Autor: Lev Nikolaevici Tolstoi
Rating:

M-a zăpăcit destul de mult povestirea asta de 60 de pagini a rusului Tolstoi. M-au iritat şi m-au sfredelit cuvintele ce exprimau "cuviinţa", rigurozitatea, veselia şi sociabilitatea personajului principal. Parvenitismul, egocentrismul tuturor caracterelor ce se desfăşoară înaintea noastră, "obligaţiile" pe care orice om aşa-zis normal le are faţă de semenii săi m-au iritat la culme. Actualitatea ipocriziei, simulacrul de bunăvoinţă manifestate de noi toţi, păstrarea aparenţelor, a unei anumite decenţe în relaţiile cu ceilalţi şi a unui minim de probitate morală, care trebuie întotdeauna etalată neprecupeţit, sunt tot atâtea motive pentru ca individul să se simtă atacat şi zdruncinat din temelii.

Golovin moare. Nu are niciun rost să evităm a vorbi despre asta, moartea este prezentă încă din titlu. Deşi ştim de iminenţa sfârşitului lui Ivan Ilici, această pecete nu-l transformă neapărat într-un personaj simpatic. Ca şi în celelalte opere, se simte ponderea acordată de autor mediului social ce are o înrâurire definitorie asupra evoluţiei eroului. Societatea îi formează opiniile şi sentimentele, modelându-i caracterul după cel al amicilor sus-puşi. Om altfel plăcut şi capabil, dă dovadă totuşi de o lejeritate spirituală specific burgheză, iar acţiunile sale sunt dirijate întotdeauna de bunul-simţ colectiv, şi nu de propriile-i dorinţe, pe care, de fapt, nici nu este dispus să le sondeze.

Relaţia conjugală este şi ea privită cu ochi aspru de către autor. Căsătoria de convenienţă, făcută fără vreo intenţie clară şi precisă, la imboldul unui gând atât de simplist, ca: "De fapt, de ce nu m-aş însura?" nu constituie baza unui mariaj solid. Omul cu existenţa robotizată şi care păstrează distanţa faţă de toţi şi toate nu numai că nu se poate implica personal în relaţiile profesionale (lucru de altfel lăudabil), dar nu se aventurează nici măcar în propria viaţă în nevoia patologică de uşurinţă, plăcere şi decenţă.

Ipohondria şi teama de moarte, scrutate pe alocuri cu vână naturalistă, sunt exploatate în dorinţa autorului de a evidenţia faptul că este mai important faptul cum trăieşti. Singurătatea oricărui individ în preajma morţii este dublată la personajul tolstoian de nesiguranţa propriei vieţi, desfiinţată şi în acest caz de gândul că a făcut totul comme il faut. Nedumeririle şi neliniştile îi rămân fără răspuns.

Simt că poate am fost destul de dură (?) cu Ivan Ilici. E adevărat că mi s-a făcut milă de el la sfârşit, l-am urât la început pentru existenţa stearpă şi-mi repugnau toate personajele din jurul lui. Sper să fie reacţia normală a unui om care empatizează, care ştie că slăbiciunile sunt în fiecare dintre noi, că e uşor să te uiţi pe tine, că e la fel de simplu să te justifici pentru eşecuri şi că o viaţă "aranjată" nu este neapărat sinonimă cu fericirea.

Scrisă de Ioana Ristea