Muzica şi spectacolul lumii

July 14th, 2008 | Altele, Silviu Man |

Autor: Iosif Sava
Rating:

Nu am văzut în direct nici o emisiune de-a lui. Eram prea mic pe vremea când el mormăia într-un fel inconfundabil despre Bach şi alte nume pe-atunci nemaiauzite. Nu i-am citit decât câteva cărţi rătăcite prin anticariate sau prin bibliotecile prietenilor, deşi opera lui cuprinde vreo 40 de lucrări, cele mai multe dintre ele publicate în tiraje mici sau la edituri prea puţin vizibile. Şi totuşi îmi lipseşte enorm… Despre Iosif Sava nu vreau să scriu la timpul trecut. Autenticul este peren…

Iosif Sava nu are nimic din tipologia jenantă a “moderatorilor” de astăzi – pendulând grosolan între încruntarea revoltată şi zâmbetul lăţit pe facies în semn de ospitalitate, autişti senini vizavi de orice problemă supusă discuţiei, ale căror banalitate şi rahitism ideatic nu pot fi compensate de aplaudacii din studio, de sondajele de opinie ad-hoc sau de “SMS-urile şi telefoanele în direct” prin care orice plictisit îşi poate exercita dreptul constituţional de a spune tâmpenii. Deşi vorbeşte nonşalant cu “doamna Stuparu” din regie, creând un halou de naturaleţe imposibil de imitat şi dincolo de aparenţa împăciuitoristă, el participă de fapt la o luptă, nu “moderează”. Profesionist desăvârşit, nu-şi periază interlocutorii, şi nici nu îi provoacă gratuit. Când nu-i place ceva, o spune curajos, chiar dacă e vorba de “mizeria aceea [de pian] pe care o avem la televiziune” sau de indolenţa colegilor de la filmotecă.

Totul are la Iosif Sava un rost, o miză, un mobil. Dotat cu instinctul tăios al omului de televiziune, îşi ţine treaz invitatul, nu-l lasă să-şi desfăşoare discursul pregătit de acasă, punându-l în valoare pe acesta din urmă mai bine decât ar fi făcut-o el însuşi. Pe bună dreptate îi replică Andrei Şerban, contrariat : “Vreau să vă spun ceva. Aveţi stilul ăsta foarte interesant, de mare umilinţă faţă de cel cu care vorbiţi. [...]Sunteţi foarte alunecos, pentru că acum, dintr-o dată, prin ceea ce faceţi, atacaţi”, pe bună dreptate izbucneşte prof. dr. Dan Setlacec: “Dom’le, eu mă ridic şi plec! [...]Păi de ce pui întrebări care să mă scoată din sărite? Hai lasă, că-mi ridici tensiunea!” Nimic rectiliniu, nimic previzibil în înregistrările lui Sava. Îşi întrerupe oaspetele, schimbă făgaşul discuţiei, pune întrebări ţepoase, ridică probleme noi, cere sau oferă el însuşi clarificări. Seratele lui sunt argumentul zdrobitor împotriva principiului ipocrit conform căruia publicul n-ar putea “consuma” cultură la TV.

Emisiunile lui, din care zece sunt transcrise în cartea de faţă – Muzica şi spectacolul lumii, nu sunt circumscrise timpului de emisie, nu traversează meteoric ecranul pentru a fi imediat uitate. Au o dublă deschidere care le conferă calitatea de document : către trecut, prin permanenta readucere în prim-plan a valorilor culturale ca repere absolute, şi către viitor, amfitrionul fiind realmente obsedat de ideea creării unor pepiniere de talente (el însuşi invitând de nenumărate ori în emisiuni tineri interpreţi, pentru a aminti de nemaipomenitul capital uman al unei ţări incapabile de a-şi intui şi proteja valorile). Uluitor ce spune într-o ediţie în care-l are invitat pe Alexandru Paleologu :

“… domnule, mama lui Beethoven, mama lui Haydn au fost servitoare – de ce să nu cred şi în copiii aceştia din moment ce sunt oameni care descind fără voia lor, prin drepturi dumnezeieşti la cultură, şi alţii nu. ”

La Iosif Sava, cultura este o formă de responsabilitate civică, cu vocaţie social terapeutică. Nu-mi pot explica cum de emisiunile lui nu se reiau da capo al fine la televiziunea publică, cum de nu circulă pe internet sau nu sunt înregistrate pe DVD-uri în ediţii de colecţie. Este vorba de clasica formă de recunoştinţă brevetată în România, tratament de care se bucură negreşit oricine încearcă să ne scoată din parcă eternul nostru rigor mortis cultural. Pe astfel de înregistrări se aşterne în adagio praful şi noi ne întrebăm de ce naiba lucrurile merg prost în cultura română, bolnavă de afonie.

Scrisă de Silviu Man