Autor: Cristian Sturza
Rating:

Este timpul cred să amintesc despre tendinţa oricărui poet de a-şi prezenta maniera personală ca fiind aceea ideală de scriere a realităţii, maniera sa ori a grupului liric acreditat, a celui în care se integrează voit. Pretenţia anexării căii regale a poeziei este până la urmă o formă de reclamă, dar a spune că doar felul tău de a tăia diamantul este singurul valabil estetic, afirmând implicit urâţenia metodelor de dinainte, este un lucru care rămâne de confirmat în timp. Iar până atunci în actualitatea poetică remarc o problemă stringentă: este poezia o chestiune de grup sau vrea să fie inteligibilă şi cititorului obişnuit (mă refer la cel care apreciază o poezie bună indiferent din ce curent literar ar face parte, nu are pre-judecăţi literare) care devine derutat la întâlnirea cu discursurile post-textualiste şi ale luptei pentru cucerirea sinelui. E uşor poetului de azi să spună că numai iniţiaţii pot să priceapă arta sa, transformându-se astfel involuntar într-o Pythie cu preoţi opiomani.

Acest volum de debut al lui Cristian Sturza poate fi încadrat cu uşurinţă în maniera post-textualistă înainte de toate prin prezenţa pulsiunilor verbale ca materie poetică, prin flash-urile care schimbă imaginile rapid, la graniţa oricărei logici. Sunt poeme în care este anulat oricare semn de punctuaţie cu excepţia câte unui rătăcit semn de interogaţie şi în care adesea există serii furibunde de substantive însoţite de câte-un epitet neaşteptat, de obicei sintagme de abstracţiuni concretizate (energii necreate, depresii fardate, irisul electric, iau ca exemplu prima poezie a volumului, "adolescenţa"), pe care autorul nu simte nevoia să le dezvolte, să le motiveze în text.

Principala tehnică vizibilă în aproape oricare poezie din volumul Insomnia constă în selectarea unor puncte de pe linia unui cerc al realităţii (orizontul de aşteptare al temei) raportate la un centru de obicei definit cu ajutorul titlului sau al primelor versuri. Poetul se lasă sedus de ideea că mişcările poetice nu trebuie să aibă conexiuni între ele, discursul se mişcă întotdeauna în direcţii neaşteptate, are tentaţia este de a surprinde mereu cititorul, de a nu-i lăsa timp să înţeleagă o anumită stare, de a-l criza. Acest tip de tehnica poetică cred că poate fi ilustrată prin aceeaşi poezie menţionată, "adolescenţa" în care sunt amintite pe parcursul câtorva versuri o suită de trăsături euforice ale acestei vârste (depresia, delirul, euforia, beţia, febra, arderea).

De asemenea remarc faptul că o astfel de poezie necesită mai multe lecturi, ceea ce mi se pare un abuz tehnicist şi retrimite până la urmă la ideea de iniţiere. Câţi cititorii sunt dispuşi să acorde o a doua şansă unei poezii care se dovedeşte la prima lectură aproape incomprehensibilă?

Poemul "Manhattan" utilizează o altă metodă, tehnica cinematografică a apropierii de cadru, dar nu într-o manieră insesizabilă, ci prin salturi bruşte de la "magazinul obsesiei" ori "refugiul toxic de tramvaie" până la amânunte intime precum un album ori o "lenjerie de lacrimi".

Iată masca pe care Cristian Sturza ne-o propune ca poet (în "perna de flăcări"): "Acum vreau să râd şi râsul meu / este aversa de acid luminând / peste cei orbi şi peste morţii vii / peste cărţile de hârtie şi peste / noroiul care urcă în oase". Poetul care râde cu averse de acid! Este vizibilă căutarea involuntară în aproape fiecare poezie a conexiunilor aleatorii, o rochie se scurge pe lângă bordură, un taxi navighează, jocurile electronice te aruncă - evident - în deşertul Mojave, tenul, nu trenul, accelerează şi se opreşte în gări.

Între alte tehnici vizibile la poet putem vorbi şi de reconstruirea realităţii pornind de la suita de clişee asociate unui motiv, autostrada de pildă e percepută cu "mâncărurile şi maşinile sale rapide" sau regăsim de-a dreptul o recompunere stranie a realităţii, în poemul "hotel" ("duşul cald te îmbracă / într-o peliculă de acizi şi rugină") în care călătorul se dizolvă într-un fel de gaz uşor pe cale să explodeze.

Se pomeneşte deseori în volum de alcool, somnifere, droguri, nevoia de intoxicaţii cu clor, nevoia paroxismelor. În poezia "inimă neagră inimă roşie", avem de-a dreptul de-a face cu o viziune opiacee, elemente care trec rapid, focalizări-flash, respectiv experienţe dilatate brusc la nivel catastrofal (poduri de cianuri, ceruri de opiu) sau minimalizate (un pachet de cărţi, o mască). Remarc de asemenea faptul că primele două versuri din poemul "eu şi tu" ar putea fi un moto al întregului volum: "Eu şi tu ardem cu flacără înaltă / în sticla galbenă a ficţiunii", fenomen de contopire sugerat mai departe în poezie mai întâi ca o formă de boală, apoi ca o explozie într-o supernovă.

Uneori este nevoie de cunoştinţe psihanalitice. În producţia lirică "cu mâini de satin cu picioare de vată" avem o halucinaţie onirică în care un actant feminin face o vizită printre senzaţii, convulsii, venind sau trecând spre "vidul oricărei morale".

Poezia din acest volum mizează pe simboluri extraliterare, respectiv pe o anume experienţă urbană în lipsa căreia textul rămâne incomprehensibil ("Curent"): "Curentul rece şerpuind / înaintea metroului egalizează / toate şoaptele şterge frontiera / dintre soare şi catacombă / le aduce în uter / aproape de zero atunci / când polul frigului / nici măcar nu există".

Filoanele poetice interbelice, în special cele care au generat poetica obsesiei eului poetic, barbiene ori bacoviene îşi fac auzit uneori sunetul specific. Iată de pildă un poem intitulat chiar "nitrat" în care este dezvoltată o adevărată obsesie nitratică prin înţelegerea acestui material ca un personaj, o bacterie, o formă de contopire a amanţilor(!), ca materie a oricărei lumi, ca artă, ca monedă de schimb. Sau ca nimic din cele de mai sus, întrucât poezia numită este în aceeaşi cheie ermetică ca majoritatea textelor volumului. Când şi când este pomenit de asemenea în text scrumul ca un fel de contrapunct al tensiunilor generate de pulsiuni (sân de scrum, membre de scrum) şi care e reiterat mult mai des cu alte sintagme pentru a genera ideea de dezintegrare, de disoluţie, de dispariţie.

Ultimele poeme din volum ("negru complet acum", "poetica 1463a", "vara", "zăpada naivă") ajung la o formă hipercondensată, în care verbele sunt aproape complet eliminate, iar senzaţia degajată este aceea a unor poeme fotografice.

Între poeziile care mi-au plăcut pot numi "noua regină a frumuseţii" în care este urmărit modul de degradare a imaginii unei asemenea fiinţe prin comentariile ori acţiunile imaginaţiei băieţilor din intersecţii, prin modul cum coperta pe care tronează frumoasa serveşte de înveliş resturilor menajere ori putrezeşte în ploaie. Un alt poem cu reale şanse poetice, "taxiul cu caroserie de gheaţă", propune viziunea unui oraş scufundat prin care suntem plimbaţi într-un taxi-submarin, amintind ce e drept de Yellow Submarin al lui Beatles.

În final mă gândeam la ce este un critic până la urmă şi aveam senzaţia că pentru poet cel puţin acesta se dovedeşte o oglindă deformată cu pretenţii obiective şi estetice. Oare cât am înţeles din acest volum de versuri? Oare de câte ori trebuie citită o poezie?

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea