Autor: Alexandru George
Rating:

Am început să citesc cartea lui Alexandru George cu o oarecare reticenţă datorită unor articole din ziarele literare care îl indicau de polemist temut, ca o voce oarecum singulară şi întrucâtva acidă. Poate totul era doar o impresie de-a mea şi, cum nu-mi plac situaţiile echivoce ori năzăririle, am încercat să găsesc prin lectură argumente sau probe contrare concludente.

Este un volum realizat în 1994 cuprinzând 40 de articole scrise în perioada deceniului opt şi începutul deceniului nouă, multe dintre ele cenzurate după cum are grijă autorul să ne semnaleze la sfârşitul lor. Întâi de toate am remarcat un scris plăcut, pe alocuri vesel, presărat cu multe amintiri care ilustrează, de obicei. anumite consideraţii critice. Să zicem dintr-un punct de vedere compoziţional Alexandru George se dovedea astfel departe de polemistul spăimos de care pomeneam. De altfel, e un autor care a debutat târziu, în 1970, dar masiv, cu 4 cărţi în acelaşi an din care una a luat anul următor Premiul Uniunii Scriitorilor.

Probabil data debutului său a coincis cu cea a scriitorilor târgovişteni Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu ori Costache Olăreanu întrucât critica literară l-a inclus, fără acordul său şi fără o cercetare corectă, în cunoscuta Şcoală literară de la Târgovişte. Autorul contestă însă apartenenţa la această grupare cum nu este de acord nici cu includerea în cadrul ei a altor doi scriitori, cu personalităţi mult diferite, Petru Creţia sau Tudor Ţopa.

Cum înainte de orice, mă aşteptam să găsesc un critic important, primele notiţe luate pentru această faţetă a lui Alexandru George m-au cam dezamăgit. Am observat de pildă că multe întâmplări din articolele cărţii conţin relatări ale unor întâlniri "ratate" - cu Călinescu, Preda, Noica. Ce e drept, motivează aceste nonîntâlniri prin reţinerea pe care i-au provocat-o cărţile autorilor respectivi la care l-aş putea adăuga şi pe Horia Lovinescu cu opera sa finală, Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă
.
Între aceste neîntâlniri iată de pildă o caracterizare a lui Călinescu - "omul era într-un mod atât de dezagreabil ampolos (cum ar fi zis el) sau "ventripotent" (cum ar fi zis Tudor Vianu) sau revărsat în pântec (după vorba mai dură românească)" precum şi o anecdotă care mi-a sunat a perlă de elev: cu ocazia înmormântării lui Călinescu se pare că, în momentul când sicriul a fost ridicat, o cucoană ar fi ieşit din mulţime şi ar fi strigat patetic: "- Eu sunt Otilia!" Episodul mi-a creat o viziune fulgurantă. Poate că la moartea unui autor vin în cortegiul funerar toate personajele create de el, poate că groparul era Costache Giurgiuveanu, era acolo şi Aglae, baba absolută, faţa vicleană a lui Stănică Raţiu ori fâţâita de fată bătrână Aurica.

Între propoziţii sale critice am reţinut câteva idei interesante. Întâi că un critic nu trebuie să uite că dialoghează atât cu opera cât şi cu publicul presupus. Probabil că acesta e unul din avantajele blogului faţă de un ziar tipărit, întrucât poţi, ca autor, să primeşti imediat reacţii din partea cititorilor articolului. Apoi a constatat, la rândul său, existenţa în societate a unei adevărate orori faţă de noţiunea de critic literar. De obicei e considerat un ratat, o fiinţă cârtitoare, opacă, care nu înţelege nimic, care vorbeşte în dodii, preţios, dar de care este o nevoie acută atunci când e vorba să fie întâmpinată o lucrare nouă. De aceea, Alexandru George consideră că este critic doar acela care se implică în întâmpinarea fenomenului nou, nu acel care ia cuvântul numai la urmă, după ce este sigur de valoarea discutată şi investeşte cuvinte fără riscuri. Problema e că nu aduce în discuţie şi partea financiară a criticii de întâmpinare, care presupune independenţa absolută numai dacă ai bani de achiziţionat cărţile, altfel ajungi cu timpul clientul cuiva, unei reviste, cenaclu, grup de autori. Tot ca un îndemn al autorului ar trebuie citită şi această frază în ceea ce priveşte acordarea de calificative în recenziile de pe blog. Trebuie preţuiţi autorii la valoarea lor adevărată, iar nu supralicitaţi dacă nu e cazul; altfel acordând calificative generoase, îi ofensăm pe autorii mari şi pot apărea îndoieli asupra autorităţii recenzentului.

Alexandru George este atras mai degrabă de consideraţiile culturale, de cele aflate la intersecţia cu critica literară, de obsesiile multor critici literari contemporani. De pildă raportul ereditate - spirit. Au fost o mulţime de scriitori care şi-au creat un problematic arbore genealogic cu un strămoş neapărat ilustru - Mateiu Caragiale este exemplul clasic - căutând să se omologheze pe plan social, deşi ei aparţineau deja aristocraţiei spiritului. În acest sens Eugen Lovinescu exclama orgolios: "Neamul meu începe cu mine. El nu urcă, nu coboară". Iată astfel de ce afirmă Alexandru George la rândul său că "ideea familiilor de spirite ajunge să înlocuiască pe aceea de descendenţă consangvină în cazul oricărui artist".

O altă problemă contemporană mereu dezbătută este legată de cel mai mare scriitor. Astfel, Nichita Stănescu compătimea acel popor care ştie care e cel mai mare scriitor al său. Cultura unui popor nu se poate reduce la nimeni, oricât de genial ar fi cineva. În această privinţă, Eminescu nu e singur, "un fel de Himalaie într-o pustă lipsită de relief", ci a fost dublat cel puţin de Caragiale. Arghezi considera că numai naţiile mici au cel mai mare poet, pe când marile culturi au genii din belşug între care nu se poate opta uşor. De aceea ar trebui să renunţăm la ideea de a mai căuta în cultura noastră fiinţa reprezentativă a genului, întrucât creatorul respectiv nu reprezintă în fond în cadrul unei colectivităţi decât spiritul nostru de libertate, este până la urmă doar una dintre nenumăratele expresii ale nevoii noastre de libertate, acest element misterios şi adevărat scandal al minţii umane.

"Sentimentul libertăţii defineşte creaţia; e şi acesta un motiv pentru care esteticienii care au descoperit-o, au refuzat să-i dea acest titlu; erau teologi şi pricepuseră prea bine că arta nu poate uzurpa un privilegiu al Divinităţii."

Şi apoi este cunoscut faptul că orice model devine nociv dacă e unic şi contraproductiv dacă e şi obligatoriu. În acest sens Alexandru George constată faptul aparent curios, dar explicabil prin ideea de model unic că Eminescu este luat ca "piron de înfipt în inima oricărei noi valori". A, te-ai inspirat din Eminescu, a, scrii ca Eminescu, a, sună a Eminescu.

Problema celui mai mare scriitor are rădăcini mai adânci şi ţine până la urmă de sentimentul apartenenţei la o cultură minoră care vrea să demonstreze că se poate afla pe acelaşi plan cu marile culturi europene. În acest sens, dintre nenumăratele mărci ale unei conştiinţe culturale oarecum imitative este şi atitudinea faţă de limbi străine. Alexandru George afirmă de pildă că francezii nu învaţă limbi străine fiindcă îşi închipuie că asta ar fi un fapt de subordonare. O atitudine atât de stranie faţă de obsesia franţuzită ori englezească de acum a tinerilor noştri orăşeni. Mentalitatea diferită presupune schimbarea raporturilor faţă de poliglosie - inferior pentru englezi, francezi, superior pentru români, bulgari, suedezi.

Tot între faţetele stranii ale culturii române se numără şi atitudinea admirativă faţă de omul simplu lipsit de şansă în raport cu poziţia oarecum obligatoriu negativă a omului de succes, a celui care adună o avere oarecare, a celui pentru care în general are rost noţiunea de proprietate. De aceea Alexandru George îndeamnă ca intelectualul să nu mai apeleze la slogane colectiviste, să nu-şi mai obscurizeze poziţia sa printr-o pretinsă apartenenţă la masă - vezi străbunii din Testament ai lui Arghezi, plângăcioşii lui Goga, ţăranii care vor pământ ai lui Coşbuc - să nu mai aducă atât de multe elogii celor care chipurile ne-ar ţine cu munca lor în cârcă, care ne-ar asigura astfel pâinea, etc., etc. Unii scriitori par să afirme în orice rând scris de ei că ruralitatea ar fi un fel de preistorie fericită a anumitor fiinţe mature. Autorul arată de aceea necesitatea restabilirii demnităţii umane, a celei de scriitor care are o la fel de mare importanţă ca şi aceea de agricultor ori de producător de şuruburi. Importanţa acestei îndeletniciri creatoare apare odată cu aşezarea la masa de scris unde scriitorul nu are în faţa sa doar o foaie cu două feţe, ci o infinitate de file, trecerea de la zero la o realizare efectivă echivalând cu infinitul.

Între modalităţile de a-şi afirma crezul critic am remarcat gândurile sale despre râs. Astfel, crede autorul râsul e de fapt dezangajant, are un caracter deopotrivă imoral şi salubru. El pare o soluţie, când în realitate nu reprezintă decât o eludare a oricărei probleme. Şi remarcă faptul că între speciile hazului, râsul prostesc e cel mai inexplicabil, dar şi cel mai pur din lume. Şi vorbind de umor, iată şi o glumă pisicească. Un tip care avea o felină, s-a mirat de faptul că aceasta a murit după ce i-a făcut prima baie. - Bine, i-a reproşat un prieten, dar nu ştiai că pisicile mor dacă sunt spălate? - Nu, dragă, replică acesta, pisica mea n-a murit din cauza spălatului, a murit la stors.

Ultimele articole sunt dedicate aproape exclusiv unor aspecte trăite din istoria recentă. Printre ele mi-au atras atenţia consideraţia că în comunismul de import "cauza avea valoare supremă, persoana umană - niciuna" cum de pildă s-a întâmplat cu grupul Pătrăşcanu prin care la noi s-a repetat după decenii procesele de la Moscova din 1937.

Apoi, faptul că Alexandru George s-a considerat un exilat interior, înţelegea că nu are rost o rezistenţă socială şi că în general dizidenţii erau dintre cei care aveau spate în Occident sau chiar erau susţinuţi de o parte din clasa conducătoare comunistă. Îi numeşte chiar dizidenţi cu ştaif, fără însă să dea nume pe care le-aş fi consemnat la rândul meu cu mare plăcere. Exilul interior însă nu mi-a sunat bine, aşa poate afirma orice fiinţă pasivă sau orice executant orb, iar scuza că nu a avut cui să se plângă - poate unui tătuc-stat consolator! - ascunde de fapt o acceptare prin neimplicare. "Cui să înaintez eu o jalbă timbrată cu 3 parale, pentru tinereţea mea pierdută, pentru studiile pe care nu le-am putut face, pentru cărţile care mi-au lipsit, pentru călătoriile pe care nu le-am putut efectua?" Dar eu, sărmanul recenzent al acestei cărţi, cui? M-ar interesa o călătorie în jurul lumii!!

Autorul revine însă la viziunea sa lucidă atunci când arată că naţional-socialismul în clipa de faţă este singura formă de comunism care se mai menţine la putere în Cuba, China, Coreea de Nord. Totodată arată inutilitatea unei revoluţii întrucât crede că o lege votată în linişte (sau chiar în tumultul unei Camere înfierbântate) poate însemna mai mult decât doborârea unui "despot" aproximativ, în bubuitul tunurilor şi pe fondul incendiilor şi distrugerilor populare.

O întâmplare care m-a fascinat în articolul Arta într-adevăr pură este cea cu ostaşul sovietic care, abia venit de pe front într-un oraş ardelean, a intrat într-o biserică catolică. Era înarmat până în dinţi şi a păşit înăuntru chiar când se cânta o misă la orgă. Oamenii de la slujbă îl priveau înfricoşaţi, lui nu-i păsa de nimic decât de muzică. Stătea în picioare şi savura fiecare atom scos de fluierăturile şi şoaptele orgii. Când a venit însă momentul ca preotul să ţină o predică, soldatul a ţipat deznădăjduit: "Niemă propaganda! Davai muzik!" Ştia că discursurile, predicile, vorbele nu aduc nimic bun. Venea din ţara pălăvrăgelii şi a şedinţelor nesfârşite. Din ţara birocraţiei inumane. Numai muzica era pură, nu se putea disimula. Davai muzik!

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea