Autor: Radu Albala
Rating:

"... precum s-a spus despre unii poeti ca sunt creatori ai unei «stari de poezie», mi se pare ca Vlad are, ca si Nora, darul ca indiferent de urzeala epica si de caratele ei, sa intemeieze, din te miri ce, peisaje naruite, chipuri pe langa care insuti trecusesi, dar parca demult, de tare demult sterse de pe ecranul vesniciei, o fascinanta si cuprinzatoare «stare de poveste»."

Intr-o stare de poveste ne transpune Radu Albala cu ale sale nuvele despre Bucurestiul de altadata, strazile sale si institutii azi disparute, despre lumea de-abia evocata, stralucitoare, a ceaiurilor, a dancing-urilor, premierelor si curselor de cai, aflata sub inalte auspicii de bon gout. Ni se perinda prin fata ochilor intamplari cu profesori, doctori si fiicele lor nefasonate sau sotiile-boieroaice, mladii si lascive, cu anticari si cartile lor rare.

Cele sase nuvele ale lui Radu Albala sunt construite pornind de la doua timpuri: cel prezent, al spunerii povestii, reprezentat de anii ´40-´50 si cel al "povestii" propriu-zise, timp imemorial, un "atunci" delimitat si totusi ambiguu, emanand o stare de vag eliadesc. Fiecare cladire, fiecare ungher poarta in ele o poveste pe care naratorul, fericit posesor al unor prieteni patimasi si excelenti raconteurs, le afla fie la un pahar de coniac, la o cafea pe timp de ploaie, sau dupa un pranz strasnic, cu bucate alese si stropit din abundenta cu vinuri "hranite", de soi. Lui Vlad (prieten al naratorului din Sclava iubirii), de exemplu: "fiecare coltisor de oras ii starnea o poveste si asa se face ca cele mai scurte plimbari cu dansul deveneau dupa cativa pasi adevarate promenades archeologiques".

Ca in orice poveste de dragoste (pentru ca toate nuvelele lui Albala sunt istorisiri de amor), femeile ocupa un loc aparte si, evident, de prim rang in economia textului. Sunt fapturi oachese, desculte, ca pentru a le confirma puternicul atasament fata de cele lumesti, fata de pamant, cu aluri de lolite sau printese mostenitoare, capricioase si dificile, vesele sau triste, mereu nelinistite, cu acea unica abilitate, numai lor specifica, de a se chinui singure: "Tolstoi a avut la dispozitie sute de pagini...pentru a povesti cum a ajuns Anna sa creada ca Vronski o iubeste mai putin sau n-o mai iubeste chiar deloc. Dupa parerea mea, treaba sta cam asa: dai la cheie, motorul porneste, demarezi in viteza intai, pe urma tragi a doua, treci intr-a treia si apoi intr-a patra si strabati astfel in «viteza de croaziera», zeci sau chiar sute de kilometri...eu cred ca lor nu le place regimul de croaziera. Pe ele le vrajeste detonatia spectaculoasa a aprinderii initiale si le-ar placea sa le duci...cu motorul ambalat in viteza intai...«Ce faci, nu ma mai saruti cand vii?» «Nu vezi, draga, e cald...am urcat pe scari...vreau sa fac un dus» «Nu-ti mai place mancarea mea?» «Nu mi-e foame deloc, am avut o zi groaznica la birou...», toate aceste decelerari, franari si chiar stopari normale...sunt in mintea celei mai candide fate ca si, poate chiar mai vartos, in aceea a celei mai rafinate filozoafe fara zabava si cu dobanzile aferente, contabilizate la partida «nu ma mai iubeste ca mai inainte»"

Radu Albala nu este doar un fin observator al miresmelor de demult ale Bucurestilor anilor de mijloc de secol XX - cu crasmele, bautura si cantecele sale - ci si un maestru desavarsit al intorsaturilor de fraza. Posedand acea dexteritate singulara de a conferi fluenta si distinctie frazelor de sorginte craiasca, mateina, Albala opreste intr-un punct naratiunea, imbatat de aroma altor si altor evenimente, pe care le "spune" ca prin vis, intamplari evocatoare si purtatoare ale unor coincidente uluitoare, imprimand un farmec in plus povestirii initiale, "un parfum specific, pe vecie pierdut".

O recenzie de: Ioana Ristea