bookblog.ro

---

Demonii

Scris de • 24 December 2007 • in categoria Altele

Autor: Fiodor M. Dostoievski
Rating: Fiodor M. Dostoievski - Demonii rating - recenzii carti

Fiodor M. Dostoievski - Demonii - recenzie cartiDemonii este, fără îndoială, cel mai sufocant roman al lui Fiodor M. Dostoievski : 900 de pagini de beznă spirituală, de furie şi disperare, crime şi sinucideri, o deznădejde dusă la limitele ultime ale suportabilului. Un fel de cazan în plumbul căruia fierbe toată omenirea. Lumină puţină de tot şi abia pâlpâitoare, speranţă nicăieri. Pe lângă acei "ai noştri" din Demonii, gaşca de lichele din Idiotul e o veselă grădiniţă de copii: morala lor e putredă, dar în ea nu s-a înrădăcinat nici o ideologie, nici un sistem de organizat crime, nici un nihilism feroce, nici o planificare a minciunii. În acest vortex al răului, o prietenie, o dragoste, o duioşie sau o brumă de compasiune nu pot pătrunde. "Oameni universuri închise".

Ca şi în celelalte mari romane ale autorului, rămâi din nou uluit de monumentalitatea, (dar şi de precizia) scriiturii, de capacitatea inegalabilă de a menţine í  la longue ritmul narativ la cote paroxistice fără a lăsa vreun moment senzaţia de "forţat" sau "exagerat", de rafinata pendulare între postura de narator-martor şi cea de narator-omniscient, de contractarea şi dilatarea spaţiului, de plasarea unor intermezzo-uri exact înaintea punctelor culminante (sub pretextul unor explicaţii suplimentare), cu efectul mascat de amplificare a tensiunii, de scenele care când nu se încheie cu totul altfel decât ai putea prevedea, pregătesc şi anunţă explozia iminentă dintr-o scenă ulterioară, de acest montaigne-russe(!) nebunesc între mistic şi subridicol.

În Demonii, pare că nimeni nu se odihneşte, nimeni nu meditează. Devastator prin tăvălugul acţiunii, precum este Crimă şi pedeapsă prin adâncimea dramei interioare, romanul are o exemplară derulare ascendentă a formelor vorbirii. Dialogurile, foarte numeroase, ale căror vectori de forţă sunt, în principal, Piotr Verhovenski, Nikolai Stavroghin, Kirillov şi Şatov, sunt completate pe parcursul romanului de o serie de "conferinţe" (Karmazinov, Stepan Trofimovici), de "şedinţe"(antologică prima reuniune a "grupului"), de crezuri, credinţe şi necredinţe urlate în gura mare şi peste tot. Toate acestea duc, esenţial, spre mărturisirea finală, spre spovedania lui Stavroghin - "La Tihon", care nu mai are însă dimensiunea mântuitoare din Crimă şi pedeapsă, ci una de diagnosticare a răului: singurul obstacol al lui Stavroghin este Tihon, singura oprelişte a păcatului este adevărul crunt pe care i-l pune înainte călugarul.

Mi se pare ca tocmai din cauza aceste inflaţii de replici, nu se poate descoperi în carte vreun adevăr complet, existent eo ipso, autonom, ci numai o serie de afirmaţii ceva mai puţin false (în fapt, adevăruri distorsionate sau fracturate), greu de distins prin jungla de minciuni fariseice din roman. Se produce astfel şi o decalare - care merge uneori până la antiteza completă - între calitatea vorbitorului şi valoarea discursului lui. Două exemple în acest sens :

1. cel mai viu şi mai veritabil discurs creştin (fireşte, exceptându-l pe Tihon care, de altfel, nu predică şi nu face teorie) îl au " Fedka-ocnaşul, tâlhar, ucigaş în serie şi hoţ de biserici şi Şatov, care, altfel, după o lung discurs poliloghiologic şi cam deviant, întrebat din scurt de Stavroghin dacă "crede în Dumnezeu", bâlbâie doar un "Eu" eu voi crede în Dumnezeu" (cum ar putea altfel?).

2. în apărarea frumosului artistic, Madonei Sixtine, a lui Shakespeare şi a lui Rafael, valori ameninţate de grobianismul noii mentalităţi, se lansează nimeni altul decât Stepan Trofimovici, adică un cabotin ridicol şi un stilist de cea mai joasă speţă, un individ greţos, lăcrămos şi deprimant, a cărui logoree oboseşte şi enervează.

Monopolul minciunii autentice aparţine, însă, "demonilor". Cine sunt aceştia? O turmă de socialişti-nihilisto-anarhisto-revoluţionari, care prezintă următoarele date de identificare (avis au lecteur) :

- cf. Piotr Verhovenski, liderul lor absolut, au patru caracteristici principale : un cult pentru uniformă şi funcţie, sentimentalism - atribut care nu exclude însă apetitul pentru escrocherie şi, cel mai important - "forţa principală, cimentul care încheagă totul, este teama de a avea o opinie personală".

- la acestea putem adăuga: mândria fără capăt, dusă până la refuzul ad libitum al realităţii, impostura asumată cu voluptate şi fără dileme, isteria şi agresivitatea. Habotnici ai ateismului, "clocotesc de mânie, tremură de frică". Pe cât de laşi, pe atât de limitaţi. Căutătură de mercenari, reacţii de iepuri speriaţi. Incapabili de a vorbi, parcă grohăie, behăie şi schelălăie. Vociferează strident împotriva aristocraţiei, artei libere şi religie, dar se închină la sfânta treime ateism+ştiinţă+revoluţie. Scandalagii alcoolici cu idealuri mesianice. Pe lângă întrunirile lor, Balul la Satana al lui Bulgakov pare un simpatic crochiu estetic.

Şeful lor, "ucigaş prin meserie şi clovn prin vocaţie" (Ion Ianoşi) - Piotr Stepanovici Verhovenski, stăpân peste un enorm angrenaj al imposturii, se recomandă : "nici prost, nici deştept, destul de modest înzestrat şi căzut din lună". Tehnica de lucru (perfectă, nimic de obiectat): măcelărirea cuvântului (înaintea măcelăririi oamenilor) prin vorbire abundentă, zvon şi bârfă, utilizate cu acribie: "Dar de ce vorbesc mult, cu multe cuvinte şi nu-mi ating scopul niciodată? Pentru că nu ştiu să vorbesc. Cei care se pricep să vorbească se exprimă concis". În esenţă, escroc, nu ideolog, constructor de eşafodaje pseudodialectice pe temelia unei "mediocrităţi aurite", asumate, conştientizate şi mai ales, satisfăcute de sine. În faţa unui asemenea exemplar, devine revelatoare butada lui Ion D. Sîrbu: "Prostia nu este un capitol al psihologiei, ci al Apocalipsei".

Cu toată patima lui, Piotr Verhovenski rămâne mult în urma lui Nikolai Vsevolodovici Stavroghin. Nu-i poate egala nici inteligenţa, nici atitudinea, nu-l poate depăşi nici în bine, nici în rău. Sub privirea lui rece, mereu rece, Verhovenski pare un plagiator penibil. Stravroghin este un abis în care nici un personaj în afară de Tihon, nu poate pătrunde. S-a spus despre el că sarcina lui este cu mult mai grea decât a altor personaje dostoievskiene (Raskolnikov sau Ivan Karamazov), care au putut să găsească la un moment dat un punct de reper salvator de unde să-şi poată începe renaşterea. Cred că este uşor eronată această opinie - şi pentru Stavroghin există posibilităţi de salvare : în Liza sau în Daria, în morala lui Şatov sau în sarcina pe care i-o dă Tihon. Acestea sunt însă căi pe care Stavroghin nu le poate urma - dar nu din cauza firii lui, ci mai degrabă din cauza faptului că a trecut de un anumit prag al răului - şi aici mi se pare că se află cel mai bogat câmp de interpretare a romanului.

Se pune, deci, întrebarea : care este punctul din care Nikolai Vsevolodovici Stavroghin nu se mai poate întoarce la sine? Şi, ca de obicei, la scriitorul rus nu putem avea nici un răspuns complet, definitiv şi irevocabil. Nu cred totuşi că păcatele lui doar prin ele însele l-au putut pierde într-atât: la Dostoievski există mereu posibilitatea reală a căinţei, iertării şi izbăvirii. Aşadar, nu este decisiv faptul că Stavroghin a trăit în desfrâu, că a violat o copilă de doisprezece ani, că a asistat apoi cu calm la sinuciderea Matrioşei, că a fost părtaş moral la uciderea soţiei lui legitime şi a fratelui ei (şi, în mod indirect, şi a Lizei). Pentru aceste fapte abominabile încă mai există remediu, şi Tihon i-l oferă. Esenţialul însă nu stă în actul de consumare a crimelor lui, ci în motivaţia, în teoria şi scopul lor. (Nu degeaba spune Kirillov: "Şi pe Stavroghin l-a devorat ideea"). Stavroghin este un hiper-raţionalist şi un fanatic al experimentării (şi în rău, şi în bine). Prin fiecare atrocitate, el provoacă Divinitatea, îi cere o pedeapsă promptă şi o căinţă. Neprimind ce a solicitat, el păcătuieşte din nou, din ce în ce mai înfuriat şi mai disperat, toată evoluţia din roman a lui Stavroghin fiind o lungă şi devastatoare implozie.

Stavroghin este un fariseu înfricoşător - el ştie care este libertatea, dar o reneagă şi abuzează de ea, el ştie să distingă între Bine şi Rău, dar refuză să le înţeleagă şi să le simtă (morbidă autoanesteziere), el vine la Tihon ca să mărturisească şi apoi îl acuză că e spion şi psiholog, pretinzând că "nu chem pe nimeni, n-am nevoie de nimeni, mă voi aranja singur", el a avut odată "senzaţia unei fericiri încă necunoscute [care] îmi străpunse inima", a avut "ochii scăldaţi în lacrimi", dar se aruncă în plăcerea păcatului, el muşcă urechi şi trage de nasuri nobile, dar are o frică teribilă de ridicol, pe care şi Şatov, şi Tihon i-o identifică.

Aşadar, care ar fi cauza fundamentală a pierderii definitive a lui Stavroghin? Satisfacţia săvârşirii păcatului, blasfemizarea libertăţii care i s-a dat, nevoia perpetuă de a se adânci în rău, nesinceritatea mărturisirii, folosirea spovedaniei ca pretext pentru amplificarea dispreţului faţa de lume, orgoliul nemăsurat, mândria de a se declara superior, egoismul suprem ("nici o boală nu îl distruge atât de necruţător pe omul moral precum nesăbuita adoraţie de sine" - Dostoievski)? Iată câte capete de acuzare, din cauza cărora Stavroghin, trăitor într-o risipire totală, nu şi-a mai putut aduna sufletul fărâmiţat ca să-l mai poată vindeca"

Mai trebuie spuse câteva cuvinte şi despre cât de actual rămâne romanul lui Dostoievski. E suficient să ne uităm puţin în jur ca să vedem Liputinii de secol XXI care miorlăie pe "limba republicii universale, umanitare şi a armoniei sociale" şi fanaticii unei noi ordini - aceea a "distrugerii universale în vederea binelui final" (e drept, cu manifestări recente ceva mai soft). Kirillov trăieşte bine-mersi în cei care au ca ideal "un om nou, fericit şi mândru, omul căruia îi va fi absolut indiferent dacă va trăi sau nu; ["]Cine va învinge suferinţa şi frica, acela va deveni însuşi Dumnezeu. Iar celălalt Dumnezeu nu va mai exista" şi în cei care, ca şi Aleksei Nilîci, afirmă: "nu-mi place să mă cert şi nu râd niciodată" (iată ce definiţii precise ale tarelor postmoderniste). Să nu uităm că acelaşi personaj, înainte de a se sinucide, vrea să se semneze în bileţelul de adio : "gentilhomme russe et citoyen du monde".

Cum să nu mai existe Piotr Verhovenski în mileniul al treilea, când lumea e sufocată de vorbe, închinându-se la zeii cei noi, ai comunicării şi mass-media? Nu trăim oare o perioadă în care "Omul-Dumnezeu" l-a aruncat de pe soclu şi din altare pe "Dumnezeu-Omul"? Acum, mai degrabă decât atunci, există spiritul lui "lucrează numai pe bază de instrucţiuni, hârtii prevăzute cu ştampile, semnate de trei oameni şi jumătate"(Şatov). Lumea este încă şi mai plină de Lebeadkini care vor să lase prin testament scheletul lor cercetătorilor şi academiilor de ştiinţe, "dar cu o condiţie, ca pe fruntea craniului să fie lipită pentru vecii vecilor o etichetă cu următoarele cuvinte : un liber cugetător pocăit". Biata Madonă Sixtină rămâne în continuare o operă foarte greu de înţeles şi retrogradă pentru multe Iulii Mihailovne contemporane. Avem şi prin România voci care la argumentul părintesc : "te-am purtat în braţele mele când erai prunc", răspund obraznic şi emancipat : "Nu mă interesează ce ai purtat şi când ai purtat. Nu te-am rugat să mă porţi şi prin urmare ["] asta îţi făcea o plăcere personală." Cât de naivi am fi dacă am crede că socialismul îşi poate schimba metodele de lucru : "Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. ["] Esenţialul este egalitatea"; "Este necesar numai necesarul. Iată deviza globului terestru de-aci încolo" ; "Ascultare deplină, personalizare deplină" ; "Plictiseala este un sentiment aristocratic; şigaliovismul nu admite dorinţi" .

În acest sens, Demonii rămâne cartea batjocoririi sistematice a libertăţii, confundate în chip meschin cu liberul-arbitru - şi Stravroghin, şi Kirillov, şi după ei, toată legiunea de smintiţi, tânjesc după o "voinţă absolut liberă". Aceasta este, cum spune Ion Ianoşi, "demonia ca libertate [care] se întoarce în cea mai mizeră şi mai de dispreţuit servitute", aceasta este, aş spune eu, demonocraţia.

Scrisa de Silviu Man

Citeste cele 25 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Cea mai tare recenzie citita in ultimii ani. Dostoievski e din ce in ce mai actual cu cat marxistii se camufleaza in spatele “drepturilor omului” si in spatele “egalitatii sociale” – sigaliovismul.

    raspunde

  2. Lust, Caution spune:

    Un roman fabulos, o recenzie pe masura….. Bravo, domnule Man.

    raspunde

  3. andrei spune:

    Trebuie sa recunosc in tot scepticismul meu ca aceasta este o recenzie care merita citita. Sincer nu ma astetpam sa gasesc un text asa de bine scris pe un blog…poate mi-am format pana acum o impresie gresita…oricum,cel mai mult ma incanta faptul ca mai exista interes pentru literatura cu adevarat valoroasa,nu cea contemporana care dupa parerea mea este intr-o anumita masura doar o forma de a-ti indeparta plictiseala(din punct de vedere al scriitorului) si de a parea cool(din pct de vedere al cititorului) deoarece mai la moda ca orice in afara de filme si muzica proasta, e literatura aceasta contemporana care este tot mai dezamagitoare pe zi ce trece.Binenteles ca vorbesc in mare,normal ca exista si exceptii in lit contemporana,carti rezonabile. Atat. Salutare.

    raspunde

  4. valentina spune:

    Buna! Ce intelegi prin “a la longue”?

    raspunde

  5. “Demonii” este singura carte care m-a tinut o saptamana intreaga treaza noptile fiindca intmplarile relatate m-au tulburat si totodata m-au inlantuit. Am capatat o fascinatie pentru aceasta, cel mai mult datorita personajului Stavroghin si datorita felului cum Dostoiesvki l-a creionat. In legatura cu “demonii” – O turmă de socialişti-nihilisto-anarhisto-revoluţionari – . Eu consider ca mai exista o pereche de demoni, cei din interiorul fiecarei persoane, existenta lor fiind evidentiata prin personajul Nikolai Vsevolodovici.
    Felicitari pentru post!

    raspunde

    • ovidiu_penu spune:

      ai inteles foarte bine nota dualista pe care il are romanul:demonii exteriori care sunt diversi si in continua miscare(P S Verhovenski,Liputin,Sigaliov,etc) si demonii personali,ai fiecaruia in launtrul sau ,cu care ne luptam toata viata (N V Stavroghin,Satov,Stepan Trofimovici).

      P.S.: Mavriki Nikolaevici mi se pare opusul indiscutabil al lui Stavroghin(in genul Mishkin -Rogojin),fapt care-l face un personaj de luat in seama.

      raspunde

  6. ia si ea un tren spre soare spune:

    Cu toată patima lui, Piotr Verhovenski rămâne mult în urma lui Nikolai Vsevolodovici Stavroghin. Nu-i poate egala nici inteligenţa, nici atitudinea, nu-l poate depăşi nici în bine, nici în rău. Sub privirea lui rece, mereu rece, Verhovenski pare un plagiator penibil. – Piotr Verhovenski isi asuma inferioritatea fata de Stavroghin, drept urmare il idealizeaza (in felul lui colorat).

    (O completare la ultimul comment:)
    Poate totusi Dumnezeu nu l’a inzestrat pe om cu Bine/Rau (a se citi Bine bara Rau); Dostoievski stia asta, si probabil ca opera lui nu se limiteaza la morala crestin’ortodoxa. Ernesto Sábato scria in Abaddon, exterminatorul: “suntem alcatuiti din multe spirite care ne pandesc in vise, rostind amenintari greu de inteles, ne terorizeaza. Cum pot fi atat de straine de noi, incat sunt in stare sa ne terorizeze? Oare nu ies din propriul nostru suflet Si atunci, ce inseamna ? Si, cu toate astea, fascinatia…”

    raspunde

  7. carmen spune:

    Fara cuvinte…Bravo!

    raspunde

  8. popa spune:

    daca crede stavroghin , atunci nu crede ca crede , iar daca nu crede , nu crede ca nu crede”

    raspunde

  9. popa spune:

    greseli in interpretarea operei marelui Feodor Mihailovici Dostoievski. Se scrie ca Demonii este “pamflet si tragedie sociala totodata ” pe prima pagina de la editura polirom , unde se incearca o recenzie . Dupa mine aceasta prima pagina trebuie arsa , cititorul trebuie sa o arda in el . Domnii care scriu astfel de lucruri nu stiu ca in epoca numele lui Dostoievski nu era la fel de sonor ca a lui Cernisevski , Pisarev….; mie mi se pare firesc pentru ca Dostoievski cand a scris demonii (1871-1872) nu a vorbit de problemele ocietatii anilor 1871-1872 , iar stavroghin , kirilov , satov , verhovenski nici nu au existau in societatea rusa a acelor ani .Ei au aparut mult mai tarziu :la inceputul secolului XX si , deci nu are cum sa fie un pamflet fiindca ar insemna sa fie un pamflet la ceva ce inca nu a existat .Ce se critica atunci? Marea greseala pe care o face critica literara obiectiva ambulanta -care se face responsabila de aceste recenzii- este aceea ca il defineste pe Dostoievski ca un om care ia o oglinda si se plimba pe-un drum reflectand atat azurul cat si mocirla .Tocmai asta nu e el . El e un profet .S-a crezut ca e necuviincios sa scrii intr-o recenzie ca e profet . Se scriu atatea grozavii despre omul asta , care , paradoxal a fost inteles corect de toti marii scriitori de dupa el .

    raspunde

  10. Radu spune:

    Frumos scrisa recenzia, felicitari autorului. :)

    Eu am insa o usoara repulsie fata de uneori abuzul de expresii fals pretentioase prezent, din pacate, si in textul de mai sus.

    Am citit aceasta carte prin clasa a X-a, cred, si m-a marcat profund atunci personajul Stavroghin. Un protagonist atat de complex incat cred fiecare dintre cititorii carti si-au vazut in el propriile ganduri, idei, porniri si fapte. Iar asta ma facea sa ma intreb atunci: si daca posed si celelalte atribute, cele malefice, ale “demonului”. Tulburatoare senzatia. Cel putin pentru mine. Cel putin atunci.

    raspunde

  11. Pingback: Război întru Cuvânt

  12. Punkd spune:

    Recenzia este intr-adevar foarte reusita insa sunt anumite scapari si exagerari din punctul meu de vedere. Una dintre acestea este numirea grupului celor 5:”O turmă de socialişti-nihilisto-anarhisto-revoluţionari”. Intr-adevar Dostoievski a fost un profet si a cuprins foarte bine in grupul celor 5 atat comunismul ( materizalizat in roman sub numele de “sigaliovism”) cat si democratia (pretentiile false de libera cugetare ale membrilor) , insa o greseala enorma este constituita de declararea apartenentei vreunui personaj la vreuna dintre cele 2 categorii. Scrierea este un pamflet intocmai din cauza faptului ca abundenta ideilor personajelor le aduce intr-o stare de confuzie atat ideologica cat si psihica . Cu mici exceptii (Sigaliov,Kirillov,Stavroghin, adepti fanatici ale conceptiilor lor) , personajele acestui roman nu apartin unei singure idei,ci dezvolta multiple teorii care se bat cap in cap , transformandu-i in adevarate caricaturi.

    raspunde

  13. ralukha spune:

    Domnule Silviu Man, as vrea permisiunea dvs. de a va cita intr-o lucrare. Multumesc

    raspunde

  14. Olimpia spune:

    Aceasta carte m-a marcat ca sa zic asa, este cea mai lunga pe care am citit-o si totusi in cel mai scurt timp fara sa imi dau seama de acest lucru….”am avansat”. pt prima data nu ma uit inainte sa vad cat mai am pana la urmatorul capitol!!! pur si simplu aceasta carte mi-a acaparat atentia total . uitasem sa mananc, deci nu imi vine sa cred. foarte frumos. Nu stiu de ce dar pe mine m-a impresionat foarte tare Piotr Verhovenski si in acelasi timp nu m-a uimit deloc acest personaj ipocrit daca pot sa il numesc asa

    raspunde

  15. Salutari spune:

    am inceput sa citesc si eu M. Dostoievski si am inceput cu demonii.
    E sufocanta.e emotionanta e super

    raspunde

  16. costi spune:

    O recenzie de carte total reusita..dupa parerea mea.Felicitari!

    raspunde

  17. Larisa spune:

    Super post! o mare surpriza!Iar cartea este intr-adevar…innaltatoare! Pentru cine n-a citit-o( mai exista cinevaaa?) va rog, va rog n-o ocoliti; apoi va intoarceti si cititi recenzia de mai sus!!! Merita!!!

    raspunde

  18. camelia spune:

    Am terminat o facultate cu profil real deci nu judecati,va rog,lisa termenilor literari.Sunt la a 4-a carte de Dostoievski si este cea mai complexa,grea de inteles (pt mine) pana acum.Doar la pag 150 am ajuns si ma doare putin capul la cate s-au petrecut pana aici,ma voi pregati cu multa rabdare pt ca am de aface cu anumite caractere imposibil de- descifrat-.

    raspunde

  19. victor spune:

    o carte buna – dar prea mor aproape toate personajele.
    prea facil.

    raspunde

  20. victor spune:

    Totusi, naratorul, care e si personaj, e necredibil – de unde stie el toate amanuntele, ce e in mintea personajelor etc.
    Cred ca se impunea o alta tehnica narativa

    raspunde

  21. Ontelus Dan Gabriel spune:

    Tocmai prin atrocitatea moral-spirituala, romanul ,,Demonii” de F.M.Dostoievski ramane, la 140 de ani de la scrierea si publicarea sa, reflectarea necrutatoare a modernitatii anomice.

    raspunde

  22. nelu spune:

    Foarte interesant, dar nu pot sa las neremarcat faptul ca personajele pe care le-a construit Dostoievski printr-o munca enorma imi imaginez, cu deosebita atentie si cu mult talent intr-0 mie de pagini, le-ai judecat dintr-o privire si le-ai desfintat intr-o pagina. Parca ai dat buzna cu ghioaga peste ei si i-ai insirat pe dusemea.

    raspunde

  23. Constantin spune:

    Stilul lui Dostoievski este particular, cărţile lui sunt precum un tablou pictat nu cu pensula, ci cu mintea cititorului. Iniţial autorul trage tuşe disparate ale numeroaselor personajelor fără nicio noimă, dacă ai răbdare personajele se conturează destul de bine pe la jumătatea lecturii iar tabloul se arată limpede, în toată splendoarea lui. Dar vai, tabloul este doar o iluzie care se va schimba radical până la sfârşitul lecturii.

    raspunde

Lasa un comentariu Click here to cancel reply.

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro