleacă urmând ca să-l ia data viitoare. Învoindu-se cu cei de pe la miliţie împreună cu cocişul care-i minte este încarcerat din nou aşteptând speriat şi foarte supărat întoarcerea maşinilor morţii. Ce putea oare să fie în sufletul său ştiind că urma să-l împuşte.
Bunica era aproape tot timpul la avocat acasă insistând şi rugându-l să grăbească lucrurile. Apărătorul reuşeşte să pornească judecata şi după numeroase declaraţii reuşeşte să-l scoată printr-o hotărâre judecătorească. Îmi povestea bunica ca atunci când l-a aşteptat la usa postului de miliţie era alb ca varul, cu ochii adânciţi în orbite sclipind de bucurie şi cu bocancii fără şireturi neştiind cum să iasă mai repede. De bucuria efemeră bunica i-a dat celui ce păzea poarta o bucată întreagă de slănină. (vă daţi seama ce foamete era în acea perioadă şi care era moneda de schimb) Fabrica era ocupată şi păzită de securişti care nu le permiteau nici măcar să se apropie de ea. Pentru bunici începuse urmărirea, o altfel de urmărire, care să ducă la arestarea lui din nou şi să ajungă să-l ia maşinile morţii. Era hăituit şi urmărit tot timpul cu cine vorbeşte unde se duce şi ce face, văzând acestea bunicul mai mult era fugit, ascunzându-se. Foloasele muncii bunicilor şi străbunicilor mei le-au tras comuniştii până în 1962 când fabrica a fost o parte mutată şi alta demolată.
Bunica îmi povestea că înainte de naţionalizarea şi etatizarea băncilor 47-48 au dus-o greu, îmi zicea că atunci când trebuia să dea cotele au încărcat şi transportat la gara o căruţă plină de cereale, dar îi mai lipseau câteva kilograme şi ce să vezi au venit de i-au confiscat de prin casă. Prin alte părţi mi-au povestit că intrau şi luau tot, nu le mai lăsa nimic din toată truda de o vară. Comuniştii erau adevăraţii "Jupuitu" a lui Moromete în perioada cotelor. Toată viaţa lor a fost un chin şi o vrajbă cu prigoana comunistă.
Bunicii mei nu au reuşit să aibe lumina în casă decât prin anii 80-85 iar televizor de abia în anii 90, după revoluţie. Mătuşa mea nu era primită la şcoli pe motiv că nu are origine socială sănătoasa iar părinţii mei au dus-o greu. Bine , veţi spune dvs. ca şi alţii au dus-o tot aşa, dar acum cred că toate convergeau spre o victorie finală a perversităţii comunismului. Câte şi mai câte pătimiri datorate perversităţilor vremurilor care începeau să fie din ce în ce mai odioase şi elaborate de o inteligentă împrumutată de pe nu ştiu unde care înlocuiau închisorile comuniste.

2.Copilăria

Eu în primii ani de viaţa mă pândea moartea printr-o boală cruntă iar dacă nu erau bunicii mei să mă ducă la Sighet în spital eram doar o amintire vagă. Câteva din cele ce mi s-au întipărit în minte din anii copilăriei mele şi pe care le ţin minte, cum ar fi joaca prin spatele batozei ce avea un tambur plin de cuie pătrate şi groase, deasupra nişte site la care nu reuşeam să ajung niciodată, doar mă uitam la ele şi pe care o ascunseseră într-o şură mare în capăt dar care a dispărut şi ea fără a-mi da seama.
Ce m-a mai marcat a fost moartea străbunicii mele şi bliţul unui aparat foto ce m-a speriat în grădiniţă germană. Cu toată ura împotriva clasei mele de duşmani ai poporului eu am crescut la două familii de nemţi dintr-un cartier unde se vorbea un dialect nemţesc, unde mergeam lunea şi veneam sâmbăta luând bătaie împreună cu copilul lor de aceiaşi vârstă cu mine. El stătea în fata iar eu în spatele lui şi când dădea în el nu ştiu cum se făcea că ajungea la mine iar vorbă lui mama pâinea unsă cu unsoare şi cu boia era la ordinea zilei .Părinţii mei şi-au tras mult de la gură ca să pot învăţa germana.
Pentru că erau aproape tot timpul la servici am mai crescut şi cu bone care ne-au umplut de păduchi, mama sosea seara târziu iar tata ajungea atunci când nu se mai putea face nimic pentru că odată ajuns acasă era epuizat.
În şcoala germana am învăţat să cânt la flaut da nu prea mult "Alle meine Entchen" (toate gâştele mele) şi cam atât. Colegii mei au apărut într-o emisiune la televiziunea romana, emisiunea în limba germană, înainte de a începe m-a apucat cineva de cravată smulgându-mă din mijlocul colegiilor şi m-a dus printr-o cameră până când a trecut filmarea. Tot aşa am păţit-o în tabără la Vartejul Bucureştilor când am participat la emisiunea şapte ori şapte, tot la televiziunea romană-parcă mai era alta-când după emisiune mă prinde cineva şi mă scutură bine de nu realizez ce mi se întâmplă. Făcând legătura între cele două îmi dau seama că nu eram doriţi nicăieri. Toată viaţa mea am fost un taciturn construind un monument al tăcerii oculte.
Nu ştiu de ce dar parcă eram ciumat sau aveam lepra prietenii, în ghilimele spus, făceau chefuri, sărbători de naştere iar eu nu eram invitat cu toate că îi vedeam cum vorbesc faţa de mine să se întâlnească sau să petreacă undeva. Pe mine nu mă chemau, nu vă daţi seama ce durere sufletească aveam şi cum mă simţeam de marginalizat, cred că le spuneau părinţii să mă evite.
Tot aşa cu Gyuri un vecin de pe o stradă lăturalnică căruia îi cer împrumut o pereche de tenişi să joc fotbal şi care mi da. A doua zi mă întâlnesc cu el având tenişii lui în picioare şi să vedeţi ce păţesc, mă descalţă de mă lăsa-n picioarele goale numai cu ciorapii, ce să fac, ce să fac, eram la două străzi de casa mea şi aproape de centru, să fi văzut ce fugă, desculţ numai în ciorapi pe stradă până acasă. Bine veţi zice că şi alţii o avut păţanii din astea şi aveau origine socială sănătoasa, da durerea sufletească n-o avut-o nici unu cum am avut-o eu. Cu tot respectul faţa de cei ce citesc şi respectând proporţiile, da cred că cei de teapa mea "pleava şi drojdia societăţii " cum ziceam eu pe vremea odiosului o să mă înţeleagă mai bine. Un alt eveniment pe care acuma îl realizez este momentul când am fost dus cu şcoala să vedem o fabrică de cherestea să ni se arate un gater cu rotile de transmisie şi cu volanta ce se afla sub podea", parcă cineva mi-a făcut o poza-aşa o fost sau este şi al vostru.
Eu nu mi-am ţinut niciodată pe vremea odiosului ziua de naştere iar la aniversarea de 18 ani când am cheltuit aiurea 800 de lei pe jocuri cu maşinuţe (ca să se justifice urmarea) iar sumă considerabilă pe atunci primită de mătuşa mea care m-a căutat toată ziua prin Timişoara făcându-şi griji de dispariţia mea şi care vroia ca pe acei bani să-mi cumpere ceva găsindu-mă pe un pod când mă întorceam spre casă îmi arde o palmă de o ţin minte toată viaţa. Tot aşa şi la nunta mea pe lângă dar am primit o palmă, de data asta de la mama.
Cam atât o fost cu aniversările mele în afară de un episod pe când eram în clasa întâi, când străbunicul meu mi-a ţinut ziua doar în familie şi pe care mi-l amintesc bătrân în capul unei mese lungi lăudându-mă pentru premiul trei la secţia germană, care locuia într-o casă boierească cu uşi şi camere înalte având o terasă plină de muscate pe pervaze de îţi era mai mare dragu să stai vara şi de unde se vedea vârful unui munte ce veghea ca un martor al oropsiţilor, fărădelegilor şi nedreptăţilor.
Casa a fost naţionalizata şi dărâmată ca să construiască o clădire rece de betoane să le fie cald minerilor ce lucrau pentru prăbuşirea adică propăşirea unei lumi utopice în minele dintr-o localitate limitrofă.
Fiind bun prieten cu aproape toţi evreii în perioada interbelică şi cărora le împrumuta bani tot timpul ca un mic bancher, care dormea iarna în frig şi mânca cu cumpătare să nu cheltuiască banii pe care-i strângea într-o "scatuie" cutie pe care o ţinea închisă cu lacăt într-o cămară de numai pe scara puteai ajunge la ea, la care eu mai târziu când el era foarte bătrân şi scatuia era plină de pine de păianjeni iar eu cât o lungime de coada de matura mă uitam la acel loc fără a-mi da seama că acolo se regăseau atâtea sacrificii năruite de tăvălugul proletariatului solidar şi plin de ură.

3.La capătul lumii

Bunica îmi povestea că străbunicul a fost în primul război mondial până la capătul lumii unde a stat 8 ani în lagăr -prin câte a trecut-. "Războiul îi tragic şi absurd" spunea marele scriitor Camil Petrescu.

Stând pe cuptiori cu o cergă pe picioare într-o linişte monumentală asculta atrocităţile tragicului şi absurdului. Tristeţi relatate ca pe un jurnal de război în care străbunicul fiind luat prizonier în primul conflict mondial le-a trăit cu bocancul pe grumaz, o viaţă în agonie înspre şi la capătul lumii. Fiind în trenurile care pentru cei mai mulţi nu avea bilet de întoarcere povestea cum în opririle lor prin gări prizonierii erau folosiţi pe post de călăi. Cei cu stea rosie-n frunte îi cobora din vagoanele în care stăteau claie peste grămadă punându-i să spânzure preoţi în sutane care erau hăituiţi, adunaţi şi legaţi mai rău decât animalele. Prizonierii erau obligaţi să-i atârne în ştreang iar scaunul de sub picioare era împins de ciumă de culoarea sângelui care începea să se extindă tot mai tare şi mai tare distrugând toată cultura generaţiilor de-a rândul. Până la ciuma roşie era unul dintre cele mai credincioase şi evlavioase popoare cu o cultură demnă de invidiat, martori fiind bisericile şi palatele rămase întregi după ciuma. La capătul lumii timp de 7 ani străbunicul este ţinut prizonier ducând o viaţă cumplită de supravieţuire. În al optulea an se întoarce bolnav şi sleit de puteri doar printr-o minune.
În cel de al doilea tragic şi absurd, îmi povestea bunica, străbunicii mei au ascuns o familie de evrei în timpul nazismului dar care dorea să fie cu familiile lor au plecat fiind duşi în lagăre unde şi-au găsit sfârsitul. Familia mea a fost prietena cu evreii generaţii de a rândul. Străbunicul era foarte bun prieten cu primarul Ştrifunda un mare erou al luptei de clasa ce a fost prigonit prin munţi, luptând împotriva urii şi îndârjelii clasei îndoctrinate cu slogane utopice iar împreună au fost la Alba Iulia cu drapele fiind mândri că sunt romani.

(va urma)





Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Pingback: Tweets that mention Amintiri din comunism II -- Topsy.com

  2. Pingback: Amintiri din comunism III

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro