Autor: Ştefan Augustin Doinaş
Rating:

În anii "™70, cunoscutul autor al poemului Mistreţul cu colţi de argint a adunat în volum articolele şi studiile sale critice publicate în anii precedenţi în principalele reviste ale vremii. Volumul a fost organizat în patru secţiuni: prima era dedicată teoriei literare, cea de-a doua propunea reinterpretarea câtorva autori interbelici, o a treia secţiune - cea de la care a plecat titlul cărţii, Lampa lui Diogene - ar reprezenta o încercare de luminare a peisajului literar contemporan autorului; în sfârşit, a patra parte a fost dedicată unor ministudii referitoare la opera unor autori străini.

Doinaş arată astfel o arie vastă de propensiune critică, de la recenzia integrată în eseu până la nuanţări de teorie ori istorie literară.
Intenţia acestui articol a fost de a releva câteva dintre ideile critice ale omului de cultură Ştefan Augustin Doinaş în curgerea lor din această carte.

În prima parte am selectat întrebarea retorică a lui Doinaş care, înţelegând omul ca o fiinţă cu multiple limitări, afirmă că fiorul poetic este cutremurul fiinţei la una din graniţele sale. Această zguduire interioară este în acelaşi timp iluzorie, nu este posibilă încercarea poetului de a-şi depăşi condiţia, graniţa, întrucât nu face altceva de fapt decât să se mistuie întru conştiinţă.

În alt loc se vorbeşte de tendinţa unor critici de a înţelege un autor prin stabilirea unei lungi liste tematice care i-ar "epuiza" astfel opera. Doinaş pune lucrurile la punct, afirmând că obiectul poeziei este relaţia emoţională aparte între eul subiectiv şi realitatea din jur şi orice analiză discursivă, minuţioasă poate opri inima poeziei.

Între chestiunile părţii a doua trebuie să mă refer la o anumită metodă critică a lui Ştefan Augustin Doinaş care ar consta în următoarele "metehne":
1. insistenţa comentării începuturilor şi sfârşiturilor de poem (la Arghezi, Bacovia, Pillat);
2. tentaţia de a stabili dublete ale fiinţei unui poet (Pillat este înţeles şi ca poet tradiţionalist, cât şi neoclasicist, Al. Philippide are ceva de romantic prin natura tumultuoasă, dar şi valenţe clasice printr-o anume utilizare a noţiunii de timp ciclic);
3. preferinţele lui Doinaş merg spre poeţii care ar putea fi integraţi în zodia alexandrinismului românesc (Alexandru Philippide, Radu Stanca, Sorin Mărculescu);

Cum gustul unui critic se vede şi din citatele alese ca ilustrare a ideilor sale, subscriu de pildă la fragmentul selecţionat din Gellu Naum: "Stăteam la spatele meu şi visam să mă bucur ca piciorul meu/ căutam cuvinte hexagonale/ la limita de sârmă a liniştei/ căutam cuvinte lungi/"/ apoi/"/ treceam prin faţa mea şi-mi ştergeam sudoarea de pe frunte".

Această a doua parte este încheiată cu importantul articol "Modalităţi lirice actuale" în care Doinaş încearcă să definească principalele tendinţe literare ale epocii. Astfel avem:
1. linia fantezistă - de tip dramatic, la Emil Botta; de tip lunatic, la Dimitrie Stelaru; de tip luxuriant, la Constant Tonegaru; fantezia maliţioasă a lui Geo Dumitrescu; naturistică, a lui Ion Caraion; tragică, a lui Marin Sorescu.

2. linia onirică care poate fi recunoscută datorită procedeului preferat al enumeraţiei "care naşte fluxul poetic". Am avea astfel o enumeraţie ludică, la Virgil Teodorescu, enumerarea alchimistică a lui Gellu Naum, enumerarea babilonică la Leonid Dimov, enumerarea eucharistică a lui Sorin Mărculescu, enumerarea blazată la C. Abăluţă ori Virgil Mazilescu.

3. linia "lirismului maximei obiectivităţi" unde poate fi integrat ermetismul lui Gheorghe Grigurcu, Cezar Baltag, Mircea Ciobanu, desenul stilizat al lui Grigore Hagiu, lamentaţiile extinse ale lui Adrian Păunescu.

4. linia baladescului ilustrată de poeţii Revistei Cercului literar de la Sibiu (1945), de Tudor George, Ion Gheorghe, Dumitru M. Ion.
5. linia lirismului de atmosferă, vizibilă prin tonusul melancolic al lui A.E. Baconsky, cel meditativ al lui Aurel Rău sau istoric la Dominic Stanca ori Ion Horea.

În partea a treia a Lămpii lui Diogene, Ştefan Augustin Doinaş realizează articole gen critică de întâmpinare în care inserează valoroase meditaţii asupra rostului poetului şi a poeziei şi din care am selectat câteva chestiuni problematice:
1. Lecturile poetice sunt obligatorii, dar persistenţa lor peste o anumită vârstă arată că poetul respectiv nu se va regăsi niciodată pe sine însuşi.

2. Dacă tonul ar fi determinat exclusiv de schema prozodică, ar însemna că formele fixe - sonetul sau rondelul - ar suna la fel, indiferent de poetul care le cultivă; diferenţa de ton provine, prin urmare, nu numai din diversitatea temei tratate, ci şi din sunetul specific al unui alt univers poetic, ori din ceea ce numeşte Doinaş gesticulaţia poetică. Acest concept îl ilustrează prin mai multe tipuri - gesticulaţia de profet tipic whitmaniană, gesticulaţia de oracol, tipic hí¶lderliniană, gesticulaţii reţinute, hieratice, blagiene ori bacoviene.

3. O "boală" a poeţilor de azi ar consta în obiceiul "de a-şi da drumul", de a se lăsa în voia capricioasă a actului liric, înţeles ca o scurgere continuă şi informă de imagini.

4. Poeţii adevăraţi meditează îndelung asupra condiţiei şi artei lor, lăsând deseori definiţii memorabile: Voltaire (La Poí¨sie n"™est faite que de beaux détails) ori cea a lui Carl Sandburg (poezia e jurnalul unui animal marin care trăieşte pe pământ şi care ar vrea să zboare).

5. Diversele dicotomii şi tricotomii ale persoanei umane (animus - anima, raţiune - inimă, sine - eu - supraeu, raţiune - sensibilitate - voinţă) s-au dovedit simple scheme arbitrare, rigide, care omit activităţile complexe, întrepătrunse ale sufletului colorat diferit de la un individ la altul. Şi Doinaş se întreabă dacă înţelegem acelaşi lucru prin inteligenţa unui filosof (care manevrează ideile generale) în raport cu inteligenţa omului de ştiinţă (care stabileşte cauzele fenomenelor) ori a omului de rând (care rezolvă probleme de ordin practic).

6. Obişnuinţa poeţilor tineri de a se plasa sub semnul modei poetice a momentului, lucru care le poate aduce un succes rapid, dar care îi privează de propria voce poetică. Şi Doinaş numeşte câteva dintre procedeele la modă ale anilor "™70: falsul comparativ, teribilismul sintactic, panseurile sarcastice, verbiajele ce se pretind profunde. De aceea nu putem vorbi de un poet original în absenţa unui univers propriu, a unui fel unic de a vedea lumea, a unei gesticulaţii şi a unui ton poetic aparte. Noutatea nu ar fi în concepţia lui Doinaş totuna cu originalitatea, care e rodul unei anumite vârste spirituale; un poet adevărat nu se teme de un debut neoriginal, ci de imposibilitatea de a-şi depăşi modelele.

7. După război, sensibilitatea epocii noastre pare a se îndrepta tot mai mult spre tonalităţile poetice minore, spre un fel de muzică de cameră, spre ceea ce se cheamă azi minimalism.

8. Lirica modernă a înlocuit sursa creaţiei - starea de graţie (poetul inspirat de o muză, de Divinitate, de Idee, de natură) a devenit acum stare de criză (poezia este înţeleasă ca un "act pur de narcisism"). Poetul modern nu mai poate intona un cântec de laudă pentru că a anulat lumea obiectelor şi îşi cântă doar propria subiectivitate.

În partea a patra Ştefan Augustin Doinaş studiază în scurte eseuri aspecte ale operei unor autori din literatura universală - mitul în Rimele lui Dante, modernismul nicaraguanului Ruben Dario, influenţa universului chinezesc la Victor Segalen, raţiunea şi spiritul pur la Paul Valéry.

În final, remarc că un asemenea volum necesită un timp de lectură dublu faţă de unul de literatură propriu-zisă, datorită numeroaselor referinţe, tematicii diverse, fragmentarismului ideilor restrânse iniţial la spaţiul revistelor culturale. Cum această recenzie s-a vrut o răsfoire a cărţii lui Ştefan Augustin Doinaş - şi poate am imprimat recenziei de faţă o tonalitate prea apăsat didactică - închei prin a furniza două citate din zone diverse ale literaturii.

Astfel, pentru poeţii tineri, T.S. Eliot afirma că "nu propria sa emoţie contează la un poet, ci aceea pe care o exprimă şi în care pot să se întâlnească o sumă întreagă de alte emoţii, personale sau străine scriitorului", iar G. Călinescu, în alt context, definea ironic suprarealistul ca "omul care întrebat dacă doarme, îţi răspunde: - Da".

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea