bookblog.ro

---

Fragment: „Jumătate de viață” de Care Santos

Scris de • 23 February 2018 • in categoria Altele

Titlu: Jumătate de viață

Autor: Care Santos      

Editura: Humanitas Fiction

Traducere din spaniolă și note de Irina Dogaru

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

 -Fragment –

 

 Nerăbdarea plutea în aer, ca de obicei când Olga hotăra să anunțe ce aveau să joace în noaptea respectivă.

Jocul se numea „Adevăr sau provocare“. Dacă pica „Adevăr“, Olga le punea o întrebare foarte delicată, de genul: „Pe cine urăști cel mai mult pe lumea asta?“, sau „Dintre cele șapte păcate capitale, pe care ți‑ar plăcea cel mai tare să‑l faci?“. Teoretic, nu era îngăduit să minți, dar nu se întâmpla nimic dacă tăinuiai informații. Deși totul depindea mereu de judecata maestrei de ceremonii, care obișnuia să considere că nu erai sinceră dacă nu spuneai ceva îngrozitor. Așa încât jocul consta în a spune lucruri de nerostit, dintre cele care te fac să roșești sau te trimit în iad. Era foarte amuzant și extrem de incitant.

Când pica „Provocare“, în schimb, lucrurile deveneau mult mai primejdioase. Olga avea niște idei teribile: să intre în zona interzisă a chiliilor și să‑i fure un pantof unei călugărițe; să coboare în fântână ca să‑și ude cămășile; să se plimbe arătându‑și pulpele prin fața cămăruței unde dormea Vicente cel nătâng… Fetele o luau drept experiență inițiatică. Era singura aventură pe care și‑o puteau îngădui în acel loc plictisitor și cenușiu, în care nici una dintre ele nu voia să se afle.

— Astăzi vom juca „Provocare“! decretă Olga, pentru a adăuga imediat: Vă previn, proba de azi va fi foarte periculoasă. Din nefericire, acum e prea târziu ca să vă retrageți din joc. Dacă nu treceți proba sau nu o faceți cum se cuvine, o să vă pierdeți gajul. Poate că sora mea și cu mine o să‑l considerăm un cadou de ziua noastră de naștere. Sau poate de despărțire. Știți doar că mâine vom pleca de‑aici și nu ne vom mai întoarce niciodată, anunță ea plesnind de fericire, în timp ce toate celelalte, cu o singură excepţie, o invidiau.

Olga scoase ceva de sub fundul ei generos: o forfecuță aurită de broderie, delicată, având mânerul împodobit cu frumoase motive vegetale.

— Asta va fi arma crimei, zise ea, schițând un zâmbet răutăcios și coborând și mai mult vocea. E forfecuța mea de broderie; aveți mare grijă, nu vreau să se piardă. O veți folosi pe rând. Proba va fi aceeași pentru toate. Ascultați cu atenție, pentru că am să vă dau indicațiile o singură dată. Ați priceput?

— Da, murmurară fetele la unison și se apropiară să o asculte, străduindu‑se cu mult interes să nu piardă detaliile.

Olga rosti cuvintele cu multă emfază.

— Va trebui să intrați într‑o cameră, să tăiați o șuviță de păr și să ieșiți. Totul în doar șase minute – cel mult.

Lolita își înăbuși un strigăt și își acoperi gura cu mâna. Nu era prima oară când Olga le cerea să intre în zona interzisă, dar niciodată nu mersese atât de departe. În plus, ceea ce dorea ea era imposibil.

— Cum vrei să îi tăiem o șuviță de păr unei călugărițe, de vreme ce doarme cu vălul pe cap? întrebă Lolita, deși toate se gândeau la același lucru.

— Eu n‑am spus că trebuie să intrați în chilia vreunei călugărițe, preciză Olga zâmbind, cu gușa ridicată. Pe asta am făcut‑o de multe ori, așa că nu mai are nici un haz. Începu să clatine din cap.

Altă convulsie colectivă.

— Atunci unde trebuie să intrăm?

— Unde stă nătângul de Vicente.

Zâmbetul triumfător al Olgăi se dovedi a fi în contrast cu perplexitatea și teama colegelor ei. Aia chiar că era o probă adevărată, ceva aproape imposibil!

— Vrei să intrăm în cămăruța nătângului de Vicente? Ăsta‑i un păcat! zise Marta.

— Să‑i tai cuiva o șuviță de păr nu e un păcat, din câte știu, răspunse Olga.

— Dar să rămâi singură cu un bărbat în odaia lui chiar este.

— Prostii! tranșă problema maestra de ceremonii. Vicente cel nătâng nu e un bărbat adevărat.

Călugărițele îl lăsau pe Vicente cel nătâng să doarmă în cămăruța de lângă magazia de lemne. În acel loc, care le trezea o curiozitate interzisă, se găseau un pat ca vai de el, lipit de un perete murdar, o măsuță care, de fapt, era o ladă pentru portocale ruptă și un raft plin cu porcării de neimaginat, pe care băiatul le găsea pe câmp și îi plăcea să le colecționeze: știuleți, pietre, bucăți de sticlă, piulițe, nasturi, gângănii moarte, ba chiar și câte un șoarece disecat, sau poate doar țeapăn.

Vicente cel nătâng era o altă operă de caritate a călugărițelor, singurul băiat pe care fetele de la internat îl puteau vizita în afară de familiile lor, un fel de uriaș cu părul închis la culoare, ochii negri și reacții imprevizibile. Era doar cu cinci ani mai în vârstă decât ele, împlinise de curând nouă­sprezece ani, dar faptul că era corpolent îl făcea să pară mai mare. Fetele îl spionau pe furiș când asuda cărând lemne sau când își scotea cămașa pentru a se răcori la spălătoria din curte. Dacă n‑ar fi fost nătărău, Vicente cel nătâng ar fi fost chiar chipeș, spuneau fetele, poate la fel de chipeș precum vărul Lolitei, pe care‑l știau doar dintr‑o fotografie veche. Vărul Lolitei era tare frumușel și foarte deștept, dar intangibil, pentru că locuia la San Sebastián.

Pe micuțul nătâng, călugărițele ziceau că îl găsiseră pe placa turnantă[1] de primire a copiilor părăsiți, când la mănăstire încă mai exista așa ceva, iar maica portăreasă, fiind cea mai bătrână dintre toate, destul de surdă și de înceată, nu fusese în stare să se dezmeticească la timp pentru a vedea cine‑i lăsase acel dar atât de incomod. Maica Rufina se sfătuise cu preotul paroh și chiar și cu vărul ei, arhiepiscopul, și toți îi spuseseră că Dumnezeu îl trimisese pe nefericit la ele pentru a le pune la încercare bunătatea și milostenia, și că acum Dumnezeu aștepta ca ele să‑l hrănească, să‑l educe și să‑l ascundă de lumea care‑l văzuse născându‑se diferit de ceilalți, cu siguranță drept pedeapsă pentru viața desfrânată a vreunei rătăcite. Așa că nu avuseseră încotro și îl primiseră pe nou‑născut, ale cărui trăsături oglindeau stigmatul unui păcat pe care ele nu îndrăzneau nici măcar să și‑l imagineze.

Îl botezaseră Vicente, în cinstea sfântului întemeietor al misiunii lor, și, timp de câțiva ani, devenise jucăria preferată a măicuțelor mai tinere, care făceau cu schimbul ca să‑l hrănească, ziua și noaptea. La vremea cuvenită, începuseră să‑l învețe rugăciunile, cele patru operații matematice de bază și alfabetul. Când împlinise șase ani, îl trimiseseră la școala mănăstirii, în clasa întâi. Până într‑a doua treacă- meargă, dar într‑a treia se împotmolise și nu fusese chip să meargă mai departe. Rămăsese în aceeași clasă cinci ani la rând, până când se făcuse prea mare ca să mai stea cu fetele, aşa că se hotărâseră să‑l scoată de‑acolo și să‑l pună să facă alte lucruri. Cel mai ușor învăța rugăciunile, dovadă clară că era mai aproape de Dumnezeu decât de oameni. Recita pe de rost Tatăl nostru, Ave Maria, Crezul, Eu, păcătosul, Salve Regina, Fericirile, cele treisprezece puncte ale Articolelor de credință, ba chiar și tot Acatistul Preasfintei Născătoare, cu o viteză vertiginoasă și fără să se încurce niciodată. Noaptea, vocea lui puternică răsuna cu ecou în clădire, atât de repede, încât abia dacă înțelegeai ce spunea: „Ție, Maică Sfântă, preablândă Fecioară Marie, îți ofer în această zi sufletul și inima mea. Fie‑ți milă de mine, nu mă lăsa, Maica mea“. Pe călugărițe le încercau fugare accese de mândrie auzindu‑l. În schimbul acestor învățături atât de folositoare, el plătea cu munca lui. Curăța sau smulgea buruienile din grădină. Ajuta la slujbă când venea parohul din sat, un bărbat mărunțel care trebuia să‑și lase capul pe spate când se uita la Vicente. Mai căra și lemne sau le ajuta pe surori la treburi care cereau mai multă forță decât iscusință, mereu cu o simplitate surâzătoare care te fermeca.

Cam în perioada când îl scoseseră de la școală, care coincisese cu apariția primului puf deasupra buzei și cu primele sunete răgușite ale vocii lui sparte, călugărițele hotărâseră să‑l izoleze în cămăruța de lângă magazia de lemne. Era de negândit să rămână aproape de ele, și cu atât mai puțin de fete. Era și așa mult prea ciudat că‑l țineau pe băietanul ăla într‑un pension de domnișoare, chiar dacă prin aceasta ascultau de ordinele arhiepiscopului. Micuțul Vicente se transformase, spre uimirea întregii comunități, într‑un bărbat enorm, aproape un gigant, ale cărui picioare pline de bătături și păroase nu mai încăpeau în patul prăpădit în care dormea. În sat, unii țărani îi ziceau „Înapoiatul“, dar ele preferau să‑l numească „Copilul“. Porecla de „Prostuțul“ sau „Vicente cel nătâng“ fusese găselnița elevelor mai mari şi mai puţin miloase. Călugărițele încercau să‑l țină departe de ele, pentru că observaseră cum se uita la picioarele și la pieptul lor, deși le țineau ascunse, după cum le recomandase sora Presentación. În pofida acestor lucruri, pentru călugărițe, el continua să fie jucăria lor, copilul lor și numai al lor, unul special pe care Dumnezeu nu îl lăsa să crească.

— Ce înseamnă că nu e bărbat adevărat? Nina se încruntă, nedumerită. Vrei să spui că nu poate…?

Olga clătină din cap, foarte sigură pe ea.

— Ce se va întâmpla dacă se trezește în timp ce‑l atingem? întrebă Marta. Și dacă ne pârăște măicuțelor?

Verbul „a atinge“ stârni alte râsete, din pricina ideii de păcat pe care o implica.

— Vom spune că nu e adevărat, tranșă Olga problema. Toate cinci. Pe cine vor crede? Pe un biet înapoiat sau pe cinci fete de familie bună, cu toate mințile în cap?

Căzură de acord că era un raționament înțelept.

— Nu vă faceți griji! N‑o să se trezească, răspunse Julia. Călugărițele îi dau pastile ca să doarmă.

— Dar tu de unde știi? întrebă Olga.

— Pentru că uneori le ajut să le pregătească. Eu știu tot ce fac călugărițele.

— Putem merge câte două? își încercă norocul Nina.

— Nu. Proba e individuală, răspunse Olga cu fermitate. Tăcerea scoase în evidență o teamă pe care toate o împărtășeau. Alte întrebări?

Nimeni nu spuse nimic.

— Bine. Atunci vei începe tu. Olga arătă către Nina. Dar, înainte de asta, vom rosti o rugăciune pentru succesul misiunii.

Mâinile lor formară din nou un cerc, iar ele rostiră în șoaptă un Tatăl nostru în latină, care părea solemn și adecvat situației. După ultimul „Amin“, Olga îi înmână Ninei forfecuța, iar aceasta o luă și ieși din cort, în timp ce restul fetelor se țineau de mână cu un aer tragic de martire, începând numărătoarea inversă a secundelor.

— Trei sute șaizeci, trei sute cincizeci și nouă, trei sute cincizeci și opt…

Era un moment neliniștit, încordat, incitant, care se încheie cu întoarcerea victorioasă a Ninei când mai erau doar cincizeci și opt de secunde. Fluturând‑o ca pe un trofeu, ținea în mână o șuviță groasă de păr aspru și închis la culoare. Le‑o prezentă colegelor ei. Făcură cu rândul ca să o atingă.

— Ai ceva să ne împărtășești? întrebă maestra de ceremonii.

În loc de raport, prima eroină a serii spuse doar:

— Sforăie.

Urmă Lolita, care primi forfecuța din mâna precursoarei sale cu un gest tremurător. De data asta, finalul aventurii le decepționă. Lolita se întoarse pe când ele ziceau „o sută cincizeci și doi“, palidă și gâfâind. Și cu mâinile goale.

— N‑am putut! spuse ea. Mi‑e frică!

— Gândește‑te bine! o mustră Olga. Dacă nu‑ți îndeplinești misiunea, am să păstrez gajul. Poate o să te las să ți‑l recuperezi dându‑ți o pedeapsă, dar va fi dintre cele mai grele, să știi. Îți mai acord o șansă, numai că de data asta va trebui să termini în cinci minute.

— Nu! Prefer să primesc o pedeapsă, hotărî Lolita, întorcându‑se la locul ei.

Pedepsele Olgăi erau și ele de temut, dar nu la fel de mult ca acea misiune, se gândea Lolita. Puteau consta în a ieși în curte fără palton, în plină iarnă, o săptămână încheiată, sau în a urca scările către camere în genunchi vreme de trei zile, sau alte chestii de genul ăsta. Lolita era dispusă să facă orice pentru a‑și recupera fotografia cu tatăl ei. Orice, în afară de a se întoarce în camera lui Vicente cel nătâng.

Îi veni rândul Martei. Olga îi dădu surorii ei forfecuța și îi ură succes. Începu din nou numărătoarea inversă, cu aceeași neliniște ca prima dată.

— Trei sute șaizeci, trei sute cincizeci și nouă, trei sute cincizeci și opt…

Ajunseseră la ultimele zece secunde și Marta nu se întorsese încă. Când toate se gândeau deja că nu reușise, ea se înfățișă triumfătoare, cu o șuviță și mai groasă decât cea adusă de Nina.

— M‑a apucat de cămașă! Mai aveam un pic și muream de frică! spuse, poate doar ca să iasă în evidență.

— În somn? întrebă Lolita.

— Nu știu, pentru că s‑a întâmplat chiar când plecam. Își încreți nasul și adăugă: Locul ăla unde doarme e dezgustător.

— Dar el nu‑și dă seama de asta, proasto! N‑ai văzut că e redus mintal? spuse Nina.

— Nu se poate să nu‑și dea seama, șopti Marta. Adevărul e că nimeni n‑ar trebui să doarmă într‑un asemenea loc.

— Asta nu‑i treaba voastră, ci a călugărițelor, decretă Olga și se întoarse spre sora ei pentru a‑i spune, arătând spre șuviță: Trebuie să mi‑o dai.

Marta i‑o înmână, scrâșnind din dinți, iar Olga o duse la nas și o adulmecă cu nesaț.

— Miroase a animal, dădu ea verdictul înainte de a o așeza în mijloc, lângă lumânare.

— Pot și eu? o întrebă Lolita.

— Nu. Tu nu meriți, o pedepsi Olga.

Era rândul Juliei. Marta îi înmână forfecuța, cum făcuse înainte Nina cu Lolita: cea inițiată, candidatei.

— Mult succes, Julia! îi ură Marta.

— Mulțumesc. Vocea abia i se auzea. Nu putea decât să se uite la foarfecă fix, de parcă i s‑ar fi încredințat, într‑adevăr, o armă.

— Ți‑au făcut misiunea foarte dificilă, Julia, spuse Olga cu un aer de superioritate. Să nu ne dezamăgești! Și eu îți doresc succes.

Julia ieși din cort de‑a bușilea, cu foarfeca în mână și cu inima cât un purice.

Numărătoarea secundelor începu încă o dată:

—Trei sute șaizeci, trei sute cincizeci și nouă… Picioarele desculțe ale Juliei abia dacă se auzeau coborând treptele. Nici o balama de ușă nu scârțâi. Toate calculară că Julia ajunsese jos, că era înăuntru, că se apropia de uriașul adormit. Trei sute douăzeci, trei sute nouăsprezece… Și‑o imaginară bâjbâind pe întuneric, căutându‑i părul sârmos și murind de frică.

Parcă de data asta secundele treceau mai încet – „trei sute, două sute nouăzeci și nouă…“ – sub privirile înfricoșate ale participantelor – „două sute cincisprezece, două sute paisprezece“ – și în pâlpâirea tremurătoare a lumânării, care se legăna în ritmul răsuflării lor întretăiate – „o sută trei­sprezece, o sută doisprezece…“ –, până când, dintr‑odată, începură să se alarmeze înainte de final, așa cum făcuseră și în cazul Martei – „cincisprezece, paisprezece…“ –, și ciuliră urechile, să audă lipăitul grăbit al pașilor desculți – „nouă, opt… “ –, dar nu se auzea absolut nimic și timpul începea să se sfârșească – „cinci, patru…“ –, aşa încât se resemnară la gândul că nu mai era nici o șansă.

— Trei, doi, unu, zero, șușotiră ele și se uitară una la alta, într‑o tăcere deplină, ținându‑se de mâini, așteptând ceea ce trebuia să se întâmple.

Simțiră un fel de înfiorare. Olga spuse:

— Julia a pierdut.

Nu se auzea nimic. Mai trecură zece secunde. Flacăra rămăsese total nemișcată. Gușa Olgăi, la fel.

— Să spunem un Tatăl nostru pentru ea, propuse maestra de ceremonii.

— Ar trebui să mergem să o căutăm, propuse Lolita, dând să se scoale.

Olga ridică o mână și îi porunci:

— Liniște! Ascultați. Nu auziți un zgomot?

Ciuliră din nou urechile, ținându‑și răsuflarea. Mai întâi auziră un zgomot nedeslușit. Un sunet înfundat, în liniștea nopții. Era mai degrabă un avertisment decât o amenințare, nici măcar nu putea fi socotit un zgomot autentic. Urmară sunetul sec al unei uși trântite și un mârâit aproape animalic. Trecuseră mai bine de trei minute de la numărătoarea inversă, când le ajunse la urechi, cât se poate de clar, o trosnitură, urmată de o sumedenie de lucruri care cădeau – colecția de obiecte scârboase a nătângului? – și de un țipăt al Juliei, care le îngheță sângele în vine. Nu auziseră niciodată ceva asemănător. Era un strigăt de durere, sau de groază, sau amândouă la un loc. Privirile lor întrebătoare deveniră îngrozite. Era ea, Julia, nu încăpea îndoială. I se întâmpla ceva cumplit.

— Retragerea! ordonă Olga. Toată lumea în pat!

 

[1]. În Evul Mediu, la mănăstirile care primeau copii abandonați exista un fel de placă turnantă pe care mamele acestora îi așezau, sunau din clopoțel și cineva dinăuntru învârtea placa, bebelușul ajungând în mănăstire. Astfel, era asigurat anonimatul persoanei care abandona copilul.

***

O bijuterie narativă care combină armonios trama psihologică cu istoria recentă, Jumătate de viață are structura unei piese în două acte și urmărește destinele a cinci prietene, Olga, Marta, Lolita, Nina și Julia, surprinzându-le întâi adolescente, în timpul dic­ta­turii franchiste, apoi în plină maturitate, în primii ani ai tranziției din Spania. Roman câștigător al Premiului Nadal în 2017.

În vara anului 1950, cinci fete de 14 ani, aflate în internatul unei mânăs­tiri catolice, joacă pentru ultima oară „Adevăr sau provocare“, căruia îi mai spun „jocul cu gajuri“. Două dintre ele, gemenele Viñó, se pre­gătesc să înceapă o viața nouă. Nici una nu bănuiește însă că acea noapte le va pecetlui destinul pentru totdeauna, marcând sfârșitul ino­cenței lor. În iulie 1981, tot într-o noapte de vară, eroinele se reîntâl­nesc la restaurantul Jumătate de viața din Barcelona și reiau jocul din adolescența. Secretele care ies la iveală sunt teribile, iar ele ajung să-și reconsidere convingerile despre prietenie, carieră, dragoste, materni-tate, dar și pe cele despre propria sexualitate. Romanul lui Care Santos este o poveste despre devenire și iertare, despre schimbarea perso­nală șI colectivă.

„Povara vinovăției, nevoia de a uita (sau nu) și puterea de a ierta. Între aceste coordonate trebuie să se miște, de-a lungul existenței lor, cinci femei reunite în 1981, după 30 de ani de la o întâmplare care, în ado­lescența, le-a legat și le-a despărțit totodată. Ele sunt personajele de neuitat ale romanului premiat Jumătate de viața.“ El País

„Această istorie incomodă și curajoasă i-a adus lui Care Santos presti­giosul Premiu Nadal, unul dintre puținele care îi lipseau din palmares. Cu o operă tradusă în peste 20 de limbi, Santos a dobândit un mare succes de public, pe lângă aprecierile criticii.“ El Mundo

„Citind Jumătate de viața, ne bucurăm de o poveste cuceritoare, cu personaje unice, care sunt și reprezentative, și simbolice. Cartea ne propune să reflectăm asupra unor chestiuni profunde, cum ar fi posi­bilitatea de a ierta. Ne oferă un indiciu în acest sens chiar citatul care deschide romanul: «Nu se poate ierta decât ceea ce este de neiertat».“ El Imparcial

Olga și Marta sunt orfane de tată, iar mama lor e pe punctul de a se recăsători; Nina pro­vine dintr-o familie bogată, interesată mai degrabă de afaceri și de ascensiunea socială; părinții Lolitei au fost asasinați, ea aflându-se sub tutela unor rude cu care se vede arare­ori; Julia e singură pe lume, a crescut în mânăs­tire, unde a îndurat nenumărate umilințe. Jocurile fetelor, sub aspra supraveghere a călu­gărițelor, au deopotrivă candoarea și cru­zimea copilăriei. Pe fundalul dictaturii fran­chiste, marcată de ipocrizia celor preocupați înainte de orice de aparențele care preva­lea­ză în fața dreptății, a adevărului și chiar a compasiunii, viețile lor vor purta, vreme de 30 de ani, cicatricea dureroasă a ultimului joc de la internat.

 

Care Santos s-a născut în 1970, în orașul Mataró din apropierea Barcelonei. A scris de la vârsta de opt ani, câștigând prima com­petiție literară la 14 ani. A studiat mai întâi dreptul, urmând tradiția familiei, iar apoi filo­logia la Universitatea Autonomă din Bar­celona. ªi-a început cariera jurnalistică la Diari de Barcelona, lucrând ulterior în redacțiile cotidienelor ABC și El Mundo. Colaborează cu critică literară la suplimentul El Cultural al ziarului El Mundo și coordonează site-ul dedicat literaturii spaniole La Tormenta en un Vaso. Este fondatoarea Asociației Tinerilor Scriitori Spanioli, a cărei președintă a fost timp de opt ani. A debutat în 1995 cu volu­mul Cuentos cítricos. E autoarea a numeroase romane și volume de proză scurtă, a două volume de poezii, precum și a multe cărți pen­tru copii și adoles­cenți, pentru care a primit o serie de premii importante: Ciudad de Alcalá, Ana María Matute, Alfonso Cossío, Gran Angular, Edebé. Printre volumele pu­blicate de Care Santos se numără Intemperie (1996, povestiri), Aprender a huir (2002, ro­man), El dueño de las sombras (2006, roman), La muerte de Venus (2007, roman), Cel mai frumos loc din lume e chiar aici (El mejor lugar del mundo es aquí mismo, 2008, roman semnat împreună cu Francesc Miralles; Hu­m­anitas Fiction, 2017). Roman ambițios și scris admirabil, în castiliană, Încăperi fere­cate (Habitaciones cerradas; Humanitas Fic­­tion, 2013) a apărut în 2011, având o carieră internațională spectaculoasă. Aerul pe care îl respiri (El aire que respires, 2013; Huma­ni­tas Fiction, 2014) pendulează între prezent și trecut, consemnând istoria unei librării barceloneze care o reflectă deo­po­trivă pe cea a familiei, dar și pe cea a marelui oraș. În 2014, Care Santos publică, în cata­lană, roma­­nul Poftă de ciocolată (Desig de xocolata; Humanitas Fiction, 2016), de­ve­nit imediat bestseller și recompensat cu Premiul Ramon Llull, iar în 2015, romanul Diamant blau. Bestsellerul Jumătate de viață (Media vida; Humanitas Fiction, 2018) apare mai întâi în castiliană în 2017, fiind distins cu Premiul Nadal.

 





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro