Autor: Mirel Bănică, Codruţ Constantinescu
Rating:

Silvia Grădinaru scrie despre cartea lui Mirel Bănică şi Codruţ Constantinescu - Enervări sau despre bucuria de a trăi în România. A se citi cu mult calm :) .

"Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul" pare a reprezenta o frază pe cât de cunoscută, pe atât de adevărată pentru oricare dintre locuitorii avizaţi sau neavizaţi ai ţării anterior menţionate. Aceasta pare a fi şi premisa de la care au pornit domnii Mirel Bănică şi Codruţ Constantinescu în momentul în care au decis să scrie textele ce, mai târziu, aveau să alcătuiască substanţa volumului Enervări sau despre bucuria de a trăi în România.

Suntem încă din start avertizaţi că dorinţa autorilor a fost aceea de "a lăsa cumva un mic portret, chiar şi strâmb, al unei perioade ciudate din istoria României, perioadă de tranziţie" care nu se încheie decât ipotetic, cu integrarea în Uniunea Europeană. Cartea este însă scrisă de către tineri, cu puţin trecuţi de 30 de ani, şi deci având drept amintire adolescentină revoluţia din 1989, care au plecat să-şi realizeze studiile în străinătate, mai precis în Geneva, şi s-au întors ulterior în ceea ce am numi cu un uşor ton peiorativ "patria mult iubită".

Volumul este structurat în 9 capitole ce cuprind cele 10 luni pe parcursul cărora autorii au realizat un schimb de cărţi poştale, înscrise cu semnele enervării. "De ce ne enervăm? Un prim răspuns, destul de facil, dar cât se poate de adevărat: pentru că trăim în România." Aproape fiecare pagină cuprinde un adevăr trist despre o lume "democratică", cu pretenţii de a fi "europenizată" în care trăim, dar care îşi contrazice titlurile pe care şi le-a dat tot singură. Ne pot enerva alarmele de maşini, sirenele poliţiei în miezul nopţii, mitocănismul funciar, "limbile balcanice, gudurelile, zemurile", chiar şi comercializarea sărbătorilor, după cum putem afirma în acord cu autorii: "Crăciunul a devenit sărbătoarea consumului. Naşterea lui Iisus? Undeva în subsidiar, peste toate tronând "naţionalul deci" urmat de tristul, dar sincerul "Fugi, dom´le, d-acilea""

Ne este prezentată o ţară în care intelectualitatea este numită dintre epigoni, unde diplomele sunt obţinute prin puterea monetară, nu prin lucrul susţinut, fin subliniat fiind faptul că se pierde facultatea de a fi liber în afara sistemului, capacitatea de a pune în aplicare englezescul thinking outside the box. Vulgaritatea devine un criteriu de supravieţuire, materialitatea devine un criteriu social iar politica de stat devine tot mai mult o reprezentare din teatrul lui Conu Iancu.

Interesant de observat este şi contrastul dintre societatea românească şi cea europeană. După cum am mai spus, coautorii au avut experienţa regimului comunist. Unul dintre ei povesteşte cum în Paris descrierile sale asupra epocii respective erau ascultate nu atât cu interes, cât cu o oarecare indulgenţă, de unde rezultă că, la scară europeană, studiul realizat prin observarea exterioară depăşeşte concluziile unei experienţe trăite, incapabile ulterior să înţeleagă nevoia unei "nostalgii a comunismului". Aceasta este poate şi o consecinţă a percepţiei întocmite pe baza imaginii construite în ţară. În ciuda faptului că limbajul de lemn se transformă în "eurolimbaj" - tot de lemn - integrarea rămâne una exclusiv declarativă deoarece faptele vorbesc, fără prefixul "euro-", dar de la sine.

Deşi Mirel Bănică semnează una dintre cartoline: "mândru că sunt latin", amintind de acel "iar nu barbar" folosit de Nichita Stănescu, ne determină să ne întrebăm dacă nu cumva ne-am oferit îndeajuns de multe probe contrarii. La capătul paginilor rămânem cu o fiziologie a tranziţiei, ca un document cu valoare de experienţă trăită pentru generaţiile actuale şi speram doar cu valoare informativă pentru generaţiile ce vor urma. Realizat cu o luciditate dulce-amăruie, textul nu îşi propune decât să ofere o radiologie pe rând dureroasă, sinceră şi aflată în imposibilitate de fapt. Ce rămâne de făcut pare a rămâne la latitudinea cititorului. Printre toate elementele care fac din adjectivul "românesc" mai mult decât unul care desemnează naţionalitatea, valoarea salvatoare propusă este prietenia, ilustrată chiar prin schimbul de scrisori. Trist rămâne doar faptul că asemenea valori, supuse modernului, tehnologizării iminente, sunt considerate tot mai mult desuete, asemenea redactării de mână a scrisorilor sau expedierii de cărţi poştale.

Scrisorile sunt aici un manifest melancolic menit a trage un semnal de alarmă unei societăţi care îşi grăbeşte avansul în impersonalitate şi ignoranţă, conform dictonului englezesc ignorance is bliss. Ceea ce ignori nu te poate răni. Autorii cărţii aleg totuşi să deschidă ochii şi să semnaleze aceste defecte ale lumii în care trăim. Deşi sentimentul predominant este unul de greaţă, în accepţia sartriană a cuvântului, la finele lecturii ne bucurăm de apariţia unui astfel de text. Ne întrebăm cum ar fi dacă enervările ar dispărea, dacă nu am mai avea de ce să ne plângem, nici măcar de rutina zilnică. Citim într-una din scrisori: "Oare totul se poate transforma în obişnuinţă, chiar şi fericirea? Mai este fericirea fericire dacă este prezentă tot timpul, devenind o stare rutinieră? ". Aşadar putem deduce că nu se înfăptuieşte nici o schimbare doar pentru a face din România o ţară unde fericirea să nu fie o plăcere rutinieră, ci o piatră rară. Volumul impresionează şi pune pe gânduri asupra realităţilor nu doar prin ironia surprinsă în grafie ci şi prin cea grafică. Între capitole întâlnim ilustraţiile caricaturale realizate de Dan Perjovschi, menite să dea contur întâmplărilor descrise. Meritul editurii este acela de a fi ales şi o copertă sugestivă: strada Viitorului, cu accesul condiţionat de culoarea roşie a semaforului - o metaforă subtilă a realităţii actuale.
Se poate conchide că a parafraza "mă enervez, deci exist" nu este suficient, dar oferă baza unor existenţe care, deşi aflate în minoritate, trec, sau vor trece, de la "a enunţa" la "a acţiona" la momentul potrivit al schimbării culorii semaforului.

Scrisă de Silvia Grădinaru