Autor: Paul Tillich
Rating:

Schimbul de cărţi. Aceste adunări pentru împrumutat volume nu ştiu cât de plictisitoare sau de trendy sunt pentru alţii, dar eu le găsesc, deseori sub umbrela unui vag anonimat, drept locuri ce prilejuiesc o prospeţime conversaţională neobişnuită. Se întâmplă să-mi declin apartenenţa la bookblog.ro şi să găsesc vreun tip care chiar mi-a citit recenziile şi - culmea! - să mai şi ţină ceva minte din ele. Ba chiar să-i fi atras atenţia una în mod deosebit şi să fie şi în stare să-mi refacă cât de cât argumentaţia utilizată. În fine, să-mi povestească despre o idee a mea ştiind cine-i autorul. Din punctul meu de vedere nu e nimic mai miraculos. Mai ales când acel cititor este el însuşi capabil de toate aceste performanţe şi un emiţător neobosit de idei.

Acum la aceste Schimburi de cărţi îţi dai seama imediat cât e de rasat interlocutorul, dar din motive melioriste cauţi unul şi mai şi, de aceea poţi rata o discuţie interesantă mergând pe presupunerea că eventual în sală se află cineva şi mai deştept, cu şi mai multe idei, cu şi mai multe deschideri.

Să zic de la început că întâlnirea conversaţională cu acest aka Cătălin nu a avut loc. Stă de obicei la unul dintre capetele de masă, din păcate, ca şi mine, prefiră subiecţii conversaţionali, aruncă provocări, culege idei, uşor cochetează. Comme toute le monde. După ce mi-a spus de mai multe ori să public una dintre recenzii într-o publicaţie ştiinţifică, la ultima întâlnire mi-a adus un Paul Tillich, un autor despre care nu ştiam nimic şi mi-a zis că îl consideră o provocare pentru mine şi că e realmente interesat ce cred despre cartea acestuia.

Ba chiar mi-a şi scris un îndemn la începutul cărţii în care afirma să citesc cu tot atâta răbdare şi curiozitate câtă a avut şi el. Aceste două calităţi nu mi-au lipsit, dar a trebuit să fac mari eforturi de a o prezerva pe o alta mult mai utilă, anume înţelegerea. Paul Tillich nu este deloc un autor comod, oscilează între psihologia şi filosofia de înaltă ţinută, propunând o ontologie a curajului şi sinteze complexe asupra angoasei.

De aceea voi încerca prin intermediul unei pseudo discuţii cu aka Cătălin să cuprind ceva din această carte cu îndrăzneli cognitive. În fond Schimbul de cărţi este o agora unde cetăţenii pot purta sau ar putea purta discuţii oricât de înalte valoric. Şi apoi chiar şi Platon şi-a imaginat în diferite tipuri imaginare de agoră dialogurile sale cu Socrate, deşi ele cu siguranţă nu au fost aşa, au avut şi alte înţelesuri. În fond, în funcţie de participarea la discuţie pot fi remarcate aceleaşi puncte de interes sau, din contra, subliniate doar câteva care să nu coincidă în niciun punct şi atunci ai senzaţia că asişti la două discuţii diferite. Una este poziţia istoricului care vrea să reconstituie toate elementele discuţiei, alta este cea a participantului care nu va înfăţişa decât ceea ce a auzit el însuşi.

Cu toate aceste rezerve necesare, am propus lui aka Cătălin să ne închipuim pe o scenă de circ unde în timp ce conversăm să săvârşim diferite trucuri. Să aruncăm confetti, să scoatem iepuraşi de sub mânecă, să aruncăm cuţite împrejurul unei domnişoare remarcabile fizic, chestii din astea cu care să mai dezmorţim aerul prea grav al cărţii discutate.

Aka Cătălin mi-a zis să utilizăm mai degrabă un cadru potrivit unei discuţii elevate, de ce nu, unul angoasant, şi, cum mi-am dat acordul, ne-am văzut transportaţi în aceeaşi clipă într-un loc înfricoşător. Eram deasupra unui hău, stăteam pe o suprafaţă invizibilă care dispărea pentru perioade indefinite de timp şi atunci mă prăbuşeam un număr oarecare de metri, nu exista nici un punct de reper în afara lui aka Cătălin, prins el însuşi între aceste căderi şi staţionări inexplicabile. Cum nu păţeam nimic, în ciuda schimbărilor bruşte şi numeroase de ritm, cum frica era la fel de groasă în noi, am început să conversăm despre carte. În fond, puteam oricând reveni din această spaimă în protectorul bar al Schimbului de cărţi.

Aka Cătălin: Ce-mi poţi spune despre carte?

G: (Am ridicat din mână uşor neputincios) De fapt, nu ştiu cum să abordez un studiu bine aşezat, care dintre schelele construcţiei să spun că sunt impresionante, ce anume să contest şi ce privelişte de ansamblu să laud. Am auzit că deseori filosofilor le este atacată însăşi baza de plecare. Chiar dacă desfăşoară după aceea pledoarii de o persuasiune de cristal, totuşi opera lor nu mai preţuieşte nimic întrucât baza a fost profund cariată de îndoială. De fapt poţi citi un filosof abia după ce îi accepţi baza.

Aka Cătălin: Păi atunci porneşte de la baza.

G: Mai vroiam să adaug, scuza-mă de întrerupere, am descoperit abia spre sfârşitul cărţii, că de fapt Paul Tillich nici nu este filosof, ci un teolog protestant. Dacă mi-ai fi recomandat cartea cu această etichetă îţi garantez că nu aş fi citit-o niciodată. De unde concluzia că deseori trebuie să-mi îndepărtez hotărât anumite prejudecăţi de lectură.

Aka Cătălin: Ai înţeles, sper dragă G. că este o carte despre curaj, iar aspectul teologic este puţin vizat. Prin urmare, ce este curajul? Cum vezi şi din titlu, el este de fapt adevărata bază a cărţii.

G: Cum am spus, citeşti ceva doar dacă accepţi o anume bază ca punct de plecare. Ei bine, câteva zile nu am mai vrut să-l continui pe Paul Tillich întrucât mi se părea că are un limbaj greoi, mă silea să mă întorc de mai multe ori la aceeaşi frază, mi se cerea o exasperantă răbdare şi aveam impresia că a realizat şi el, ca atâţia alţii, un studiu asupra curajului, prezentat evident ca obiectul cel mai important de înţeles.

Aka Cătălin: Bun, lasă impresiile şi spune ce e curajul?

G: Eşti nerăbdător. Mi-ai cerut iniţial opinii şi acum vrei să intru în substanţa cărţii. Bine, de fapt autorul a dovedit că nu este simplu de spus ce e curajul. Că însuşi Socrate a ratat o definiţie valabilă şi nu l-a putut încadra mulţumitor între virtuţi. A fost numit la Platon thymos, un element situat între elementul intelectual şi cel senzual.

Aka Cătălin: Da, iar Aristotel parcă implica noţiunile de nobil şi de frumos când vorbea de curaj.

G: Văd că l-ai citit şi tu foarte atent. În fine, sunt doar trei dintre anticii pomeniţi la începutul cărţii care s-au aplecat asupra curajului. Autorul oferă în acest moment o definiţie a curajului înţeles ca afirmarea naturii esenţiale a omului, a ţelului său interior.

Aka Cătălin: Ai constat sper că primele capitole nu sunt altceva decât o istorie a perceperii curajului la diferiţi gânditori?

G: Evident, la Sf. Toma, la Seneca, Spinoza, Nietzsche, Heidegger. De pildă sfântul din Aquino distinge două aspecte ale curajului, una de tip ontologic studiată de credinţă şi una de tip etic presupusă de morală profană.

Aka Cătălin: Definiţia lui Spinoza era importantă, credea că în curaj este exprimată dorinţa prin care fiecare om se străduieşte să îşi păstreze fiinţa doar în conformitate cu ceea ce îi dictează raţiunea.

G: După Nietzsche, eul este doar în fapta omului, cu alte cuvinte acţiunea de curaj este o formă de arătare a sinelui.

Aka Cătălin: Ai ajuns sper la definiţia pe care o încearcă Tillich însuşi, anume curajul este afirmarea "în pofida", cu alte cuvinte contra a tot ceea ce împiedică eul să se afirme.

G: De aici evident că vor porni multe pagini care vor detalia obstacolele curajului, anume angoasa şi frica, de aceea teologul va puncta doar când şi când noi definiţii ale curajului şi acestea necesare doar pentru adevăratul obiect al cărţii, studiul asupra formelor de angoasă. Dar până să trec acolo, iată o definiţie - a câta asupra curajului - cunoaşterea a ceea ce să eviţi şi ceea ce să îndrăzneşti.

Aka Cătălin: Totodată pune o întrebare la care rămâne de reflectat: unde îşi are originea curajul?

G: Tillich răspunde simplu - în har, într-un dar ce precede acţiunea. Într-altă parte va face o distincţie esenţială între două forme de curaj, ambele viabile, dar posibile generatoare de angoasă. Curajul de a fi în sine, de a fi independent şi curajul de a fi ca o parte, curaj care presupune faptul de a trăi sub protecţia unei comunităţi.

Aka Cătălin: I-ar fi putut numi omul liber şi dependentul. În fond fiecare dovedeşte forme de curaj, numai că scopurile lor sunt diferite. Unul caută să reliefeze propriul sine, celălalt militează pentru obiectivele comunităţii alese.

G: Dependentul" de ce nu! Oricum, cine nu-şi găseşte curaj în sine va căuta surse ale curajului. Iată câteva dintre ele: Dumnezeu, harul divin, Biserica, Providenţa.

Aka Cătălin: Curajul de a fi o parte" Cei care-l acceptă nu pot înţelege în acelaşi timp curajul de a fi în sine şi lupta cea mare cu aparenţele, cu iluziile.

G: Cei care adoptă curajul de a fi în sine se confruntă pe lângă cele spuse de tine şi cu următoarea dilemă: pe ce îşi poate întemeia cineva curajul de a fi dacă lipseşte sensul oricărui lucru, dacă nimic nu se dovedeşte cu adevărat important.

Aka Cătălin: Ei bine, această propoziţie este o bună tranziţie spre obiectul principal al cărţii: angoasa,

G: Nu cred că este obiectul principal, să zicem mai degrabă că este privită ca o formă de obstacol al curajului în sine sau ca parte.

Aka Cătălin: În fine, de unde provine angoasa?

G: Cred că de la conceptul de nefiinţă care nu a putut fi evitat în niciuna dintre sistemele filosofice.

Aka Cătălin: Ce este nefiinţa? o întrebare necesară pentru prima abordare a angoasei.

G: Este în acelaşi timp negarea oricărui concept şi, totuşi, cel mai important concept după cel de fiinţă. Este de asemenea cuprinsă, integrată, generată de fiinţă.

Aka Cătălin: După cum ai văzut, a generat psihologia abisală, unii gânditori moderni au vorbit chiar de aspectul creativ al demonicului din noi. De fapt, vorbeau - hm, mi se pare o glumă! - de aspectele pozitive ale ne-fiinţei. Dar totuşi ai promis un discurs despre angoasă.

G: În primul rând trăim azi o epocă a angoasei. Fiinţa noastră e conştientă de posibilitatea nefiinţei şi generează frica de necunoscut înţeles ca nefiinţă. Obiectul angoasei - negarea oricărui obiect. Angoasa cunoaşte forme patologice cum ar fi pierderea direcţiei, reacţii nepotrivite, lipsa intenţionalităţii.

Aka Cătălin: Cum poate fi acceptată angoasa?

G: De fapt este percepută foarte rar, de cele mai multe ori apare sub forma unor obiecte ale fricii. Mintea umană o transformă automat într-o anume formă de frică.

Aka Cătălin: Să zicem teama de ceva, de o durere, de respingerea unei persoane sau a unui grup, de pierderea a ceva sau a cuiva, de momentul morţii.

G: Să zicem" Angoasa este transformată în frică deoarece numai frica poate fi înfruntată prin curaj.

Aka Cătălin: Să nu mai revenim la curaj. Spuneai că Paul Tillich face nişte distincţii asupra angoasei.

G: Da, stabileşte trei tipuri. Angoasa morţii (şi a sorţii); angoasa lipsei de sens (şi a golului interior); angoasa condamnării (şi a vinei).

Aka Cătălin: În ce constă prima, angoasa morţii?

G: Arată caracterul contingent al fiinţei noastre. Şi, pentru a se face înţeles, teologul ne propune o vizionare a aspectului temporalităţii noastre contingente (existăm în această perioadă de timp şi nu într-alta, începem şi sfârşim într-un moment contingent, trecem prin experienţe contingente) sau a aspectului spaţialităţii noastre contingente (ne găsim în locul acesta şi nu în altul, trăim într-un loc straniu din care privim lumea, dar şi caracterul contingent al lumii spre care privim).

Aka Cătălin: Bun, deci totul este contingent cu privire la existenţa noastră, noi înşine suntem contingenţi. În ce constă angoasa lipsei de sens?

G: În linii mari înseamnă pierderea sensului esenţial al fiinţei, ce-l care dă sens tuturor celorlalte sensuri. Sensul general, major al existenţei.

Aka Cătălin: Hm, ţin minte la eroii ruşi ai lui Dostoievski că vorbeau despre o idee mare care să guverneze viaţa omului.
G: Poate că aşa ceva anulează angoasa lipsei de sens. Dar poate că nu este decât unul dintre conţinuturile noastre, unul dintre posibilele sensuri pe care ne construim fiinţa şi atunci vorbim de gol interior. De exemplu, pierderea unei pasiuni, înlăturarea de la o formă creativă, pierderea unei forme de credinţă.

Aka Cătălin: Da, pricep, în timp ce lipsa de sens duce la îndoiala totală. Cred că forma de a reacţiona la lipsa de sens va duce la abandonarea propriei libertăţi.

G: Exact asta spune şi Paul Tillich care, mai mult, afirmă că lipsa de sens naşte fanatismul. În fond ce face omul fanatic? Şi-a abandonat propria libertate şi acum o cere şi altora pe care îi vrea la fel de înspăimântaţi de angoasa lipsei de sens.

Aka Cătălin: Am înţeles. Zi-mi şi ce ar fi angoasa de tip trei, cea a condamnării.

G: Cât mai scurt, aceasta ameninţă afirmarea morală a omului.

Aka Cătălin: Cum aşa?

G: Păi gândeşte-te. Chiar şi în fapta cea mai bună a omului este prezentă nefiinţa care împiedică astfel perfecţiunea. Rezultă un sentiment de ambiguitate care va genera vinovăţie şi, în ultima instanţă, disperarea de a-şi fi ratat destinul. Chiar era pomenit Sf. Pavel care a definit printr-o sintagmă potrivită acest tip de angoasă: Păcatul - bold al morţii.

Aka Cătălin: Cum apar aceste forme de angoasă?
G: Fie datorită privirii existenţială, fie datorită perceperii aspectului finit al omului sau al înstrăinării sale" mai mult, viaţa poate fi interpretată ca o încercare continuă de a evita disperarea.

Aka Cătălin: Mi-ai adus aminte, ştiu că uneori sar de la una la alta, vorbea de războiul dintre Vechi şi Nou şi de generarea unor angoase specifice. Îmi poţi reaminti?

G: Angoasa de tip vechi crează o senzaţie de îngustime, de imposibilitate de a scăpa, spaima de a fi prins. Angoasa de tip nou presupune spaime opuse, spaima de infinit, de spaţiul fără formă, de deschiderile copleşitoare.

Aka Cătălin: Probabil că aceste angoase au consecinţe pentru o mulţime de indivizi şi vor rezulta nevroze severe!

G: Desigur. De obicei nevroticul caută să fugă de nefiinţă. De aceea îşi va construi un castel pe care îl va apăra cu toate puterile sale împotriva atacurilor realităţii şi, de la un moment dat, ale specialistului.

Aka Cătălin: De fapt, ce face un nevrotic? El se teme de ceea ce nu trebuie să se teamă şi simte că este sigur de ceea ce nu este sigur. Este o teamă greşit poziţionată.

G: În raport cu cele trei forme de angoasă poate genera o securitate, o perfecţiune sau o certitudine ireală. Nevroticul vede protecţie unde e o cumplită nesiguranţă, perfecţiune unde totul e un talmeş-balmeş, certitudini unde lucrurile nu pot fi decât discutabile.

Aka Cătălin: Da" mă gândesc la niscaiva consecinţe. Îmi pare că există nevroze de masă" ştiu şi eu, mulţimile furioase care distrug totul în calea lor. Să zicem când a fost distrus Muzeul Arheologic din Bagdad după cucerirea Irakului de către americani. Dar de asemenea presupun că se manifestă la fiecare om anumite perioade nevrotice. Dacă ţii minte afirmaţia lui Emil Cioran care credea că orice tânăr până la 30 de ani nu poate fi decât de stânga.

G: Apărătorii fanatici ai unei anumite ordini cred că sunt un bun exemplu. Dar vroiam să-ţi mai spun că, dacă te apuci să-i predici unui nevrotic despre curaj, acesta fie îl va respinge, fie îl va asimila ca o nouă formă de luptă pentru apărarea castelului.
Aka Cătălin: Din ce înţeleg, Paul Tillich a trebuit să definească caracteristicile unui eu normal pentru a face diferenţierea de cel al unui nevrotic. Care ar fi acestea?

G: Forma obişnuită a unui eu presupune: separarea, auto-centrarea, individualizarea, libertatea, auto-determinarea. De acestea îmi aduc aminte, dar să nu deviem. Sunt numeroase aspecte în volum ignorate la această lectură răbdurie.

Aka Cătălin: Bine, spune-mi atunci despre tipurile de rezistenţă contra angoasei?

G: Nu-mi aduc aminte decât două dintre ele. De pildă contra angoasei morţii se trece fie la excluderea completă a morţii din realitate (oamenii nu trebuie să vadă pe cel mort decât într-o stare îmbălsămată, similară vieţii), fie la proferarea unei credinţe în continuarea vieţii după moarte. Iar contra angoasei lipsei de sens, se încearcă acceptarea tuturor devierilor sociale sau individuale cu speranţa că pot fi îndreptate printr-o educaţie potrivită.

Aka Cătălin: Parcă şi Hegel oferea o soluţie!

G: Da, cele trei tipuri de angoasă sunt depăşite prin intermediul unei înălţări prin diferite grade de sensuri spre cele mai înalte. De altfel sistemul său are ca putere dinamică în mod paradoxal tocmai negaţia.

Aka Cătălin: Bine nu intra în ce spune Hegel că mă sperii, mai bine zi-mi de ce apare angoasa?

G: Păi tu mi-ai cerut Hegel. În fine, angoasa este o revoltă împotriva percepţiei lumii sau sinelui ca obiecte, ca forme reificate. Azi se constată că omul se sacrifică pe el însuşi pentru propriile lui producţii. Individul ajunge ca eroul lui A. Camus din Străinul, nu o persoană, ci un proces psihologic complet condiţionat, fie că lucrează, iubeşte, mănâncă, doarme.

Aka Cătălin: Îmi pare, angoasa poate proveni din artă. Să zicem din cea existenţială.

G: Păi gândeşte-te" dacă ar înceta ca în arta modernă dintr-o dată cauzalitatea. Toţi oamenii ar umbla năuciţi.

Aka Cătălin: Da. La final, autorul sugerează nişte forme de evadare din angoasă. Am înţeles că aceasta este transformată în frică, dar cum se petrece acest proces?

G: De fapt nu ştiu. Paul Tillich adoptă un concept german, entschlossenheit care înseamnă deschidere, descuiere din starea de angoasă. Un om care-şi depăşeşte angoasa poate fi numit un tip deschis, căruia nu-i mai poate da nimeni indicaţii, care decide singur unde şi cum să fie.

În tot acest timp, am plutit sau am căzut la diferite niveluri ale abisului. Dintr-o dată, am o senzaţie de rău de sine şi fantezia mea refuză să mai existe acolo. Face o tranziţie bruscă spre următorul Schimb de cărţi, cel din ianuarie, care încă nu a avut loc şi unde mă voi întâlni cu aka Cătălin să-i înapoiez cartea.

El nu bănuieşte nimic din tot ce am discutat, aşa că mă va întreba care sunt părerile mele despre carte. Evident, i-aş putea înfăţişa tot acest discurs oscilând între frică şi angoasă sau i-aş putea arăta ideile care m-au fascinat personal.

1. eul poate fi perceput ca o sumă de plinuri şi goluri. Când ne căutăm eul trebuie să înţelegem că vom întâlni şi nefiinţa cuprinsă în el
2. Oare asta face un critic? Găseşte nefiinţa obiectului literar? Părţile care pot fi supuse îndoielii? Zonele de necroză, de nevroză?
3. O definiţie a sănătăţii. O cantitate mai mică de boală.
4. Oare nu facem altceva în viaţă decât să trecem de la un nivel la altul?

Aka Cătălin probabil nu va sesiza pe loc importanţa acestor idei, va fi sub semnul spaimei de a nu rata vreun interlocutor şi mai şi decât mine, în fine va interveni zgomotul de fond, vor apărea persoane care se vor băga în discuţie fără să le intereseze de mersul vorbei de mai înainte, într-un cuvânt comunicarea se va pierde. Fiindcă acesta este riscul unor întâlniri în agora, nu este permis mult timp monopolul discuţiilor. Şi apoi să fim serioşi, cine are chef de filozofie între atâtea frumoase!

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea