Autor: Torgny Lindgren
Rating:

Este o carte care merită zăbavul lecturii deoarece cuprinde o serie de povestiri, mă rog, legende, care pe de-o parte ar putea fi transmise mai departe, pe de alta presupun perspective neaşteptate. Legendele de altfel nu au ca titlu decât un număr, preluând cumva obiceiul din poezia contemporană de a se refuza unei identificări de bibliotecă.

Acum ce am căutat eu în aceste naraţiuni? Pe de-o parte povestea, pe de alta salcâmul ei, arborele cosmic, tema pe care o presupunea. Mi-aduc aminte că există un index realizat de comparatişti europeni asupra tematicii basmului (de pildă Vl. Propp - Morfologia basmului) şi acolo sunt inventariate scrupulos câteva sute de teme, posibila lor recurenţă ca şi o hartă a apariţiei şi dispariţiei lor. N-o să găsim simbolul renului în ţările sudice în timp ce ramura de măslin nu va avea nicio relevanţă în ţările slave. Oare ce face teoreticianul literar dacă nu să inventarieze un şir de teme recurente ale scriitorilor şi probabil să constate existenţa unui şir de echivalenţe, de asemănări culturale dincolo de deosebirile personale.

Se vorbeşte de o bucată consistentă de vreme de conceptul de paradigmă care presupune anumite curente culturale, opuse sau paralele, anumite tematici, anumite modalităţi de abordare a realităţii. Dar ce este dincolo de manierismul fiecărei epoci? A se citi teme şi obse.sii specifice. Poate că rămâne povestea a cărei calitate o poţi verifică doar dacă o poţi transmite mai departe. Abia atunci îi confirmi valoarea. De aceea am încercat într-o frază să extrag esenţa acţiunilor şi să găsesc ce parabolă reprezintă. Cum acţionează invidia, când ar fi bine să-ţi loveşti duşmanul, ce presupune actul artistic. Fără aceste fraze cu caracter vag de spoilere simt că peste o vreme nu prea lungă legendele lui Lindgrren mi s-ar fi şters din cap cu uşurinţă.

I - Într-un loc inaccesibil, Prazalanz, oamenii evoluează între o neglijenţă crasă în faţa morţii (lasă cadavrele să putrezească pe unde au murit) şi obsesia faţă de moarte, ajungând să se păzească unii pe alţii să nu moară cumva şi să rămână neîngropaţi. Până la urmă, Otmar, iniţiatorul obsesiei contra morţii, ajunge să fie îngropat de viu. Este o parabolă a lenei şi energiei inexplicabile. De asemenea a modului cum în sălbăticie oamenii ajung să comită ritualuri ciudate.

II - Trei bărbaţi, Bold, Ulv şi Boe joacă poker. După ce a pierdut tot, Boe a plecat. Bolde şi-a jucat însă până şi libertatea, pierde, aşa că devine sclavul lui Ulv. Povestea s-a răspândit prin mass-media în toată Suedia şi Bolde sclavul a început să fie compătimit de mii de spectatori. Gelos, Ulv îi dă ordin să fie el sclavul şi Bolde stăpânul. Inversiunea nu mai interesează pe nimeni şi cei doi ajung din nou săraci, anonimi, ba, nu se ştie cum, contopiţi: "nu mai ştim cine e stăpânul, cine sclavul". O parabolă în care ni se arată fragilitatea ierarhiilor şi modul cum se cedează o poziţie superioară din cauza invidiei.

III - O femeie uriaşă, Rotunjoara, adăposteşte la sânul stâng un pictor, Zorn. Într-o zi Rotunjoara muri şi Zorn trebui să plece în lume. A câştigat mulţi bani cu pictura sa, dar a devenit obsedat de regăsirea unui loc similar celui oferit de Rotunjoara. De aceea se apucă să picteze diferite femei "scăldându-se goale, dezbrăcându-se de culcare sau cântând la ghitară. Femei dezvelindu-şi goliciunea, pline de dorinţă" femei trupeşe, cu sâni plini, femei cu rotunjimi catifelate". Niciuna însă nu-i oferă adăpostul visat şi abia pe patul morţii doctorul îi oferă sânul protector al asistentei. E o parabolă a vieţii şi a morţii, iar dincolo de căutarea Rotunjoarei se întrevede obsesia artistului pentru perfecţiune.

IV - Povestea lui Iosua cel gras care, urmând lui Moise la conducerea Israelului spre Pământul Făgăduinţei, reuşeşte printtr-o minune să oprească timpul în loc şi să-şi ucidă astfel duşmanii, de cinci ori mai mulţi. Este o parabolă a lăcomiei - Iosua devorează tot ce e comestibil, dar şi a relaţiei dintre duşmănie şi timp: există un moment prielnic când duşmanii nu pot reacţiona, nu sesizează iminenţa distrugerii lor.

V- Un om singuratec, Signar avea doar o fată, pe Rut. Aceasta se decide să plece în lume cu gîndul măritişului, al averii, al aventurii. Numai că de fiecare dată cînd vine termenul plecării, Signar începe să sufere de o boală. Ba nu poate să se mişte, ba nu mai vede, ba se umple de bube. După ce în sfârşit Signar moare, Rut mai încearcă odată să plece, numai că la rândul ei şi cu simptome fulgerătoare cade răpusă. Este o parabolă despre neputinţa plecării, despre greutatea de a alege exilul voluntar. Este şi una a spaimei de singurătate.

VI - Signhild a fost părăsită de Lambert care s-a dus să caute comorile din Râul Perlelor. Cu banii câştigaţi, Lambert a făcut o catedrală, fără să-şi mai aducă aminte de Signhild. La moartea sa, Lambert a fost îngropat în biserica de piatră, iar Signhild după o viaţă de peregrinări şi umilinţe autoimpuse este depusă alături de el. Apoi cei doi sfinţi încep să facă minuni, deşi în viaţă Lambert o ignorase complet pe Signhild. O parabolă a etajelor paralele ale realităţii şi a unei căsătorii în sfinţenie de dincolo de moarte. De asemenea, o parabolă a destinelor artistice paralele care după moarte pot da rod la fel de bogat.

VII - Otto este obsedat să fure din pământul celor trei vecini ai săi câte un metru-doi la câteva zile. Pentru a nu fi descoperit, este nevoit să omoare un geometru şi un doctor. Din resturile victimelor îngropate printre cartofi, vor apărea două noi specii: cartofii de piatră şi cartofii cu cinci degete. E o parabolă a lăcomiei şi a imposibilităţii ştergerii tututor urmelor.

VIII - Doi scriitori de Nobel, Selma Lagerloff şi Verner Heidenstam aflaţi în pauză de inspiraţie, decid să se întâlnească. Nu au ce-şi spune, dar contează că Verner vine călcând pe apă la întâlnire, iar Selma se întoarce pe sub apă. Este o parabolă a suprafeţei şi a adâncimii, creaţia presupunând numeroase imersiuni. Lui Verner după această excursie îi dispare inspiraţia, în timp ce Selma a continuat cu numeroase scrieri.

IX - Anette Svenssson este cuprinsă de Duh şi are puteri neaşteptate de halterofil. Un antrenor o cheamă la un concurs de ridicat greutăţi, dar acolo dezamăgeşte. Duhul se manifestă numai la greutăţi foarte mari, de la 400 de kg în sus. Mai mult, acesta se dovedeşte diferit de Sf. Duh prin faptul că va conduce la o crimă. Este o parabolă a confuziei puterilor şi a imposibilităţii de a cunoaşte sursa lor fără ajutor religios. Mă gândesc că pentru fiecare dintre aceste povestiri există un element fantastic. Este poate momeala cu care suntem scoşi din realitatea noastră obişnuită. Dincolo de oceanul realităţii se ascund pescarii cuvântului.

X - Uriaşul de piatră Rugner o iubeşte pe zeiţa Freja. Cum el se dovedeşte prea grosolan, Freja hotărăşte să-l înmoaie. Îl face s-o adore, să-i facă toate capriciile. Un singur lucru nu-l obţine: sacrificiul fiului lor. Confruntat cu dilema pierderii fie a Frejei, fie a lui Viţeluş-de-piatră, uriaşul alege să se sacrifice pe sine. E o parabolă a iubirii devoratoare şi din nou a schimbării raporturilor de putere.

XI - Iacov şi-a părăsit la Capernaum soţia şi cei trei fii mici pentru a se face apostol, uitând de existenţa de dinainte. După multă vreme, la moartea sa, soţiei Mariam i se dă voie să rămână singură la priveghiul lui Iacov. Atunci începu să-l blesteme şi să-l scuipe. Lucru care duce în mod neaşteptat la învierea lui Iacov, la recunoaşterea soţiei cu care "se iubi pe loc şi de îndată". Din nou o parabolă a drumurilor paralele şi a întâlnirii după moarte.

XII - Un jucător de fotbal care evolua pe postul de libero nu pasa niciodată înapoi portarului. Atunci cînd se decide s-o facă, meciul e pierdut şi el eliminat din echipă. Cu timpul, la o altă echipă ajunge cel mai redutabil atacant până se vede în faţa unui libero care nu pasa niciodată portarului. Crede că e o situaţie similară, îşi accelerează fuga, dar se izbeşte cu capul de bara adversă şi moare pe loc. O parabolă a destinelor neasemenea, deşi o bună bucată de drum par identice.

XIII - Un duh rău are o cumplită ranchiună faţă de Buddha. Aşa că se preface într-un şoim care fugăreşte o porumbiţă. Aceasta speriată se refugiază în braţele lui Buddha aflat dintr-o dată într-o dilemă existenţială: să adăpostească porumbiţa şi astfel uliul ar fi murit de foame sau să dea drumul porumbiţei care astfel ar fi sfârşit ân ghearele uliului, refuzând astfel însă ocrotirea. I se propune să dea la schimb o bucată de carne din el echivalentă greutăţii proumbiţei, dar aceasta se dovedeşte prea grea. Porumbiţa este egală cu greutatea unui trup de Buddha. Este o parabolă care arată că nevinovăţia trebuie apărată prin sacrificiu.

Acum niscaiva reflecţii de final - legendele au un aspect predomuinant narativ, sunt realizate ele însele într-o formă esenţializată, aflăm despre personaje doar lucrurile necesare acţiunii, personajele au o singură trăsătură, nu cunosc complexitatea şi de aceea dilemele cu care se confruntă par misterioase. De altfel, tainicul, adâncimile, resorturile necunoscute sunt adevăratele subiecte ale acestei cărţi de legende moderne. Legende culte - cum ar spune în manualul de română - în care ni se arată că magicul şi parabola pot supravieţui lângă aşa-zisele fiinţe sceptice de azi.

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea