Autor: John D. Barrow
Rating:

La orice vorbitor public ce vrea să-şi arate spontaneitatea se întrevede ultima carte citită. Dacă este una pretenţioasă de genul celei despre care voi cuvânta eu însumi, atunci oratorul va avea un aer docent, demonstrativ, sentenţios. Dacă este o carte uşurică, ştim cu toţii ce înseamnă asta, ceva de amor sau vreuna de rezbel ori un Sf-laş acolo, atunci vorbitorul o va menţiona cu un aer uşor jenat, ca un apropo, ca o scuză. Deşi nu se spune, totuşi prejudecată genului grav şi a celui minor încă mai bântuie cu furie prin minţile contemporanilor noştri, atât de nedeclarat clasicişti.

Mie cel puţin de câte ori vorbesc unui public mi se întâmplă năstruşnicia de a-mi scăpa mâna în geantă şi de a scoate cartea în curs de citeală s-o flutur şi s-o storc de ceva semnificaţii. Cum se spune, nu regulat, dar cam des. Uneori sunt aşa de fascinat de subiectul cărţii că uit de rostul pentru care mă aflu acolo şi îi dau înainte cu lectura mea. Evident că plictisesc pe mulţi, veniţi să audă despre altceva, dar ofer sare şi piper îndeajuns că să nu-i văd cel puţin căscând. Sau aşa mă consolez.

În scris e mai uşor. Dacă atenţia îţi este abătută de un alt subiect, te laşi bântuit de noua pasiune, te entuziasmezi cât este necesar unei noi lecturi şi apoi revii la datorie. În vorbire însă"

Iată de pildă vorbeam câtorva persoane despre Socrate. Despre faptul că spunea despre sine că oracolul din Delphi l-a numit de pomană cel mai înţelept bărbat al Greciei întrucât el ştie doar că nu ştie nimic. Problema a rămas insolvabilă până azi. Dacă Socrate nu ştia nimic, ceilalţi ce ştiau? Logica ar spune că nimeni nu ştie nimic.

Dar ce este acest nimic? Ei bine - şi aici etalez cartea atu - iată o carte care tocmai asta încearcă să ne lămurească. John D. Barrow atrage atenţia că lumea antică nu cunoştea zeroul. Refuza vidul, nimicul. Aşa că Socrate, deşi spunea că nu ştie nimic, subînţelegea un nimic care ar reprezenta ceva. Să zicem apa, aerul, atomii - elemente cu care vidul fusese umplut în încercări filosofice precedente.

De altfel, există două concepţii mari ale nimicului. Una în care nimicul este pur şi simplu, un spaţiu absolut gol, vidul perfect, iar cea de-a doua, de provenienţă orientală, că vidul ar reprezenta ceva. Nimicul pur nu a putut fi identificat. Experienţele de laborator care au reuşit să obţină vid au constatat că rămâne totuşi în urma eliminării aerului o sumă de atomi, că mai este prezentă o parte din univers de spaţiu şi timp, că orice act de a măsura întotdeauna perturbă într-un fel sau altul experimentul, că acţionează forţa lambda, o forţă neinfluenţată de nimic şi care poate exista dincolo de orice materie. Iată patru argumente tari pentru noua concepţie modernă asupra vidului ca starea cea mai joasă de energie. La această viziune au ajuns fizicienii după lansarea teoriei relativităţii a lui Einstein şi a celebrelor sale ecuaţii - foarte dificile de rezolvat - ecuaţiile câmpului şi ecuaţiile de mişcare. Noii savanţi au combătut astfel o teorie durând de pe vremea lui Newton care considera că nu există vid pur şi simplu, ci un fel de substanţă foarte rarefiată numită eter. Totodată s-a renunţat la forţa gravitaţională ca explicaţie pentru mişcarea obiectelor; corpurile se mişcă din cauza curburii suprafeţelor conform unor orbite hiperbolice, parabolice sau eliptice. Mai mult s-a descoperit că şi gravitaţia gravitează, respectiv interacţionează cu sine însăşi într-un mod pe care lumina nu o face.

Iată cum am plecat de la Socrate şi am ajuns la concepţia nouă asupra nimicului. Unul dintre ascultătorii atenţi m-a întrebat: Dar unde se află acest vid? I-am oferit răspunsul lui Fred Hoyle - "spaţiul nu este deloc departe. Doar la o oră de mers cu maşina, dacă ar merge direct în sus". Altul mi-a cerut o calitate a vidului. Să zicem faptul că opreşte sunetele. Mr. Barrow spune că "deşi vedem Soarele şi simţim căldura radiată de el prin intermediul spaţiului gol, nu putem auzi nimic din ceea ce se produce la suprafaţa Soarelui, în ciuda violenţei fantastice a acelor fenomene." Apoi cu aceste noi teorii, - le-am explicat ascultătorilor - s-a ajuns la concluzia expansiunii universului în toate direcţiile, o parte la o sută de mii, la concepte noi precum fluctuaţia ori inflaţia primordială a materiei universului, la stabilirea celor patru forţe fundamentale ale universului - forţa tare şi forţa slabă, forţa gravitaţională şi forţa electromagnetică. Mai mult se bănuieşte ideea că există un număr mic de forţe care acţionează în Univers, dar care au un număr uimitor de mare de stări şi structuri asimetrice complexe.

Cineva curios din sală care apucase să răsfoiască câteva minute cartea a cules citatul din Shakespeare şi l-a afirmat public: "Ştim ce suntem, dar nu ştim ce putem deveni". Exact aşa şi cu forţele acestea, se poate stabili valoarea lor, dar nu putem prevedea rezultatele. Colega sa, geloasă de intervenţie, a găsit la rândul ei un citat din Poul Anderson: "încă nu am văzut o problemă, oricât de complicată, pe care, dacă o abordezi corect, să nu devină şi mai complicată". Fără îndoială, un citat de tip Murphy care stimulează dorinţa de rezolvare a problemei!

Un moşneguţ cu o venerabilă chelie a fost curios dacă mai e valabilă teoria Big-Bang-ului. Şi aici sunt două teorii, una care afirmă că universul a fost dintotdeauna, alta că are o natură ciclică, dar nu regulată, şi că ne aflăm într-o perioadă de dezinflaţie universală. Dacă totuşi ar fi un univers în cicluri, nimeni nu ne garantează că aparţinem primului sau ultimului ciclu. De asemenea considerăm că universul are doar 15 miliarde de ani fiindcă numai atât se află în raza instrumentelor noastre de cercetare şi de altfel imaginea obiectelor stelare de la acele distanţe este foarte veche. Nu avem cum şti ce s-a întâmplat cu stelele în timpul nostru dacă nu putem călători până la ele. Dar cum se vor străbate vreodată asemenea distanţe al căror număr de zero ar deprima pe orice om sănătos la cap.

O tânără grăsuţă cu mănuşi fără degete a intervenit cu întrebarea "dar luminii cum i-a fost atribuită viteza de 300000 de km pe secundă, în vid sau în aer?". Şi aici am spus că evident lumina în aer are o viteză mai mică, iar fizicienii au stabilit că numai aici s-ar putea construi obiecte care să-i depăşească viteza. Din altă parte a grupului un tânăr cu freză de arici mi-a cerut să explic cum se comportă lumina ca o undă. Nu am înţeles care era legătura cu întrebarea de mai înainte, dar hai şi cu asta - o undă de lumină nu se comportă ca o undă radio sau una de apă, ci mai degrabă seamănă modului cum se propagă un zvon sau începe o isterie în masă. Mai mult, o undă de lumină dacă se manifestă într-o încăpere, va umple întreg spaţiul. Le-am spus ascultătorilor şi de fenomenul sonoluminiscenţei care apare atunci când apa e bombardată cu unde sonore de mare intensitate dând naştere unor lumini.

Câteva persoane au început să se uite la ceas, dădeau semn că ar vrea să revin la tema iniţială. Totuşi nu m-am putut stăpâni să abandonez concepţiile cele mai moderne ale fizicii fără să nu menţionez câteva realizări ale zerofiliei în artă. Astfel în pictură pictorul Ad Rinhardt a propus tehnica nullichromiei, respectiv a lipsei totale de culoare. A pictat tablouri într-o singură culoare. Un tablou negru. Un tablou roşu. Înţelegea fiecare ce credea. Tot în pictură se vorbeşte de punctul de fugă sau de zeroul vizual, linii care converg către un singur punct. În muzică John Cage a propus o compoziţie a tăcerii intitulată 4"™ 33"™"™ interpretată de un pianist ce poartă smocking şi stă nemişcat pe un scaun, în faţa unui pian Steinway în stare de funcţionare. Iar în literatură Elbert Hubbard a realizat un volum gol intitulat Essay On Silence. A făcut şi economie de cerneală. A realizat şi opera perfectă, poezia pură. Oriunde ai fi deschis cartea, totul era cristal. De-a dreptul nimic.

Există apoi obiceiul practicării zeroului prin anularea contrariilor, în fond un procedeu retoric.. Iată ce a fost gravat pe o piatră de mormânt din Northumberland despre o femeie: "a fost cumpătată, castă şi generoasă, dar a fost mândră, certăreaţă şi pasionată. A fost o soţie afectuoasă şi o mamă delicată, dar soţul şi copilul i-au văzut rar chipul fără o expresie încruntată şi respingătoare".

O pensionară înfiptă şi-a reamintit de spaima cu individul nul - individul cu o personalitate atât de negativă încât atunci când a sosit la o petrecere, invitaţii s-au uitat unii la alţii miraţi, întrebând cine a plecat? Am atras atenţia în încheierea acestui subiect că există persoane stresate de operarea cu cifre de zeci de milioane, care par întregi cu excepţia dorinţei de a scrie şiruri nesfârşite de zerouri. Şi pentru astfel de zerofobi s-a găsit o cale de ascunde zerourile: 10⁹ nu impresionează atât de neplăcut ca 1000000000.

Toate aceste argumente şi nedumeriri le-am extras evident din cartea Mic tratat despre nimic a lui John D. Barrow. Totuşi rămân oarecum nelămurit. Este oare acelaşi lucru nimicul cu noţiunea de zero - despre care se face o adevărată istorie a modului cum a apărut - sau cu noţiunea de vid, care când este, dar nu e, când nu este, dar parcă ar fi. Şi nici nu mi-am lămurit problema ce fel de nimic ştia Socrate. Un nimic pur sau un nimic ceva. Sau poate un nimic de tip energetic. Şi neapărat trebuie să-i reproşez cărţii diferenţa între primele capitole cu o expoziţie atrăgătoare, ţinuta narativă ori măcar istorică şi restul cărţii sufocat de formule şi consideraţii asupra realizărilor ştiinţifice din care cu greu puteai înţelege ceva fără o pregătire solidă în domeniu.

Am să închei cu un citat din Kafka - extras din aceeaşi sursă - despre arma cea nouă şi eficace a sirenelor: " acum sirenele au o armă şi mai de temut decât cântecul lor şi anume liniştea lor" este posibil ca cineva să fi putut scăpa de cântecul lor, dar de liniştea lor niciodată".

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea