bookblog.ro

---

Catastrofa pedagogica

Scris de • 9 February 2007 • in categoria Altele

Autor: Ion Negreţ
Rating: Ion Negreţ - Catastrofa pedagogica rating - recenzii carti

Ion Negreţ - Catastrofa pedagogica - recenzieEste o carte apărută acum 12 ani, în 1995, cu unele informaţii astăzi desigur demodate, dar care se dovedeşte actuală prin modul ei de structurare şi concepţie. Regăsesc aici o anume privire îndurerată asupra învăţământului românesc, respectiv clătinarea unor mituri din istoria domeniului prin marcarea erorilor experienţelor pedagogice trecute. Într-un cuvânt, "o catastrofă" permanentă, în care anumite compartimente ale educaţiei s-au dovedit, pe rând, neglijate. De pildă, ba nu erau bine definite obiectivele în raport cu cerinţele societăţii, ba metodele de predare erau ca şi inexistenţe, dominând prelegerea ori dictarea după manual. Modernizarea acestor secţiuni a fost deseori împiedicată de condiţiile precare ale clădirilor, de mijloacele de învăţare perimate, de faptul că profesorii sunt rău plătiţi, desconsideraţi, "ajungând să cerşească din poartă în poartă" (spre deliciul foştilor lor repetenţi) sau obligaţi să devină paznici ai elevilor transformaţi în culegători neplătiţi.

Autorul în fond opune unei lozinci mult îndrăgite de comunişti, aceea de "revoluţia permanentă", ideea unei catastrofe permanente a şcolii, lucru pe care îl ilustrează printr-un demers istoric negativist...

Astfel, aflăm că regretatul învăţământ pre-comunist avea o cifră de şcolarizare redusă, abandonul şcolar era foarte ridicat din cauza lipsei de stimă de carte a ţăranilor, majoritari în acele vremuri. Că Spiru Haret, modelul la care se raportează orice nou ministru al Educaţiei a avut bizara idee de a-i face pe învăţătorii de la sate să devină şi casierii unor bănci săteşti, generându-se inerente şi numeroase abuzuri. Şi autorul se întreabă retoric: Oare nu o fi fost favorizat copilul unui client în raport cu elevii ceilalţi ai căror părinţi nu generau profit?

Nici învăţământul interbelic nu scapă criticilor lui Ion Negreţ, deşi prezintă cu generozitate demersurile din domeniu ale acestei perioade. Din păcate, instabilitatea politică, obiceiul balcanic de a relua totul de la zero odată cu numirea unui nou ministru al Educaţiei şi lipsa de continuitate între proiectele pedagogice au generat numeroase disfuncţii ale sistemului. Nume mari ale pedagogiei româneşti precum G.G. Antonescu, Ştefan Bârsănescu, Dimitrie Gusti ori Constantin Rădulescu-Motru au încercat o înţelegere teoretică a particularităţilor învăţământului românesc, dar au întâmpinat aceeaşi obstrucţie a continuării iniţiativelor lor ori de-a dreptul le-au fost răstălmăcite rezultatele după interesele politice ori economice ale momentului.

Aceste personalităţi au fost reduse la tăcere odată cu venirea comuniştilor, s-a adoptat sistemul de învăţământ de tip bolşevic în care se urmărea crearea unor generaţii de roboţi, de fiinţe fără identitate, fără opinii.

Cum autorul a cunoscut în special această perioadă o va detalia în cea mai mare parte a cărţii sale. Întâi afirmă prezenţa abuzurilor şi ororilor strigătoare la cer staliniste, apoi punctează câteva din aspectele epocii de perestroika română a anilor 1965-1972, apoi arată cum a fost făcută nord-coreenizarea învăţământului după vizita lui Ceauşescu în această ţară asiatică şi mai ales cât a costat prezenţa unor miniştri iresponsabili şi lipsiţi de cultură la conducerea acestui important sector. Între ei celebra Suzana Gâdea, o persoană în faţa căreia tremurau toţi funcţionarii ministerului de resort, cei mai mulţi din cauze fireşti, de subordonare, alţii în schimb din cauza gafelor ministresei. Unul dintre vicepreşedinţii ei spunea deseori : "Nu de tovarăşa ministru mă tem, ci de cultura ei".

Ion Negreţ enumeră câteva dintre ideile împrumutate de cuplul ceauşist în domeniul educaţiei: obligativitatea din ultimii ani de dictatură a învăţământului de 12 clase, promovarea în turmă a elevilor, întreruperea cursurilor pentru diferite munci agricole, transformarea liceelor teoretice în discutabile licee industriale şi de o adevărată invazie de ingineri lipsiţi de pregătire pedagogică în acest domeniu. Acestor măsuri radicale şi cu siguranţă nepotrivite li s-au opus câţiva oameni devotaţi învăţământului, persoane cu har, cu o gândire sistematică şi cu o filozofie didactică, după cum îi prezintă autorul. Între ei Mihai Golu, Ion Aurel Stoica, vizionarul ministru Mircea Maliţa, Lazăr Vlăsceanu.

Autorul adaugă în paginile dedicate învăţământului din perioada comunistă şi două probleme spinoase: cea a meditaţiei transcedentale, un experiment al colectivului Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei în urma căruia a fost desfiinţat la începutul anilor "™80 şi problema copiilor supradotaţi, care a confirmat o anumită valoare a învăţământului românesc, arătând în acelaşi timp şi una din gravele sale carenţe. Elevii supradotaţi, olimpicii internaţionali să zicem, erau tineri dopaţi de profesorii cei mai apropiaţi chiţibuşurilor acestor concursuri, dar ulterior sistemul îi abandona, cei din perioada comunistă dispărând de obicei în anonimat, cei de după Revoluţie refugiindu-se în Occident la universităţi prestigioase, înstrăinaţi pentru multă vreme din cauza motivelor economice.

O parte consistentă a cărţii e ocupată de întâmplările primilor ani de după răsturnarea comuniştilor, parte intitulată sugestiv "Balamucul pedagogic". Inflaţia de partide, apariţia unor indivizi obscuri promovaţi prin eterna metodă PCR (pile, cunoştinţe, relaţii), concedierea unor oameni de valoare sunt câteva dintre evenimentele acelor ani. Modul cum îşi făceau apariţia supărătoare numeroase delegaţii de străini veniţi cu ajutoare şi cu proiecte alternative de învăţământ iniţiate pentru ţări sărace de tipul Somaliei şi pe care le credeau potrivite şi României. Fără să cunoască rezultatele generaţiilor de elevi precedente - ale olimpicilor români - care au câştigat medalii de aur în faţa concurenţilor apuseni, aceşti străini au influenţat miniştrii acelor ani fie să deschidă drum facultăţilor particulare - apărute precum ciupercile - diminuând astfel calitatea formelor de învăţământ superior, fie să creeze forme de învăţământ alternative, cum ar fi între altele Şcoala Waldorf, ale cărei baze le-a pus fantasmagoricul Rudolf Steiner.

Cartea se sfârşeşte cu o aventură ca secretar la guvern a lui Ion Negreţ, cu înfăţişarea relaţiilor cu politicienii de acolo şi mai ales cu o prognoză asupra stării de atunci a învăţământului, în care arată inexistenţa reformei, deşi se tot vorbea despre ea, deşi nimic nu era încă bine definit, nici clar. Şi mă întreb la mai bine de 10 ani după scrierea acestei priviri triste asupra învăţământului românesc, dacă azi s-a făcut o reformă adevărată. Voi ce credeţi?

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Acanta spune:

    Involutia in tara noastra la capitolul “Invatamant. Educatie” se desfasoara cu o minunata mistificare, fara semne de revelare. Desi, de acum parca am mai intrevede ceva… se va strecura programa (dar vai!…ne lipseste sita), se vor angaja (atrage) cadre didactice dedicate meseriei (doar in regim de voluntariat), vom avea scoli in regim de after-school (parintii sunt ocupati cu munca, pe copii sa-i educe educatorul, ca d-aia e platit). Eu mi-as dori sa se trezeasca mariile lor din utopicul import de “ceaumaifacutaltiimergesilanoi” si sa scoatem din ascunzis bestia “ceimaibunsifunctioneazalanoi”(ATENTIE: NU PROSTIA!)

    raspunde

  2. Acanta spune:

    …a-ul este, dar nu se prevede. Ce, mai conteaza oare?…

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro