Autor: Sandor Marai
Rating:

Despre prietenie se poate spune că este privilegiu unic al bărbaţilor. Numai ei se pot bucura şi preţui cum se cuvine acest dar. Un suflet în două trupuri aristotelian, prietenul cel mai bun te loveşte, totuşi, cel mai rău.

Pe lângă prietenie, romanul scriitorului ungur Sandor Marai vorbeşte despre aşteptare. O aşteptare lungă, de peste 40 de ani. Aşteptarea unui bărbat care timp de patru decenii a căutat în el (pentru că în alţii sau în afară nu avea rost) confirmări, răspunsuri, motive şi certitudini. Tonul este sobru, simplu, adevăruri imbatabile sunt spuse cu cel mai onest glas. Atmosfera este pur romantică, personajele sunt legate fără putinţă de tăgăduire şi de castelul impregnat de pasiunea ce-l răscolise odinioară, trist, plin de amintiri dureroase, închizând în sine liniştea şi disperarea.

Generalul primeşte o veste importantă. Un vechi prieten, singurul prieten, soseşte după o absenţă de 41 de ani. Prilej cu care militarul de 75 de ani rememorează trecutul. Trecutul lui, al prietenului, al soţiei sale. Copil, suferise de dorul afecţiunii, un miros nefamiliar îi insuflase dorinţa de moarte. Înscris la Academia Militară din Viena, prea plăpând pentru orele de istorie şi balistică, este învăţat ce are voie şi ce nu are voie să spună sau să facă. Prietenia cu Konrad începe la 12 ani, o prietenie "gravă şi tăcută, ca marile sentimente care durează o viaţă". Cei doi descoperă viaţa împreună. Cel sărac (Konrad), aflat în afara firii, sărac, stă în casă şi citeşte despre lume; celălalt, bogat, iese în lume, poartă conversaţii mondene, spre a descoperi că totuşi singuraticul îl domină complet. Căsătorindu-se, unul dintre ei aduce un personaj nou şi palid, profund aristocrat, în viaţa lor (Krisztina). Şi într-o dimineaţă, aflaţi la vânătoare, Konrad ridică arma asupra prietenului său. Nu trage, dispare însă a doua zi, prea laş pentru o confruntare.

Se întoarce totuşi, vorbeşte o vreme despre experienţa lui la tropice" Ca într-un dans, cele două personaje îşi pasează elegant replicile, folosind un ton cât se poate de corect şi politicos, conversaţia fiind animată de aduceri aminte, lucruri pe care şi le-au împărtăşit, pe care le-au trăit împreună. Deşi bătrân, generalul îşi aminteşte fiecare detaliu din ziua plecării lui Konrad. Marai nu-şi pierde nici o clipă personajul din vedere, nu ne lasă să ne închipuim că ar fi un obsedat meschin, care nu poate renunţa la fantomele trecutului. Adevărul este singurul care-l mai interesează. Lungile monoloage cu privire la prietenie, sensul ei, responsabilitate, iubire sau trădare, au fost pregătite îndelung. Reproşurile sunt mascate de tonul sobru. Generalul nu acuză, ştie că a fost trădat de cele mai apropiate persoane. Nu-l simţim din umbră pe interlocutor. Apatic, intervine modest şi inexpresiv când i se adresează o întrebare directă. E ca şi cum Generalul nici n-ar avea nevoie ca el să vorbească. Prin tăcere, îi confirmă progresiv gândurile pe care şi le expune acum la lumina lumânărilor. Care ard până la capăt ca şi cei doi protagonişti, mistuiţi de pasiuni.

Atât de diferiţi tineri, îşi regăsesc trupurile şi sufletele bătrâne, în timp ce patimile au adormit. S-au stins fiecare în felul lui, pierzând lucruri esenţiale din ei, duelul de acum fiind o ultimă reminiscenţă a vieţii care sălăşluieşte încă înlăuntrul lor.

O recenzie de: Ioana Ristea