Autor: Mihai Vlasie
Rating:

Acum ceva vreme am avut ocazia să merg la mânăstirea Secu unde povăţuia fericitul călugăr Ilie Cleopa. Din păcate, în ziua în care am ajuns nu a apărut el însuşi, ci un alt bătrân, din câte am înţeles, fratele său, care cunoştea însă tehnica de a se adresa poporului aproape la fel de bine. Ideea era că seara după slujba de vecernie se strângea amar de lume în faţa unui căsuţe cu pridvor şi aici unul dintre fraţii Cleopa învăţa despre diferite lucruri religioase. Acum ei utilizau cu succes farmecul pildei. Omul nu se poate hrăni numai cu învăţături şi îndemnuri, are nevoie şi de ceva poveste pentru a-i tihni mintea. Şi apoi niciodată nu ştii ce înţelege mintea unuia cu puţină carte faţă de a altuia cu prea multă, a celui care nu-i stă mintea la de-astea faţă de a celui care nu-i stă mintea decât la de-astea. În timp ce o povestire are măcar în sensul principal o curgere identică pentru toată lumea, o acţiune unică, un final care nu poate fi întors pe toate părţile. În fond, la fel de puţine minţi - dacă nu or fi aceleaşi - încep să ia la scuturat o povestire precum cele care întorc pe toate părţile o învăţătură.

Atunci, acel părinte Cleopa ne învăţase că asupra noastră dracii încearcă tot felul de metode pentru a ne câştiga cât mai mult de partea lor. Unii vin şi fac propuneri directe, alţii ne bat cu tot felul de necazuri şi duşmănii, dar cei mai răi şi mai eficace sunt cei care ne îndeamnă să amânăm să facem binele pentru mâine, mai încolo, adică niciodată. Dracii de genul celor care îmi apar chiar acum în inimă şi-mi zic că nu are rost să scriu acest articol, că pot să-l fac şi mâine, că sigur va ieşi mai bun altădată şi cu cuvinte mai alese, că mai bine fac altceva, aş putea să mai dorm puţin, să deschid numeroasele mailuri necitite, să-mi amintesc de gagici. Orice, numai să nu fac ceea ce fac. Mai ales dacă acţiunea este îndreptată contra lor.

Bun, sunt conştient că nu prea este multă lume convinsă de existenţa dracilor. Aceştia au fost puşi în cui odată cu poveştile despre îngeri şi acum cel mult amuză - oarecum paradoxal - în filmele de groază. Sau sunt priviţi ca nişte chestii perimate, cu contracte faustice care nu au cum să acţioneze asupra noastră, cei infailibil de vii. Uităm că sunt draci în viaţă care iau casa omului de lângă noi pe nimic şi îl aruncă în stradă, uităm faptul că în ciuda a mii de ştiri de la ora cinci nu putem explica comportamentul bestial a anumitor semeni de-ai noştri care comit acele orori.

Acest Mihai Vlasie afirmă că nu suntem pentru cele mai multe fapte rele vinovaţi decât noi înşine. Dracii ne împing la rele, dar noi decidem dacă acţionăm sau nu. Dacă ne transformăm mediul în care trăim într-un preludiu al iadului. Dacă devenim şefii terorii, dacă limbajul nostru se spurcă, dacă bestializăm iubirea, dacă nu respectăm pe nimeni şi nimic, dacă lăsăm să avem o inimă acrită de cruzime. Dacă ne lăsăm pradă ispitelor relevate de Ioan Casian, desfrânării, gloriei, lăcomiei, mâniei, strâmbelor, leneviei sau tristeţii. Dracii ar putea să aibă la fel de iscusite strategii de marketing prin care să câştige un om. Sunt formele lor faustice de acţiune. Odată apărute păcatele, multe dintre ele tăinuite, ce se întâmplă cu ele?

Este tocmai ce ni se povesteşte de către autor care creează acest roman parabolă în care ne prezintă cealaltă perspectivă, cea a răului. Este această scriere Azazel un fel de Dănilă Prepeleac extins în care sunt prezenţi atât draci lipsiţi de minte, din cei care scornesc cazne în maniera bătăuşilor şi găliganilor agresivi ori vin cu închipuiri de fiare ori târâtoare, dar sunt şi draci chivernisiţi, tartori, care lucrează asupra rosturilor subtile ale minţii, aducând erezia ori nebunia în mintea oamenilor.

Ce se întâmplă aici? Un demon vechi încă de pe vremea adamică, Azazel este pus paznic la o curioasă turmă de ţapi care poartă în coarne cât timp trăiesc oamenii păcatele lor, capitale sau nu. Cu cât sunt mai mari păcatele cu atât devin mai grele, mai de nesuportat, adesea ţapii înnebunind din cauza acestora şi luându-se la luptă pentru nimic. Azazel are viaţă grea şi trebuie să fie gata oricând să-i despartă. Acest Azazel este vocea naratorului şi avem din această perspectivă două timpuri. Unul care constituie cea mai mare substanţă a cărţii este dedicat vieţii dracilor în deşert în primele timpuri creştine când se luptau să ispitească pe primii sfinţi creştini, pe Macarie, pe Simeon stâlpnicul, pe Pahomie sau pe Antonie. Celălalt plan narativ este cel din prezent în care dracii nu mai au înfăţişarea lor clasică, aceea cu coarne, codiţă, ochi roşii, ci sunt înţoliţi în Armani, au avioane proprii, geantă diplomat, fumează cubaneze autentice. Şi mai ales nu se mai implică în faptele oamenilor, înmulţiţi peste măsură, ci doar asistă, consiliază, ofertă sfaturi de PR. Acum eu sunt în dezacord cu autorul Vlasie care probabil nu înţelege necesitatea acestor tehnici de piaţă, totuşi imoralitatea sau amoralitatea unora dintre jucătorii de pe piaţă nu o poate contesta nimeni. Şi azi e o întrebare delicată pentru unii milionari de-ai noştri în euro aceea cum au obţinut banii. Şi nici nu vor exista vreodată răspunsuri. Persoane care au dus la ruină mii de destine, care au generat valuri de sinucideri, de crize de inimă, care au otrăvit indirect sângele multora. Şi totul în numele aşa-zisei strategii de piaţă care are, nu-i aşa, câştigători şi învinşi. Acela care a luat banii să trăiască, toţi cei care au pierdut nu au de făcut decât să-i înghită pământul sau să înghită în sec. Probabil că un asemenea păcat nu îl lasă pe ţapul care îl poartă să se mişte de sub povară.

În primul plan sunt reconstituite "vremurile bune" de prin anii 200-300 după Hristos când lumea era foarte credincioasă, când existau mulţi oameni doritori de sfinţenie, luptători cu propriul trup şi care acţionau contra propriilor pofte. Oameni care scandalizau pe toată lumea aceasta de tip "fă cât mai mulţi bani indiferent cum" prin grija lor faţă de oameni, prin curăţenia sufletului lor, prin suferinţele pe care şi le găseau ei înşişi pentru a-şi ţine trupul şi mai ales mintea spre Dumnezeu tot timpul. Acest demon Azazel este în cea mai bună formă. Are o turmă de mii de ţapi, vin în vizită la el tot felul de draci care ispitesc pe călugării din pustie, încing chefuri în manieră haiducească şi fac tot felul de drăcării şi cântece spurcate. Vrăjesc ţapii care se transformă în dansatori şi mai cu seamă "în femei aproape goale, cu veşminte de desfrânare, colorate, jucând din coapse şi sâni sau zvârlind din picioare de li se ridicau poalele în cap." Între ei se detaşează unul serios, Zereir, un drac rafinat, aproape umanizat ca mod de comportament, un fel de paşă oriental, care ambiţionează de a deveni şeful dracilor din deşert şi de aceea încearcă să-l ispitească pe avva Macarie. Acest sfânt însă datorită unui har special reuşeşte să vadă ce fac şi cum se manifestă dracii, le cunoaşte metodele aşa că nu au nicio şansă împotriva lui. Totuşi Macarie la un moment dat moare şi atunci începe lupte dracilor de a încerca să recupereze pentru iad sufletul viitorului sfânt. Fac tot felul de viclenii, doar or păcăli îngerii veniţi să ia sufletul sfântului, apoi vorbesc cu o namilă numită Lungul Păros - aflat în drumul spre rai - care apuca sufletele grase de păcate şi le aruncă într-un lac de foc să încerce să prindă sufletul lui Macarie, numai că acesta se dovedeşte prea uşor şi nu poate fi apucat. Dracii în frunte cu Zereir ratează şi drept urmare sunt chemaţi la Belzebut, căpetenia cea mare unde primesc o bătaie soră cu moartea. In schimbul vindecării rănilor de către Azazel, Zereir acceptă o misiune ciudată - de a merge la un alt sfânt, Antonie cel Mare pentru a-l întreba cum s-ar putea pocăi un drac. După numeroase strategii până la urmă fără de folos întrucât şi Antonie îi putea vedea adevăratul chip, Zereir obţine totuşi răspunsul şi acesta consta într-o formă de pocăinţă continuă timp de trei ani în care dracul să pronunţe anumite cuvinte de iertare. Sfântul îşi exprima însă îndoiala că vreun drac va reuşi să facă aşa ceva. "Răutatea veche nu poate deveni bunătate nouă".

În vremurile moderne, peste mii de ani, apare un alt drac la Azazel, ajuns acum bătrân şi doar cu câteva zeci de ţapi împrejur, unul din specia nouă menţionată înainte pe numele său Jo care îi spune că deşertul va deveni poligon de arme nucleare şi că ar fi bine să-şi găsească alt loc de păstorire a ţapilor. Azazel nu crede însă în puterea oamenilor din acum, e convins că are vrăji şi descântece tari, aşa că nu pleacă nicăieri. Seamănă în această privinţă acelor oameni care sunt anunţaţi că urmează să se întâmple o catastrofă iminentă şi ei nu se dau duşi orice ar fi, găsindu-şi, natural, sfârşitul. Azazel nu moare în urma exploziei atomice, dar îşi pierde toţi ţapii deveniţi umbre şi devine tot mai nelămurit de exploziile acestea de o tărie nemaivăzută. Se simte singur, părăsit, Belzebut nu îi mai răspunde şi atunci încearcă să se pocăiască. Ţine o parte din ritualul de convertire, dar pronunţia anumitor cuvinte îi joacă festa şi înnebuneşte. Dracul Jo îl găseşte într-o stare de prostraţie, Azazel crezându-se încă într-altă vreme, de acum mii de ani.

Ce visează ţapii lui Azazel. "Negreşit, visează nespus de frumos, căci păcatul e dulce, sau poate au coşmaruri îngrozitoare, fiindcă sunt şi păcate grele care nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel ce va să vie." Totuşi nu ni se explică de ce nu mai primeşte în continuare ţapi Azazel şi unde sunt conservate păcatele cât timp mai trăieşte proprietarul lor.

Iată şi nişte forme de a rezista chinurilor trupului. Macarie cuprins de patima desfrânării merge cu trupul gol într-un loc plin de ţânţari mari cât viespile, iar după şase luni arăta de parcă era lepros. Sau este ispitit cu patima slavei deşarte că ar fi vrednic de a deveni un mare vindecător. Atunci începe să se canonească singur împrejurul colibei cu un sac greu de nisip pe care-l purta până îi treceau astfel de fumuri.

Ce fel de păcate stârnesc dracii. În opinia lor sunt din cele uşoare, mai mult de suflet: să nu ţină postul, să nu meargă la biserică, să mintă, să facă adulter. Dar păcatele cele mari le fac însuşi oamenii, crimele, nedreptăţile, păcatele politiceşti. Şi toate acestea din cauză că omul e o fiinţă ciudată, nici înger, nici drac şi are posibilitatea alegerii. Ba chiar zice Zereir că "am fi fost ca nişte prunci printre oameni, iar faptele noastre de ispitire ar fi fost pozne cu haz sau, cel mult, găinării".

Şi ar fi de adăugat de ce dracii moderni nu mai merg să ispitească feţele bisericeşti. Fiindcă acestea au inventat tot felul de dezlegări ca să-şi facă toate poftele, fiindcă Biserica nu mai este unită şi spartă într-o mulţime de Biserici sau naţionale sau reformate, fiindcă există tot felul de inovaţii care mai de care mai ciudate, slujbe cu balerine, preoţi femei, forme de desacralizare"
La sfârşit, acest roman scris în ultimii ani ceauşeşti, adică prin 1987 se dovedeşte o parabolă şi o pledoarie pentru reîntoarcerea la o viaţă creştină autentică. Totuşi autorul îşi dovedeşte într-un fel neputinţa de a hotărî pe cineva la acest act întrucât obstacolele în calea credinţei scornite de omul modern necredincios sunt cu mult mai greu de cunoscut decât uneltirile drăceşti. Dar astea sunt dintr-o altă poveste pe care o aşteptam de la Mihai Vlasie în următorii ani. Uitându-mă pe internet am constatat că a fost singurul său roman. Poate că nu e totul prea târziu. Poate va contura şi un Azazel modern. Povestea - de care zicea Ilie Cleopa - în acest roman te prinde imediat. Dacă va avea vreo consecinţă bună sau rea asupra cititorului, asta nu mai e treaba scriitorului, ci a Celui de Sus.

Scrisa de Gabriel Mirea