bookblog.ro

---

Avanpremieră: „Femeia de hârtie” de Rabih Alameddine

Scris de • 1 February 2015 • in categoria Altele

Femeia de hartie-BP2013-aRabih Alameddine

Femeia de hârtie

Traducere din limba engleză de Mihaela Negrilă

Colecţia Biblioteca Polirom

Seria Actual

 

fragment

 

N‑aş traduce Murphy al lui Beckett chiar de‑ar fi scris într‑o altă limbă, să zicem sârbo‑croată, fiindcă nu‑mi place romanul. Am citit Aşteptându‑l pe Godot de trei ori şi tot nu pot să vă zic despre ce este vorba. Dacă, aşa cum afirmă unii critici, e vorba despre a muri de plictiseală în aşteptarea întoarcerii lui Dumnezeu, atunci piesa e chiar mai plictisitoare decât am crezut.

Lăzi, lăzi, cutii şi lăzi. Manuscrisele traduse au cele două cărţi, cea în franceză şi cea în engleză, puse într‑o parte a cutiei, pentru identificare. Tolstoi, Gogol şi Hamsun ; Calvino, Borges, Schulz, Nádas, Nooteboom ; Kiš, Karasu şi Kafka ; cărţi ale memoriei, ale neliniştii, dar nu ale râsului şi uitării. Ani de cărţi, cărţi de ani. O risipă de timp, o irosire a vieţii.

Cutia lui Sebald este aşezată deasupra cutiei lui Nooteboom, sub alte trei traduceri. Pun farfurioara cu lumânări pe un teanc de manuscrise. Dau jos cutiile de sus, având grijă să nu cadă stilului său de viaţă perfect sedentar din toţi aceşti ani. Abia pot să‑l car, aşa că nici nu se pune problema să iau şi farfuri­oara. Suflu în lumânare, cufundând în beznă camera menaje­rei, doar cu miros de fum, mucegai şi praf.

După ce un luptător palestinian a defecat pe pardoseala din această baie, la distanţă de o palmă spre sud de scurgere, am petrecut ore în şir în genunchi ca să curăţ mizeria soldatului, nămolul şi reziduurile. Am folosit o perie aspră din sârmă pentru frecat, ca un burete pentru şters tabla : cel mai nevătă­mător dintre instrumente. Afară, afară. Deşi nu mai e nici o urmă, păşesc întotdeauna pe deasupra locului respectiv, de parcă ar fi un câmp minat israelian – purtat pe sus de‑aripi neobosite peste abruptul vast1. Ceata de palestinieni nu a furat prea multe, căci nu era mare lucru de furat – n‑a existat niciodată o piaţă pentru cărţi.

Pun cutia grea pe jos, lângă fotoliul pentru citit. Cu o cârpă umezită puţin, o şterg de praf. Rup banda adezivă şi dau capa­cul la o parte. Vrafurile de hârtie sunt acolo, desigur, exact aşa cum le‑am lăsat acum mulţi ani. Iau un mic teanc de deasupra. Prima pagină are titlul cărţii în arabă, scris cu cerneală per­manentă, numele complet al lui Sebald şi al meu, Aaliya Sobhi, dedesubt, un pic mai mic. Coala e un pic sfărâmicioasă pe margini, dar nimic foarte îngrijorător. Îmi întind spatele şi mă gândesc dacă mai vreau o ceaşcă de ceai înainte de a mă afunda în lumea de melancolie a lui Sebald.

N‑ar fi trebuit să deschid uşa, ar fi trebuit să mă uit pe vizor, însă cu siguranţă nu mă aşteptam să mă pomenesc cu fratele meu vitreg cel mare. Nu mi‑am mai văzut fraţii vitregi de ani de zile şi nici unul dintre ei nu mi‑a mai călcat pragul de vreun deceniu sau mai mult. Cu toate acestea, ar fi trebuit să ştiu că el era. Atunci când mi‑a sunat soneria, auzisem vocea

Fadiei spunând „Necazuri“. De pe palier, nimic nu‑i împiedică vederea spre uşa mea, să observe cine vine la mine şi cine pleacă. El a sunat la sonerie şi, cum mişcările mi s‑au mai încetinit şi mi‑a luat câteva secunde în plus ca să ajung la uşă, a mai sunat o dată, un ţârâit mai lung, mai insistent. Fraţii mei vitregi, la fel ca atât de mulţi bărbaţi şi băieţi, au nerăbdarea celor cărora li se cuvine totul.

Fumegă de furie în uşă, cărând două valize demodate, înve­chite, dar nu uzate. Chipul lui ridat este deformat de emoţie nestăpânită şi de grăsime, iar trupul, de greutatea valizelor. Pufăie şi gâfâie, etalând mânia lui Ahile şi un obraz de purce­luş. Capul lui masiv, faţa şi gâtul sunt îmbujorate şi pătate cu roşu – o figură cubistă, buhăită, saturată de culoare. Intră val‑vâr­tej, trântind valizele pe pardoseala mea.

Chiar şi în împrejurări lipsite de ostilitate, fiecare dintre fraţii mei vitregi are capacitatea de a‑mi da fiori de spaimă. Ce se întâmplă acum este mai mult decât ostil. Pot să simt cum creşte temperatura în cameră. Limba mea are gust de cupru, ceea ce înseamnă că am o hiperventilaţie, pregătindu‑mă să fiu gata să lupt sau să fug, să fiu gata să‑mi iau sabia sau să sar pe cal. Îmi încetinesc inspiraţia. Mă concentrez să mă calmez.

Îl întreb amabilă ce face.

— Ţi‑o las pe maică‑ta, răspunde el. E rândul tău. N‑ar trebui s‑avem noi grijă de ea. E responsabilitatea ta. Eşti fiica ei şi n‑ai familie. Tu ar fi trebuit să ai grijă de ea în toţi anii ăştia. A sosit timpul, e rândul tău. Noi nu mai putem să facem asta.

Nu ţipă, dar aşteaptă să‑l contrazic. Vrea un motiv ca să ţipe.

Nu îi ofer unul.

Îşi scoate o ţigară din buzunarul de la cămaşă, o ţine între buzele uscate, lăsând‑o să se legene uşor, dar n‑o aprinde. Este un bărbat care a fost cândva puternic, redus la ceva aspru şi vulgar : gât fleşcăit, umeri laţi, bărbie moale, ochi încercănaţi de oboseală, pieptănătură neîngrijită. Pantalonii lui maro din poliester, de la un alt costum decât sacoul şi vesta, flutură şi foşnesc în timp ce el se plimbă încolo şi încoace prin vestibul. Se uită lung la mine, voind să mă retrag, speriată. Şi asta fac.

Mă retrag speriată întrucât, chiar dacă seamănă cu o parodie de tip dur, la fel ca întotdeauna, cândva l‑am ştiut periculos şi ameninţător. La începutul războiului civil în 1975, a îmbrăcat ţinuta de camuflaj de prost gust a uneia dintre miliţii, repetiţie generală de tragicomedie. Nu mă întrebaţi ce miliţie. Nu mi‑a păsat la vremea aceea şi nu ştiu. Semăna cu o caricatură, îşi împodobise pieptul slab (nu era gras pe atunci, doar uşor convex) cu medalii şi umerii cu epoleţi cu trese, imitându‑l triumfător pe Napoleon, Cometa Corsicană.

Fanfaronadă şi hybris, aşa era el, aşa e şi acum, dar asta îl face, în anumite privinţe, şi mai periculos.

Gândiţi‑vă la Bush – indecentul amalgam de banalitate şi perdiţie.

Cum se scufundă naţiunile…

Când Răzbunarea ascultă de cererea Prostiei.

Un gând neplăcut.

De câte ori mă gândesc la Bush, îmi vine în minte imaginea aceasta : un chip fărâmiţat în nisipul deşertului.

Numele meu e Ozymandias, Regele Regilor,

Cercetaţi‑mi faptele, voi, cei puternici, şi orice speranţă lăsaţi !

Un gând mai plăcut.

 

 

 

 





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro