bookblog.ro

Carti de 5 stele

---

Fragment: „Şi fericirea era obligatorie” de Andrei Crăciun

Scris de • 15 February 2019 • in categoria Altele

Titlu: Şi fericirea era obligatorie
Autor: Andrei Crăciun
Domeniu: Literatură română - Bildungsroman
Editura: Polirom
Colectie: EGO. PROZĂ
Numar pagini: 120
ISBN: 978-973-46-7720-7
Tip editie: broșată
Format: 130x200
An aparitie: 2019

 

 

-fragment-

(...)

tu ai început să scrii versuri pe care le coborai sub pământ în mici sicrie din tablă, la marginea pădurii, fiecare vers cobora sub pământ în micul său sicriu din tablă la marginea pădurii, și poate că într-o zi, după ce pământul va fi și el spulberat de o coliziune cu un asteroid astăzi necunoscut, versurile acelea îngropate vor supraviețui și vor umple cu sens vidul care va urma, tu nu ai văzut omul punând piciorul pe lună, tu nu ai fost acolo când l-au urcat pe cruce pe fiul dulgherului din Nazaret cântat de domnul Babel, tu nu ai fost ucenicul unui maestru din vremea Renașterii, tu ai citit în fiecare zi, lângă ziare ai adus apoi cărți, într-o bibliotecă personală, în care ai abolit toate ierarhiile, și citind tu nu ai mai putut să crezi în granițe, în sclavie și în războaie, și tu ai căutat sensul existenței și bineînțeles că nici tu nu l-ai găsit, și într-o zi ai plecat și mai departe, ai lăsat în urmă orașul și moartea aceasta a durut mai puțin, nu poți să smulgi de mai multe ori sufletul din om, tu îți lăsasei deja sufletul pe Aleea Zorilor, într-o iarnă în care nu a nins, sufla doar un vânt pe care toți poeții minori l-ar descrie turbat, iar poeții minori ar avea și ei dreptatea lor, tu cunoști dreptatea poeților minori, tu ai ajuns într-un oraș mai mare, apoi în marele oraș, pe acoperișul lumii, marele oraș, cu tramvaiele lui și grădinile lui de vară așezate pe cupolele teatrelor, atât de înalte încât trebuia doar să întinzi mâna ca să atingi cerul și fericirea, în marele oraș felinarele erau stinse și tu mergeai în întuneric printre ruinele timpului dictatorilor peste sângele cărora a nins în ziua în care ți-ai descoperit prima superputere, tu mergeai la filme de cinema în cinematografe care tremurau așteptând următorul mare cutremur, tu te gândeai la Sergio Leone și purtai în pardesiu un cuțit cu care îți era totuna dacă vei ucide sau vei fi ucis, tu ai cunoscut deznădejdea, tu te pierdeai printre oameni cu privirile pierdute, oameni biciuiți de îngrozitoarea melancolie a zorilor în care se așezau unul în spatele altuia în spatele altuia în spatele altuia, la nesfârșit, întinzând mâna pentru un colț de pâine și o sticlă cu lapte, ca în acele tablouri pe care mult mai târziu, în mileniul al III-lea, le-ai văzut la Sankt Peterburg și în uvertura la Europa a unui cineast faimos, tu ai supraviețuit fiecărei zile și fiecărei nopți, fugind, mereu fugind, ca să nu devii ceilalți, iar câteodată se deschidea o ușă și intrai într-o altă poveste, iubirile veneau și iubirile treceau, le-ai uitat, nu le-ai uitat, le-ai uitat, nu le-ai uitat, studenta aceea la medicină care purta în poșetă șoareci injectați cu un drog al fericirii, ea îi scotea sub lună și luna era atunci indigo și șoarecii erau albi și dansau sub razele indigo ale lunii și atunci curgeau lacrimi din ochii studentei la medicină, ea nu prea era în toate mințile, dar și tu erai tânăr pe atunci, așa că nu te deranjau bolile psihice minore, și nici nu era adevărat că nimic nu era nou sub soare, sub nori și sub zăpadă, fiecare zi era nouă, în fiecare zi trebuia să îți câștigi hrana și îți plăcea viața aceasta de trubadur, îți plăceau discurile și singurătatea și străzile secundare și căutai o baricadă pe care să lupți, dar de fiecare dată te salva îngerul lucidității, îți citeai ziarele și cărțile și așa ai intrat în prima redacție, prima gazetă ți-a luat viața, dar ți-a și salvat-o, ai trăit anii aceia în redacție, adunând și mai multe și mai multe și mai multe și mai multe și mai multe povești ale oamenilor și ai fi vrut să crezi că vei salva lumea, dar de fiecare dată te salva îngerul lucidității, așa că tu nu credeai decât în dreptul oamenilor de a afla încă un punct de vedere, fiindcă niciodată nimic nu e chiar așa, amănunt decisiv care nu le-a scăpat vechilor evrei, nici măcar profeților, iar într-o altă mahala ai găsit un supraviețuitor de la Auschwitz și el ți-a spus că viața e frumoasă ca strălucirea aurului de douăzeci și patru de carate, dar plecând din mahalaua aceea ai luat un tramvai și în tramvai ai văzut chipurile unor tineri și ai știut privindu-le chipurile că ei nu au auzit niciodată de Auschwitz, iar această descoperire te-a dărâmat sufletește, din templul care s-a prăbușit atunci în tine a mai rămas un zid și tu ai plâns sprijindu-ți capul de zidul acesta, altădată ai întâlnit un tânăr orb care iubea o tânără oarbă, ei treceau prin marele oraș fără să îl vadă, uneori se opreau să danseze în ploaie ca și cum ar fi ascultat un blues de Sam Myers, dar cumva reușeau să evite căderea în clișee, le plăceau melcii și porumbeii și dacă i se așeza în fața ochilor o lumină foarte puternică, albă, el putea să distingă o umbră și asta era tot, iubirile se întâmplă și întuneric, și altădată ai întâlnit o fată imobilizată într-un cărucior cu rotile care credea că este o cometă, că va lumina pentru o clipă cerul, incendiindu-l, făcându-l orbitor, apoi va dispărea, și nimeni nu va putea să o uite vreodată, chiar dacă arareori se vor mai gândi la cometa aceea, fata din căruciorul cu rotile își schimba în fiecare săptămână culoarea părului, îl purta verde sau roșu sau portocaliu, și toate culorile care îi plăceau erau vii, ea a murit la douăzeci și patru de ani și două zile, tu ai văzut-o în coșciug, tu ai văzut cum au coborât coșciugul în pământ și ai aruncat peste coșciugul ei un vers scris de mână pe o bucată de hârtie, biletul unui naufragiat aruncat într-o mare (...)

***

Continuare a poemului-roman Aleea Zorilor, volumul Și fericirea era obligatorie navighează, în stilul deja consacrat al lui Andrei Crăciun, pe marea memoriei. În carte îi întâlnim pe soții Ceaușescu în caleașca Reginei Angliei, cu consecințe neprevăzute, sunt prezenți întunecații ani ’80, apar securiștii și primii îmbogățiți ai tranziției, dar și alte personaje extraordinare, precum țiganul înțelept și orb care are puterea să vadă viitorul sau tânăra dintr-o familie de mafioți din sudul Italiei. Povestitorul este un ziarist care colindă pământul în căutarea adevărului din spatele unei vechi balade maghiare ce avea forța să-i aducă pe oameni în pragul suicidului. Călător care umblă prin porturi și pe străzi lăturalnice, el caută neîncetat subiecte de reportaj în locuri aflate la marginile lumii, chinuit fiind de o îngrozitoare melancolie după paradisul pierdut de pe Aleea Zorilor, strada copilăriei. Și fericirea era obligatorie este o carte despre promisiunile începuturilor, despre comunism și postcomunism, ziare și inimi zdrobite, dragoste și moarte.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro