Autor: Mircea Vulcanescu
Rating:

In Posibilitatile filozofiei crestine, una din conferintele care compun volumul Bunul Dumnezeu cotidian, Mircea Vulcanescu se intreaba : "Inlatura aceasta afirmatie [Credo quid absurdum, n.m. S.M.] orice nadejde de-a cunoaste?" si raspunde : "Nicidecum. Pentru ca faptul de a crede nu inlatura curiozitatea de a sti. Credinta, comunicand sufletului situatia obiectului, ca si cum l-ar cunoaste, stimuleaza, pe de-o parte, tendinta catre cunoasterea insasi ; deschide, pe de alta parte, perspectiva intelegerii, pe care nu le avea fara credinta." Asadar, nu se poate pune problema unei credinte intelese ca un fapt opozabil cautarilor mintii, demn de justificat lenea intelectuala sub pretextul vreunui acces suficient si exclusiv la Adevar.

Mircea Vulcanescu este probabil ultimul care ar fi putut cadea in asemenea capcana - multiplele sale specializari (filozofie, drept, sociologie, etica si economie) nu numai ca nu i-au redus din fervoarea religioasa, ci i-au potentat-o si imbogatit-o. E un deliciu unic sa asisti la "desfrâul" spiritului acestui om care, de pilda in Ideea de Dumnezeu in filosofia Tomei din Aquino, aici face o analiza aproape chirurgicala intre "ontologismul illuminist si cvasipanteist al augustinienilor de obsedanţe realiste (Anselm, Bonaventura) si voluntarismul agnostic cvasidisperat al augustinienilor nominalisti (Scot, Occam)", iar cateva randuri mai incolo trece cu naturalete intr-un registru de simplitate patristica: "ar fi mai de folos sufletelor noastre sa pastreze, de la-nceput, acestor taine, caracterul negrait, la care tot ne-am intoarce, dupa ce am fi trecut prin arşiţa minţii în preajma acestor meleaguri."

Lectura conferintelor si articolelor din cartea de fata imi pune in vedere, pe langa fascinatia raportului dinamic intre credinta si cunoastere, intre anvergura coplesitoare a intelectului si trairea daruita intru Dumnezeu, si un alt aspect, deloc marginal : calitatea polemicii. Cred ca este evident ca in Romania de azi, polemica (fie ca este politica, sociala, culturala sau religioasa) nu exista, fiind inlocuita cu succes ori cu talk-show-uri elaborate, savante si zbuciumate, cu iz didacticist, desfasurate in neolimba de lemn, ori cu replica muncitoreasca - grobiana, transanta, dispretuitoare si mustoasa. In acesta situatiune, e usor naiv si anacronic din partea mea sa fac trimitere la scrisoarea adresata lui Mircea Eliade - "Crestinism, crestinatate, iudaism si iudei", la articolul din Gandirea - "O problema teologica eronat rezolvata?", sau la ineditele "Raspuns la un raspuns", "Condamnarea lui Origen", toate cuprinse in dezbaterea declansata de faimoasa prefata a lui Nae Ionescu la romanul De doua mii de ani al lui Mihail Sebastian. Citindu-le, mi s-a parut aproape imposibil ca dialogul contemporan sa poata reveni la acest nivel - al fundamentarii bibliografice solide, al acribiei, al tumultului de intrebari, al originalitatii raspunsurilor si interpretarilor, al bogatiei si flexibilitatii limbajului, al igienei structurale a replicii si al respectului pentru interlocutor (respect fundamentat nu pe norme rigide, ci pe bunul-simt intrinsec discursului care nu se vrea monopolizator, dar nici nu negociaza cu adevarurile in cinstea egalitatii si nediscriminarii).

...Iar ceea ce este intr-adevar sublim in opera lui Vulcanescu este, cum remarca si editorul Marin Diaconu, faptul ca "intelegi ca ["]nu mintea, nu facea teorie, ci marturisea ce traia el insusi, se marturisea pe sine". Cum ar fi putut minti un om care in 1940 spunea :

"De ce, atunci, te intrebi de posibilitatea unui lucru cand poti sa-l dovedesti de-a dreptul fiinţând?"

" iar doisprezece ani mai tarziu murea martir la Aiud, rostind acel de nedescris "Sa nu ne razbunati!", pe care Romania postdecembrista se pare ca nu a fost in stare decat sa-l interpreteze ca pe o invitatie la uitare. O uitare care, nu-mi fac griji, stie ea insasi sa se razbune.

Scrisa de Silviu Man