bookblog.ro

---

Anul în retrospectivă

Scris de • 21 December 2006 • in categoria Altele

o listă haotică de cărţi citite sau nu anul acesta
sau "cele mai bune/proaste cărţi pe care le-am citit (sau nu) în 2006"
de Cristi Mitran

Ne aflăm în acea perioadă a anului în care putem privi în urmă, realizând că nu am făcut nimic şi că viaţa nu are nici un sens (în curând va trebui să scriu "niciun"). Desigur glumesc, glumesc, dar mă gândeam că lumea e prea optimistă de sărbători.

De asemenea putem privi în urmă la ce cărţi am citit în acest an, şi dacă nu mai ţinem minte e bine că avem o listă cu recenzii pe care le-am scris. Nu aveţi? Nu-i nimic, am eu.

Puteţi citi acest articol (deşi "feature" sună mai bine) ca un top al cărţilor pe care le-am citit în acest an, deşi este vorba mai mult de o listă alcătuită oarecum la întâmplare, într-o zi (21 decembrie) când, din întâmplare, era şi ziua mea de naştere, cu câteva ore înainte să plec pentru o noapte nebună în oraş. Puteţi să-mi trimiteţi mail-uri de felicitare, chiar aş aprecia şi aş răspunde la fiecare, imediat ce o să fiu în stare să scriu coerent din nou.

Aşa că este un "feature" foarte special, şi o să vorbesc mai mult despre experienţele mele cu cărţile, pentru că oricum au deja recenzii. Uitaţi-vă pe listă, la coperţile frumoase, şi dacă vă atrage vreuna luaţi-o de Crăciun.

Fără să mai lungesc vorba o să dau drumul la listă, şi o să încep complet întâmplător cu:

Cea mai bună carte pe care am citit-o în 2005:
Good Omens
- Neil Gaiman and Terry Pratchett

Neil Gaiman Terry Pratchett Good OmensBine, poate am trişat un pic, dar nu mai ţin minte exact când am citit cartea. Ştiu doar că am primit-o anul trecut de ziua mea, şi se poate (sau nu) să o fi citit după Revelion.

Într-o recenzie pe care am scris-o poate puţin prea entuziasmat i-am dat cinci steluţe, deşi acum regret oarecum acest lucru. În cuvintele unui prieten "Good Omens e ca un tren din ăla care porneşte foarte repede şi rămâne fără abur pe la sfârşit". Partea tristă e că are dreptate, şi cartea nu reuşeşte să fie chiar atât de amuzantă pe cât ar vrea să fie. Are momentele ei de geniu, şi momentele mai puţin bune, dar faptul că de cinci luni tot umblă pe la prietenii mei spune ceva.

Mă întreb ce carte o să primesc anul acesta, pentru că până la ora scrierii acestui articol (15:06) am primit doar bani, şi o lumânare foarte specială, pe care trebuie să o aprind şi să-mi pun o dorinţă. Nu o să vă spun ce dorinţă am de gând să-mi pun, dar nu are nici o legătură cu Good Omens.


Cea mai bună carte la care am scris o recenzie proastă:
Snow Crash
- Neal Stephenson

Neal Stephenson Snow CrashCa să lămurim problema din start, Snow Crash e o carte foarte bună, dar eu am zile în care fac recenzii foarte proaste. Dacă o să urmaţi linkul de mai sus o să vă convingeţi, dar mai bine nu o faceţi şi mă credeţi pe cuvânt.

Spun că e e o recenzie foarte proastă deoarece mi-a spus cineva care are păreri destul de relevante despre aceste lucruri. E o recenzie pe care am început-o complet aiurea (de aia nu a citit nimeni mai mult de doua paragrafe, ceea ce e bine pentru că al treilea paragraf mi-ar fi adus scrisori de ameninţare). Undeva mai încolo am folosit greşit termenul "postmodernism", lucru pe care încă îl mai fac în orice recenzie referitoare la Murakami şi nu am de gând să mă opresc vreodată.

Dacă cineva chiar a citit până la partea în care am spus "Îmi vine greu să recomand această carte oricărei alte persoane în afară de de mine însumi", vreau să-mi cer scuze şi să spun că ar trebui să citiţi această carte dacă vă place SF-ul în general. Este un monument al literaturii cyberpunk, poate chiar mai importantă decât Neuromancer-ul lui Gibson.

Cea mai bună carte la care nu am scris o recenzie:
Crimă şi Pedeapsă
- Dostoievski

Dostoievski Crima si pedeapsaDin păcate nu s-a gândit nimeni altcineva de pe bookblog să scrie o recenzie la ea, aşa că va trebui să mă gândesc eu repede la ceva de spus. Crimă şi Pedeapsă ar putea fi cea mai bună carte scrisă vreodată, şi dacă nu ar fi cu siguranţă ar fi undeva în top.

Ceea ce face această carte atât de remarcabilă este felul în care autorul lucrează cu psihicul uman. Felul în care personajul principal plănuieşte crima, o comite, iar apoi este efectiv distrus de remuşcări transformă romanul într-o viziune înfricoşătoare asupra condiţiei umane în general.

Sigur, finalul nu e chiar pe gustul meu, autorul cam dă cu bâta-n baltă (să nu mai spuneţi numănui că am spus alta), nu pentru felul în care se termină efectiv, ci pentru modul în care Raskolnikov îşi găseşte salvarea.

Nu vreţi să rataţi cartea aceasta.

Cea mai bună carte pe care o s-o citesc imediat ce mă trezesc mâine:
A trăi pentru a-ţi povesti viaţa
- Gabriel Garcia Marquez

Gabriel Garcia Marquez A trai pentru a-ti povesti viataAm început să citesc Marquez de abia acum o lună, la insistenţele lui Alin. Şi mă bucur că a insistat, din motive pe care o să le vedeţi la finalul acestui articol. Literatura sud-americană încă mai este un mare mister pentru mine, un domeniu în care plănuiesc să intru serios cândva anul viitor (poate pe la vară).

Tot Alin mi-a dat A trăi pentru a-ţi povesti viaţa, duminica trecută, şi de atunci pot să spun că am citit introducerea (alaltăieri într-un bar) şi patru pagini din primul capitol (azi la un curs). Lucrul asupra căruia vreau să atrag atenţia este că nu avem în faţă nişte memorii, ci mai degrabă un roman.

Cum pot să spun asta după doar patru pagini? Am surse de încredere. Şi una din trăsăturile mele definitorii e că persist şi atunci când greşesc, deci recenzia mea (care probabil o să apară cândva la anul) o să spună acelaşi lucru. Între timp citiţi recenzia Laurei Magureanu, şi cumpăraţi cartea asta cuiva de Crăciun (poate chiar vouă).

Cea mai bună carte de Murakami pe care am citit-o anul acesta:
La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor
- Haruki Murakami

Haruki Murakami La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilorAm citit foarte mult Murakami anul acesta. Atât de mult încât va trebui să scrie mai multe cărţi, ca să am ce citi anul viitor. Chiar am plecat de la Gaudeamus cu patru cărţi de ale lui, probabil cea mai mare vânzare pe care o făcuse Polirom toată ziua.

La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor e prima carte scrisă de japonez pe care am citit-o, la recomandarea unui prieten care, întâmplător, stă în Japonia, deşi nu e japonez. Recenzia mea nu se pune în valoare adevăratele calităţi ale cărţii, aşa că o să încerc să-mi spăl păcatele acum, în ceasul al doisprezecelea.

La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor este grozavă pentru începutul genial, în care personajul-narator aşteaptă într-un lift despre care nu poate să spună dacă urcă sau coboară, dacă merge sau stă pe loc.

La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor este fantastică pentru felul în care încheagă două planuri narative scrise practic în genuri diferite de literatură. Planul "real" are gangsteri cât gorile, demoni japonezi în metrourile de sub Tokyo şi cântece rock "˜n roll. Planul "imaginar" are vise ţinute în cranii de unicorni, oameni fără umbră şi un sat împrejmuit de un zid imens, aflat la capătul lumii. Şi corespondenţa dintre cele două este explicată printr-o diagramă. Da, o diagramă desenată pe un şerveţel de un profesor nebun, inserată în paginile cărţii. Încă mai discut despre asta cu un prieten, şi încă ni se mai pare genial.

La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor nu trebuie ratată, chiar dacă nu sunteţi un fan al lui Murakami. Asta pentru că nu prea seamănă cu ce a mai scris, şi cu nimic din ce a scris după aia. A avut şanse mari să fie cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta, dar a fost bătută pe ultima sută de metri.

Cea mai bună carte pe care nu am citit-o:
Book of the New Sun
- Gene Wolfe

Gene Wolfe Book of the New SunNu am nici o scuză. Un prieten mi-a dat cartea şi nu am fost în stare să o duc până la capăt. Asta pentru că nu am înţeles nimic, şi nu e vina autorului, ci vina mea.

Book of the New Sun este un "puzzle book", un SF în care autorul nu îţi dă toate piesele şi te lasă să umplii singur golurile. De fapt nici nu pot să-i spun SF, pentru că transcende total acest gen. Gene Wolfe şi-a inventat propriul gen de ficţiune.

Cred că am nevoie de foarte mult timp liber, foarte multă răbdare şi foarte multă atenţie ca să înţeleg ceva din această carte. Şi când o termin de citit trebuie să o iau de la capăt. Poate voi o să aveţi mai mult succes.

Cea mai bună carte pe care am dat-o cuiva şi nu i-a plăcut la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie, lucru pe care-l găsesc inexplicabil:
Lord of Light
- Roger Zelazny

Roger Zelazy Lordul luminiiNu o să spun cui i-am dat cartea, pentru a-i apăra pe cei nevinovaţi (eu). De asemenea nu pot să spun ce se întâmplă în carte (la fel cum nu am putut să spun nici în recenzie), pentru că aş distruge efectiv lucrul care o face genială, anume felul în care spune şi apoi inversează povestea.

Lucrul pe care pot să-l spun este că Zelazny foloseşte în Lord of Light o tehnică numită "naraţiune inversă", care la prima vedere face povestea destul de greu de urmărit. La a doua vedere lucrurile se mai clarifică, dar tot ne aflăm într-o situaţie dificilă pentru că este vorba despre zei budişti. Nu trebuie să ai studii în religii orientale pentru a aprecia cartea, dar nişte cunoştinţe de bază nu ar strica. Slavă Domnului (şi lui Buddha) pentru notele de subsol.

Ideea de bază e că trebuie să te ţii de carte, pentru că de pe la mijloc lucrurile încep să se clarifice şi povestea devine atât de clară, impresionantă şi captivantă încât descoperi că ai în faţă unul dintre cele mai bune romane SF scrise vreodată. Păcat de final totuşi...

Cea mai bună carte pe care am dat-o cuiva şi i-a plăcut aproape la fel de mult ca şi mie, dar nu destul de mult, lucru pe care-l găsesc descurajator:
Zei americani
- Neil Gaiman

Neil Gaiman Zei americaniPoate e aceeaşi persoană, poate nu. Ştiu că citeşte asta, aşa că o sa-i spun să citească şi Anansi Boys, pentru că e mai bună.

Spuneam în recenzie că i-am dat cartea şi tatălui meu, care până când terminasem eu recenzie nu mi-o dăduse înapoi, dar aveam speranţe mari că o să-i placă. Sunt fericit să anunţ că i-a plăcut, şi că am discutat o vreme despre ea.

Lucrul care face această carte grozavă este amestecul total de real şi fantastic, şi viziunea pe care o are asupra religiei. De fapt tot discursul despre religie din carte este o metaforă pentru formarea poporului american, şi cartea devine mai mult un ghid de călătorie prin Midwest. Partea amuzantă e că şi Gaiman e doar un turist în America, el fiind născut în Anglia.

Aş fi vrut să scriu şi ceva despre Anansi Boys, însă deja m-am lungit prea mult şi trebuie să închei în curând. Anansi Boys este un roman cu un ton mult mai lejer şi amuzant, o schimbare radicală faţă de American Gods, care nu poate să dea greş pentru că dacă discursul filosofic despre natura poveştilor nu vă place rămâne întotdeauna umorul, şi invers.

Cea mai dezamăgitoare carte pe care am citit-o anul acesta:
Kafka pe malul mării
- Haruki Murakami

Haruki Murakami Kafka pe malul mariiCe surpriză, şi pentru mine şi pentru voi. Mai aveam foarte puţin şi declaram că e cea mai proastă carte pe care am pus mâna anul acesta, dar am citit pe copertă că e demnă de un Nobel, aşa că nu vreau să mă fac de râs - o declar doar dezamăgitoare. Nu am apucat să scriu încă o recenzie pentru ea, dar probabil o s-o fac.

De ce nu mi-a plăcut? În primul rând cred că am avut aşteptări prea mari, după ce am citit În căutarea oii fantastice şi La sud de graniţă, la vest de soare. Kafka pe malul mării nu se îndepărtează prea mult de stilul lui Murakami, însă ceva în ea nu se leagă atât de bine pe cât ar trebui.

Cele două personaje principale nu se întâlnesc niciodată, şi planurile lor narative sunt legate doar tangenţial. Cartea este un mare puzzle, din care trebuie să iei câte o bucată şi să o aşezi lângă o altă bucată, până când iese ceva. Din păcate mie nu mi-a ieşit nimic. Poate sunt prea prost şi vouă o să vă placă.

Sincer cred că Murakami ar trebui să se întoarcă la ce scria la început, şi să mai scoată cărţi ca Pinball, 1973.

Cea mai proastă carte pe care am citit-o anul acesta:
Mâna stângă a întunericului
- Ursula K. LeGuin

Ursula K. LeGuin Mana stanga a intunericuluiMultă lume o să mă urască pentru asta, dar nu mi-a plăcut sub nici o formă cartea aceasta. Acuma sper că înţelegeţi că atunci când spun "proastă" mă refer la faptul că e proastă în părerea mea, nu în părerea cercurilor SF care au premiat-o până nu au mai putut.

Nici nu o să enumăr motivele pentru care nu mi-a plăcut. Mai ştiu doar că m-a făcut doar să vreau să adorm. Nici nu vreau să mă mai gândesc la asta.

Citiţi recenzia dar staţi departe de carte (sau nu, poate vă place, off, subiectivismul ăsta).

Cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta:
Un veac de singurătate
- Gabriel Garcia Marquez

Gabriel Garcia Marquez Un veac de singuratateÎn primul rând citiţi recenzia lui Alin, pentru că este cea mai bună pe care am văzut-o tot anul.

Da, după minute în şir în care am avut discuţii aprinse cu vocile din capul meu, am ales Un veac de singurătate ca fiind cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta. Dacă nu aţi citit-o încă nu ştiu de ce mai pierdeţi vremea pe acest site, citind acest articol, în loc să fugiţi la librărie s-o cumpăraţi.

Acum vreo două luni am avut o discuţie absolut tâmpită la un curs, despre moartea romanului. Discutam pe baza unui articol care dezbătea dacă romanul a murit sau nu, şi nu mai ţin minte în orice caz concluzia.

Ideea acestui paragraf e ca dacă cineva şi-a imaginat/a visat urât/a scris o nuvelă SF pe tema asta/a ghicit în cărţi vreodată că romanul a murit, atunci nu trebuie decât să vadă această carte şi să-şi regândească toată viaţa.

Un veac de singurătate iese în evidenţă pentru vitalitatea extraordinară, povestirea impecabilă, personajele remarcabile şi substraturile filosofice ascunse adânc, dar gata oricând să iasă la suprafaţă. Un veac de singuratate este o carte care trebuie să se regăsească in bibliotecă.

Şi cu asta am terminat acest "feature" foarte lung, care nu este sub nici o formă topul oficial bookblog.ro, ci doar felul meu de a face o plimbare pe Memory Lane, cu un cântec în inimă şi un dans în suflet. Ne vedem la anul.

Când nu citeşte cărţi, Cristi Mitran scrie cărţi, învaţă să cânte rock "˜n roll, visează cu ochii deschişi, iar până la miezul nopţii îşi petrece vremea în parc cu câte o fată îndrăgostită.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro