Autor: Andrei Gamarţ
Rating:

E prin volumul acesta ici-acolo un tip Andruşa care se ţine de tot felul de chestii: de o iubită Olga, de înlocuit realităţi cu sentimente, de spălat mâinile sale negre, de mirosit femeile în troleibuz. De la început ţin să precizez că fiecare cititor va găsi ceva interesant în spaţiul propus de poetul Gamarţ, de pildă poemele Soarele acasă la mine, Eu spun dragoste sau O bucată de carne. Mă rog acestea au fost pe gustul meu, alţii vor avea în vedere alte titluri sau nu le va plăcea nimic. Ce e drept, poeziile acestea au o natură compozită, nu le poate fi prevăzut destinul. Autorul se iluzionează într-o postfaţă că va fi premiat ca poetul anului 2007, dar un premiu, dacă chiar i-a fost acordat, autorizează şi literar poeziile? A făcut oare vâlvă acest volum? A întors lumea literară spre o nouă direcţie, a sucit capul tuturor snobilor literari?

Nimic din toate astea. E o poezie cuminte, cu fragmente de realităţi intercalate, în bun stil minimalist, cu foarte rare scăpărări din copitele Pegasului. De altfel poetul nu vrea să răstoarne lumea într-un mod inovator pentru simplul motiv că dovedeşte o doză importantă de nesiguranţă. Asta se vede să zicem din faptul că ultimele poeme sunt aproape ilizibile (distanţează cuvintele la genul câte două - trei pe rând probabil cu scopul de a da timp fiecărei realităţi să circule prin capul nostru), din poemele într-un vers, total nepoetice ori din pozele inserate în volum care au legătură cu conţinutul într-un mod de neînţeles pentru mine. Fleacuri scrise invers, versuleţe aruncate neglijent, multă nonsubstanţă poetică. Intenţia este însă declamativă, poetul ar vrea probabil ca o pagină pe care apare doar cuvântul "dragoste" ori un pur şi simplu "nu" să presupună o pronunţie pythiaică!

Poate că acesta e mesajul acestui volum - nesiguranţa -, deşi la un cenaclu această tremurare lirică nu i-ar fi iertată. De altfel, poetul refuză sistematic orice idee, omul în volumul său e o fiinţă automatizată care are când şi când scăpărări psiho ori sentimentaloide. E un tip care se miră de tot ce îl înconjoară, dar nu am impresia că reuşeşte să transmită această mirare şi cititorilor. Cele mai multe realităţi din aceste poezii mă lasă indiferent. Supermarketurile, blocatarii, zona disco sau cea domestică. Da, circul şi eu prin aceste spaţii, dar pe o rută paralelă şi autorul nu îmi dă nicio clipă senzaţia că ne-am fi putut întâlni paşii.

Să analizăm ceva poezii. Cum deschidem volumul dăm peste "andruşa începe". Da, în privinţa titlurilor, volumul acesta enervează. La fel ca şi imaginile, nu au o legătură evidentă cu conţinutul liric. Bun, în acest poem atrage încă din prima strofă un vers: "totul e de sticlă". Ce intuiţie, eşti tentat să spui, ce chestii se pot scoate de aici, dar când te apuci să reciteşti prima strofă constaţi că ideea n-a fost deloc exploatată de poet, pur şi simplu a inserat-o într-o realitate banală. Ţin minte, zicea cândva un gânditor francez Buffon că auzi la piaţă într-o zi mai multe figuri de stil decât în două tratate de retorică. Totuşi nu a adăugat pe fondul câtor cărţi de banalităţi. Ceva în genul acesta se află şi aici. Strofa sună aşa:
"toţi îl ştiu pe andruşa
el se trezeşte dimineaţa
când totul e de sticlă
şi ascunde mâna în păr"

Totuşi ce e cu această lume vitrificată, transparentă? Cum exploatează realitatea de sticlă andruşa? Am simţit că într-un mod substituţional. Închipuie în vis nişte viermi spectatori care-i admiră frumuseţea sau îşi vede propriile gânduri ca nişte delfini zburdalnici. Poate că această realitate e o cheie pentru înţelegerea volumului. Ne aflăm în ţinutul de sticlă unde prezentul şi gândirea se amestecă, unde se văd sentimentele şi experimentele sinelui.

În poemul "la cald" construit în mai multe secvenţe lirice sunt prezentaţi obsedant minerii ca un simbol al nopţii, al bolii, al lepădării lucrurilor inutile din sine:
"numai mâinile sunt negre
le arunc afară din noapte"

Sunt pe aici două categorii umane - stelarii şi minerii. Fiecare cu activităţile sale, unii se învârtesc cu ochii închişi şi ştiu izolaţi în ei înşişi, alţii sapă şi caută.

Minerii ajung în fragmentul 3 o obsesie prometeică. Munca lor e o pedeapsă continuă şi de aceea gândul la mamă le uşurează efortul. Ei tind spre căldură şi speră că nu a mai rămas mult din efortul lor.

Pe fundalul acesta de mineri harnici cu mame în cap, poetul îşi asociază propriile sale sentimente. Din păcate ţesătura poeziilor lui Gamarţ nu e 100 la sută autentică. Are o mulţime din poliesterul clişeului:
"viaţa e bună
viaţa e frumoasă"

Sau foloseşte versuri lipsite de conţinut. Doar inima n-o fi în cap sau în mai multe exemplare:
"iar în piept este o inimă"

Tăieturile din realitate adesea se înşiră fără nicio logică, nu se poate intui ce va spune poetul în următorul vers sau în a doua jumătate a versului, nici dacă va emite un moft sau o comparaţie preţioasă. În poemul "mergem înainte minunile sunt multe" (bineînţeles că nu ne dezvăluie şi nouă traseul cu minuni numeroase) avem o plimbare printr-o lumină agresivă cu realităţi dezamăgitoare - un soare ghid, o albină care se aşează pe flori (unde în altă parte?!), un zvon de apă caldă în tot oraşul, fericiri şi minuni; o realitate monotonă în care s-a strecurat un gest tandru:
"brusc lumina e aşa de puternică
şi parcă vreau să te apăr"

Maniera lui Gamarţ de a face poezie constă în inserarea printre activităţile obişnuite a unor simboluri, sentimente, cuvinte stranii. În "eu spun dragoste" refuză realitatea morţii şi e convins că poate nemuri clipa, că poate transforma partea temporală în continuum. (vezi poemul aici).

Un poem mai departe, "singur în supermarket" se referă evident la sinele său, nu la şansa de a fi realmente singur într-un magazin unde tot omul s-ar apuca la un jaf sistematic şi la satisfacerea capriciilor. Nu, în acest poem este de fapt vorba de andruşa care-şi ţine sufletul în rucsac, un tânăr părăsit proaspăt, abia supravieţuindu-şi stărilor contradictorii, halucinând că bodyguardul de la intrare îi va da microfonul în care s-ar putea auzi iarăşi şoaptele de amor ale plecatei. Rucsacul se află însă într-un dulăpior din supermarket, la o alta. Tristeţe, tristeţe, dar i-a plecat rucsacul sorcova.

În poemul "o bucată de carne" (se găseşte la aceeaşi adresă) motivul mamei devine o ocazie de a rememora ceva din copilăria lui andruşa; pierderea sa şi căutarea de către familie cu poliţia; regăsirea prichindelului într-un dulap întunecos, bun de somn. Ni se sugerează astfel că ne căutăm degeaba sinele cu surle şi trâmbiţe, cu disperarea de faţadă a unei lumi întregi, în timp ce acesta se află în nu ştiu ce ungher, somnolând.

În alte poeme - "eu spune moarte" - se schiţează un coşmar - iubiţii cu părul peste ochi riscă un accident prin oraş, - în "dulceaţă" andruşa simte nevoia, datorită ştirilor date la maxim, să devină un erou care moare în Irak într-un tanc, în "nu" pentru a nu cădea în disperare se amăgeşte că este un nou cataclism, uraganul andruaşa care prăbuşeşte casele, striveşte jucăriile, elimină râmele din pământ.

Poeziile astea îţi lasă un gust de: Bun, ei şi! În ultimul poem pe care l-am analizat, "grouse", maică-sa spală, găteşte şi usucă preşuri! El, poetul se loveşte de o piatră, se întoarce de la cimitir foarte târziu ori sparge borcane din greşeală. Rămâi cu o nemulţumire profundă. E în realitatea asta voit banalizată a lui Gamarţ ceva, dar cum să-l spui? Mai ales că el lasă totul în chip suprarealist să se transforme în palimpsest. De asemenea pasează pe umerii cititorului sarcina găsirii unei semnificaţii şi asta e lipsit de onestitate. Ce te faci cu cei fără lecturi consistente?

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea