Autor: Leonard Cohen
Rating:

"Muncindu-mi munca mea
Dormindu-mi somnul meu
Murindu-mi moartea mea
Azi pot să plec şi eu" (Misiune)

Cartea aleanului, în formă şi conţinut, pare o carte de adio şi despărţire. Fără regrete şi sentimentalisme, mai curînd cu bunătatea şi ne-ruşinarea celui care a cunoscut tot ce-i omenesc. Versurile amestecă mistica şi sexul, amorul, tinereţea, dorinţa, neputinţa trupului, împietrirea sufletului într-un tot fără criteriu şi unitate. Dacă am căuta un criteriu, acela ar fi singurul care se vede în toată opera lui Leonard Cohen: Vreau să mă dăruiesc lumii acesteia aşa cum sunt, contradictoriu şi inegal, cu titlul de Poet sau Cîntăreţ, în calitate de Călugăr sau cu reputaţia de Monden, vînat de un colocviu lăuntric care se cere exteriorizat.

Nu poate fi trecut cu vederea faptul că peste tînărul nevrotic, cu arta cîntecului în oase, care este prezent şi în paginile acestei cărţi, maturitatea şi bătrîneţea au depus o parte de indiferenţă calmă, relativism, maliţie, luciditate:

"E un păcat că cineva trebuie să se consoleze pentru ruina vremurilor sale cu ideea că vocea lui, opera lui reprezintă, cumva, cea mai adîncă, cea mai obscură, cea mai proaspătă, cea mai originală, cea mai naturală stridie a realităţii în frigiderul fără fund al inimii oceanului, dar eu chiar asta sunt, şi iată-mă. E de-a dreptul uimitor cît pot fi de celebru pentru puţinii care înţeleg cu adevărat cine sunt eu. Sunt Vocea Suferinţei şi nu pot fi consolat. " (Ceva de la începutul anilor şaptezeci)

Totuşi, nici experienţa, nici trecerea vremii, nici luciditatea - o deschidere a ochiului minţii - nu înseamnă mîntuire pentru Leonard Cohen. Şi în versurile noi există aceeaşi căutare neobosită, o încredere în fantasma realităţii de dincolo de realitate, în plus, o întrupare a nevăzutului, obiectul dorinţei. Deşi mai detaşat, cîteodată mai agresiv, Leonard Cohen nu pare să fi încheiat, din punct de vedere poetic, rătăcirea prin viaţă. Poate nu mai sunt lucruri de cunoscut, dar rămîne fascinaţia Iubirii, zeitate dezlănţuită sau ironic micşorată:

"Am scris de dragul dragostei
Al banilor pe urmă
În cazul unuia ca mine
Este acelaşi lucru" (Am scris pentru dragoste)

Oricum am citi, pagină cu pagină sau la întîmplare, iubirea însăşi este tonul principal; vin apoi visele religioase, trădările, amintirea prietenilor dispăruţi şi încă prezenţi (călugărul Roshi, poetul Irving Layton, Marianne), raportarea la tinereţea lăsată în urmă, reproşurile.
Cartea aleanului, un morman de versuri, (auto)portrete, meditaţii şi stupidităţi şocante, nu este o carte bună, de oriunde am privi-o. Dar este o carte frumoasă, importantă, expresia necenzurată a unei existenţe tulburate, lacome, seducătoare. Dacă prin alte poezii trebuie să sapi adînc ca să găseşti o urmă de suflet, trăirea autentică, în această carte el, sufletul apare dezgolit, brutal, necioplit, sincer. Departe de pretenţii formale şi tocmai prin asta deopotrivă pasional şi livresc, Leonard Cohen pune, în Cartea aleanului, mărturisirea drept condiţie absolută:

"Dragă Jurnalule
N-aş vrea să fiu prea ireverenţios
Dar tu eşti mai sublim
Decît orice Text Sacru

Uneori o simplă consemnare
A propriilor mele întîmplări
E mai sfîntă decît Carta
Drepturilor
Şi mai însufleţită" (Dragă jurnalule)

Vedeţi şi recenzia scrisă de Ana-Maria aici.

O recenzie de: Mihaela Butnaru