Autor: Constantin Noica
Rating:

Am cumpărat această carte acum 7 ani şi de atunci o citesc în fiecare zi

De fapt, am citit-o doar de câteva ori integral, de mai multe ori am răsfoit-o, însă am revenit la ea aproape în fiecare zi, amintindu-mi un pasaj sau altul, completând un gând din ea cu unul de-al meu. Citind-o prima oară la vârsta la care aveam destul de puţină experienţă a cărţilor sau a vieţii, s-a întipărit cu litere mari, desenate frumos, pe cea care eram aproape Tabula Rasa. Am asimilat-o atunci şi acum este parte din mine.

Jurnal filozofic este o carte de câteva pagini, esenţiale. Fragmentată în paragrafe ce conţin câte un gând fiecare, îţi dă impresia că ar fi fost scrisă din mers, cu creionul într-un carneţel, în timp ce Noica se plimba în lume, trăia şi se gândea la ceea ce se întâmplă în jur sau în sine. Construită fiind astfel, din însemnări, îţi dă o libertate uriaşă de a gândi, pe marginea fiecărei idei. Îţi dă un impuls, ceva la care să te gândeşti şi nu cum să gândeşti, la fel ca marile romane ce dezvoltă în sute de pagini o idee.

Aşa cum unii oameni priveau Biblia ca pe o carte ce îţi poate da un răspuns oricând, atunci când ai avea o problemă trebuind doar să o deschizi, să citeşti la întâmplare un paragraf şi să urmezi sfaturile de acolo pentru a ajunge la o soluţie, aşa am văzut şi eu Jurnal filozofic. Cum fiecare idee este scrisă pe doar câteva rânduri, este foarte interpretabilă, tu fiind liber să o înţelegi cum vrei şi să găseşti în ea un îndemn.

Jurnal filozofic este o carte pe care o poţi citi de foarte multe ori şi de fiecare dată altfel. Descoperi la fiecare citire idei pe care parcă nu le-ai mai întâlnit până acum, sau idei care ţi se confirmă deoarece şi tu te gândisei la ele, exact în acea formă. Este ca o carte magică, cu formule, stări de spirit şi feluri de a fi, pe care nu ai cum să o înţelegi în întregime decât la final. După ce ai trecut prin toate experienţele posibile la care se referă ideile din ea. Şi sunt cele ale unei vieţi întregi, deşi a fost scrisă de Noica la doar 35 de ani. Câtă intuiţie şi spirit creator a avut Maestrul.

Câteva fragmente pe care le-am citit, recitit şi apoi citit din nou

"Îmi place începutul Bibliei. Dumnezeu face lumina şi apoi vede că e bună. Face uscatul şi apele, şi apoi vede că sunt bune. (Numai la om nu vede asta. Să fi fost de la sine înţeles?). În orice caz întâi creează şi apoi stă să judece..."

"Exasperant lucru să întâlneşti pe stradă un om care râde. De ce râde? Bucuria e a lui, e atât de mult a lui încât îl separă de rest. Dar dacă întâlneşti un om care suferă, suferi şi tu. Suferinţa uneşte. (Curios lucru că tristeţea şi nu bucuria cea stearpă e pusă de Apuseni printre "păcatele capitale"). Bucuria e echivalentul, pe plan moral, al adevărului: e fixitate, separaţie. Vreţi o lume spartă în cioburi? Înveseliţi-vă."

"Cred că mi-am găsit o încadrare în societate: să fiu incomod. Nu e uşor, ştiu bine. Trebuie să sfârşeşti prin a fi cineva, pentru ca să se împiedice lumea de tine. Dar când reuşeşti, ce plăcut este. Să nu laşi lumea în pace. Prin simplul fapt că eşti ceva, că ştii ceva, că poţi ceva, să incomodezi şi să obligi. E toată funcţia socială a criticului aici, fără platitudinile şi solemnităţile criticii."

"Urmăresc cu interes, când se opresc două trenuri în staţie, cu ce aviditate se uită oamenii unii la alţii. E prea puţin să spui că vor să întâlnească o cunoştinţă. Nu, e un sentiment metafizic: vor să vadă pe celălalt. Fiecare se vede pe cine în celălalt. Şi râde."

"Am găsit încă un om de care mă pot despărţi. Căci un om plin, bogat, valabil, e unul căruia printr-un cuvânt îi poţi spune nespus de mult. Vă strângeţi mâna, vă uitaţi unul în ochii altuia şi s-a întâmplat ceva. E un pact între voi; "acum ne putem despărţi". Căci orice s-ar întâmpla de acum înainte, sunteţi doi omeni care s-au întâlnit.

Asta e esenţialul: să te întâlneşti cu celălalt. Finalul - care trebuie să însemne întotdeauna o reluare a tuturor temelor - de acum devine posibil. Oamenii aceştia, lângă care stai ceasuri întregi şi care stau ceasuri întregi lângă tine, spre a nu obţine nimic nici unii nici alţii, sunt aşa de anoşti încât nici măcar nu te poţi despărţi de ei.

Număr ceasurile bune după numărul despărţirilor posibile."

"De altfel e şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: "Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult încât s-a împlinit ceva în mine - şi acum te pot părăsi". E inutil să întorci capul. S-ar putea să vezi nedumerire. Când pleci, e bine să ai socotelile încheiate."

Deja simt că am dezvăluit prea mult din mine. Mulţumesc Maestrului, pentru o parte din ceea ce sunt.

Scrisă de Gia Codrescu