Autor: Italo Calvino
Rating:
(ediţia în limba engleză)

Pe Italo Calvino l-am descoperit la un Schimb de Cărţi. Cartea lui, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, mi-a atras atenţia datorită titlului intrigant şi faptului că avea un aspect foarte trist, învechit, cartea părând părăsită acolo pe masă. Nimeni nu o băga în seamă şi nu se întreba ce s-ar întâmpla dacă într-o noapte de iarnă un călător ar face ceva...

Cartea lui Italo Calvino m-a învăţat să citesc. Înainte de el eram genul care începea mai multe cărţi de o dată, pe unele le abandona la mijloc, pe altele le dădea uitării chiar după primele pagini. Dacă nu mă atrăgeau în mod special le lăsam deoparte. Această carte m-a învăţat că făceam o nedreptate foarte mare comportându-ma aşa. Era un semn de lipsă de respect pentru autor.

Am perceput Dacă într-o noapte de iarnă un călător ca pe un manifest împotriva cititorilor ce nu ştiu să respecte autorii. Cititorilor care lasă cartea din mână înainte de a o termina, care, astfel, nu respectă munca şi dăruirea autorului. Şi astfel, ce face Calvino? Începe, drept răzbunare poveşti, le aduce până la punctul în care vin extrem de interesante şi apoi se opreşte. Nu le mai continuă. Alege el să închidă cartea când ţi-e ţie lumea mai dragă.

Ar mai putea fi o interpretare a acestui stil al lui, de a începe poveşti şi a nu le termina sub diferite pretexte. Vrea să facă o demonstraţie de tehinică literară prin utilizarea principiului finalului deschis, proprie scriitorilor înclinaţi spre Semiotică, în principal lui Umberto Eco. Acesta a scris şi el despre finalul deschis în Şase plimbări prin pădurea narativă, unde se joacă cu prezenţa cititorului în text încât nu mai ştii cine este autorul, naratorul sau dacă nu cumva chiar tu ai scris cartea pe care o ţii în mână.

L-am perceput pe Italo Calvino ca pe un Umberto Eco mai înclinat spre literatură, spre poveste, faţă de celălalt care întotdeauna mi-a dat impresia de rigurozitate şi ştiinţificitate chiar în scrierile lui cele mai fantastice. Construcţia cărţii este una extrem de complexă cu treceri dintr-o lume la alta destul de greu de urmărit. Miza este simplă. Cineva începe să citească o carte, la un moment dat descoperă că nu mai poate continua deoarece paginile lipsesc, şi de aici începe o continuă căutare a continuării.

Dintr-o carte în alta care începe şi dintr-un motiv sau altul nu se termină, personajele principale brodează între timp o poveste de dragoste ce se deşiră mereu, se agaţă şi iar se formează, ajungând totodată să înţeleagă importanţa actului literar. Iar o dată cu ei, şi noi începem să înţelegem cât de importantă este fiecare carte cu lumea ei construită încet, pe care merită să avem răbdare să o descoperim.

Această carte mai poate fi văzută şi ca un exerciţiu arogant de stil, ca un roman despre plăcerea de a citi romane, ca o căutare a romanului absolut ce se îmbină din alte romane, ca o înşiruire plicticoasă de poveşti scurte, frustrantă deoarece ele nu se termină, ca o definire a romanului prin raportare la altele din care inconştient se naşte, ca o teză despre intertextualitate, ca o revoltă împotriva literaturii de consum ce parcă este o sumă de clişee, de elemente bune furate din alte cărţi, dar trivializate prin punerea laolaltă. Şi aş putea continua, însă o să vă las pe voi să găsiţi propria interpretare.

Mi s-a părut o carte bună fiindcă pe lângă poveştile frumoase începute, ce îţi incită imaginaţia spre a le continua, este cât se poate de interpretabilă. Va fi mereu nouă, va putea fi personalizată de fiecare cititor. Oferă ceea ce ne dorim mai mult. Libertate.

Scrisă de Gia Codrescu