Autor: Tom Hodgkinson
Rating:

La târgul de carte din luna martie un titlu m-a chemat dintre multe altele atrăgătoare: Ghidul leneşului. "Stai că asta îmi trebuie", mi-a copt mie mintea încă fără să ştiu ce implicaţii sociale voi genera. Peste câteva zile, ca o formă de a mă da important - altfel de ce ne-am arăta cărţile pe care le citim şi oare lectura nu are până la urmă un caracter intim? - nu am ce face şi arăt cartea într-un colectiv. Când au văzut cum se numea, ghid de lenevie, mai multe persoane au şi dat să se revendice de adevăraţii săi autori. Era ceea ce intenţionaseră ei înşişi să facă, dar le fusese prea lene. Am primit pentru prima oară o cerere de împrumut simultană, părinţii, fraţii, unele cunoştinţe declarându-şi nerăbdarea lecturării sale ceea ce m-a dus cu gândul să creez o coadă de aşteptare la cartea asta.

Mă gândeam că titlul ales are ceva seducător, respectiv ideea de ghid care aplică pentru obiectele care te interesează câte-o notiţă dedesubt cu ce vede el interesant. Ghidul este prin urmare restrictiv şi clişeizant, o formă de pre-judecată, un tipar de gânduri gata formulate şi pe care nu trebuie decât să le interpretezi.

Totuşi cartea asta are un tonus optimist care mi-a reamintit rostul unui rewiev - bucuria şi plăcerea lecturii. Că a venit timpul să las sprânceana critică şi severă jos şi să mă amuz mai mult. În acest sens criticul Alex Ştefănescu ne îndeamnă să citim literatura "într-o stare de maximă libertate interioară, cu sufletul pregătit pentru un joc". Ori Tom Hodgkinson tocmai asta ne propune: lenea ca un joc de supravieţuire şi creaţie.

Împărţirea în capitole urmează regula unei zile imaginare în care fiecărei ore i-ar corespunde o anume senzaţie: trezirea, tolăneala, chiulul, mahmureala. Fiecărei ore îi sunt asociate mici eseuri asupra unor astfel de teme realizate atât cu ajutorul consideraţiilor naratorului, cât şi apelând la exemple amuzante, la citate răstălmăcite ori la spusele pătimaşilor genului. Pentru a vedea cum îşi structurează capitolele am luat exemplu de curgere primul capitol, cel dedicat trezirii din somn. Astfel regăsim aici motive precum: presiunea părinţilor de a ne trezi devreme de-a lungul copilăriei, programul la oră fixă de la şcoală, de la serviciu, deşteptătorul blestemat, emisiunile stupide de înviorare de la radio, pildele contra lenei din Biblie, în special din capitolul Cartea lui Solomon, considerarea lenei un păcat de moarte, avalanşa de sfaturi contra lenei din revistele şi cărţile contemporane, în sfârşit opinia curentă a leneşului care e convins că aceia care se scoală devreme nu vor fi bogaţi, ci mai degrabă îi vor face pe alţii bogaţi. Tot cu titlu de ilustrare deschizând la sfârşit, observ că autorul se amuză pe seama bibliografiilor operelor ştiinţifice, oferind o listă de lecturi ale leneşului alcătuită în special din opere de beletristică, între cele recomandate fiind şi J.K. Huysmans - În răspăr ori Kenneth Grahame - Vântul prin sălcii.

Câteodată, Tom Hodgkinson pare să se implice prea tare în subiecte, pledează prea înfocat despre avantajele tutunului, beţiei, pierderii timpului la bodegă lungi perioade de timp. Recomandă ca stil de început al vieţii de leneş subzistenţa din ajutorul de şomaj, lucru total nepotrivit pe meleagurile române cu cheltuielile anapoda de pe aici.

Cartea asta e un fel de parodie a cărţilor de gen marketing, cum să nu fii harnic, util, să nu conduci bine o organizaţie şi în general să n-o conduci deloc, să nu cucereşti nu ştiu ce pieţe. Este o carte care pledează înainte de toate pentru un somn pe săturate, cu rol regenerator şi creativ.

Am fost tentat o bucată de vreme după lectură să cred că există tipuri de oameni predispuşi genetic spre lene. Cei cărora le-am prezentat cartea şi care s-au declarat instantaneu autorii ei erau grăsuţi sau cu un corp calin. Mai mult, eram gata să urmez distincţia pe care Tom Hodgkinson o propunea - oamenii se împart în două categorii: leneşii şi harnicii. Am început de aceea să caut în oameni, bineînţeles în primul rând în cei de la serviciu potenţialul lor de lene, dacă sunt grăsulii, durdulii, purtători de celulită şi grăsimi, ăştia ar fi fost leneşii, pe când bărbiile ascuţite, buzele subţiri, rapizii în genere ar fi intrat la harnici, la neostoiţi. Leneşii ajungeau să fie contemplativi, răsăriteni, harnicii păreau că suferă de prea multă activitate, că se declară oameni ai acţiunii, că aparţin tipului yankeu. Apoi am constat că asemenea împărţiri nu sunt decât bazaconii, o joacă fără sens. După studiul doar a trei, patru oameni constaţi că deja împărţirea nu se mai potriveşte, ba chiar m-a dus gândul că orice împărţire pe categorii umane nu este decât o nouă tentativă de zodiac, o formă subtilă de refuz de a înţelege lumea.

Revenind la pledoaria pentru leneş, iată încă un atu al acestuia dacă ne punem problema cum face dragoste în raport cu fiinţa harnică? Leneşul este un voluptuos, crede în amorul pe îndelete, pare inventatorul rafinamentului genului, în schimb, tipul energic, Iâh! însăilează o chestie rapidă acolo, priveşte ceasul la fiecare minut, consideră sexul o chestie de igienă care trebuie expediată în doi timpi şi trei mişcări.

Ghidul leneşului nu e o carte pentru leneşii autentici, pentru cei care nu vor să facă nimic, ci după cum se vede şi din subtitlu, trimite spre leneşii rafinaţi, respectiv spre pentru fiinţele creatoare, care pot face lucruri mai bune decât un simplu om activ, păstrându-şi în acelaşi timp un anume ritm de viaţă necesar trupului. De pildă pescuitul reprezintă o modalitate superbă de a nu face nimic, legitimizează lenea şi e recomandabil visătorilor şi poeţilor. Tema lui Tom Hodgkinson poate ajunge în acelaşi timp şi un ideal de viaţă. Călătoria către lenevie durează o viaţă, afirmă acesta, iar suprema lene este moartea.

Între afirmaţiile tipice leneşului, cea mai importantă şi după care îl poţi depista imediat pe suporterul genului este aceea cu - "statul în casă e noua modalitate de a ieşi". Am şi eu un unchi sedus de toate deliciile propriei case, de ofertele televizorului, de filmele de pe net pentru a mai se lăsa atras să meargă undeva în afara cartierului. De ce să mă duc prin coclaurile occidentale, îmi mărturisea unchişorul, să călătoresc nuş"™ câte zile şi să prăpădesc banii familiei când pot sta la televizor şi într-o oră să văd nu un oraş, ci o întreagă ţară şi asta pe gratis. Mantra modernă: "Nu vorbi despre asta, fă-o!" pe care Tom Hodgkinson o răstălmăceşte: "N-o face, mai bine vorbeşte!" este exact ce se potriveşte acestui unchi care ar răsturna-o la rândul său: "N-o face, caut-o la televizor!"

În privinţa atitudinii faţă de cursul vieţii, leneşul se va declara totdeauna o persoană care se lasă purtată de soartă şi va avea de aceea cel mult o atitudine de contemplare a fenomenului vieţii. Este dintre cei care nu luptă contra curentului, care nu vor să facă valuri, care iubesc anonimatul sau aşteaptă ca gloria vină pe tavă la capul patului.

Leneşul nu e simpatizat deloc de conducătorii noştri cei practici: "Rău: cu capul în nori, utopic, a pierde contactul, a nu trăi pe lumea asta, idealist, lunatic, aerian, pierdut în spaţiu, dus pe gânduri, zănatic, de pe altă planetă. Bun: cu picioarele pe pământ, ancorat, serios, înfipt în realitate, cu capul plecat, de pe lumea asta". Poate şi de aceea ideea de concediu a apărut aşa târziu, abia în 1936 în Marea Britanie unde, după greve uriaşe, s-a hotărât acordarea unei săptămâni libere plătite. Până atunci ideea de concediu fusese considerată un simptom de boală în trupul social.

Ar trebui spus apoi că acela care duce o viaţă de leneş nu fuge de nicio muncă pentru că socoteşte că indiferent ce face tot într-un concediu permanent se află. De unde paradoxul posibil - s-ar putea ca până la urmă cartea asta despre leneşi să fi fost scrisă de un harnic. În urma lecturii am găsit chiar această mărturisire: "cele şapte luni cât am scris această carte, am trăit într-un loc frumos, am lucrat în fiecare dimineaţă, am petrecut fiecare după-amiază în grădină sau pe stânci ori în magazie şi mi-am petrecut serile mâncând, bând şi conversând". Hm, o alternare de lenevie şi hărnicie. A da cu sapa, a face reparaţii ori a scrie o dimineaţă întreagă nu mi se par activităţi tipice leneşului.

Tot el, leneşul, pune o întrebare fundamentală asupra căreia harnicii nu zăbovesc, expediind-o la categoria probleme pentru cei cu capul în nori. Anume care este lumea cea adevărată? Cea reală sau cea a imaginaţiei, mai ales că amândouă sunt, cum spune Tom Hodgkinson, până la urmă produse ale limbii. În acest sens de pildă cărţile cu Alice arătă cât de absurdă e lumea adulţilor şi cât de plină e de reguli fără sens. În schimb, pentru oamenii cu picioarele pe pământ, pentru fiinţele pragmatice care uită de lumea imaginaţiei interesul este dedicat mai mult noilor mărci de automobile decât conţinutului propriei noastre minţi.

Se pare că a fi leneş este şi o problemă de sănătate. Profesorul Stanley Coren, în cartea sa. Hoţii somnului din 1996, în urma unor experimente afirmă că oamenii care sunt privaţi de somn sunt de două ori mai predispuşi să se îmbolnăvească decât cei care nu suferă de deficit de somn. Cum însă Tom Hodgkinson scrie în primul rând un eseu şi are intrinseci intenţii comerciale nu insistă asupra acestui studiu, ci doar îl aminteşte evident ca un argument suplimentar al necesităţii de a fi leneş.

Gândeam şi eu sinonimic. Leneş sună nobil - puturos pare trivial. Oare ar mai fi avut aceeaşi atracţie cartea dacă s-ar fi numit ghidul puturosului? Este adevărat că în cel de-al doilea termen este şi o nuanţă olfactivă antiestetică, lucru de care Tom Hodgkinson evident se fereşte prin a afirma că leneşul trebuie să fie paradoxal unul din cei mai ordonaţi şi mai curaţi oameni. Vorbeşte prin urmare de leneşul bine-mirositor, organizat şi de un adevărat creator de civilizaţie. Am simţit până la urmă că sunt păcălit de autor. Leneşul său e cam harnic.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea