O femeie
Scris de Mihaela Butnaru • 27 august 2007 • in categoria Altele
Autor: Peter Esterházy
Rating: 
Peter Esterházy afirmă într-un interviu: "A person fights against these clichés, but clichés aren't there by accident." Se referă la clişeele despre oraşe, în particular central-europene, la imagini care se asociază imediat numelui unui loc, chiar înainte de a-l fi văzut. Însă se întîmplă un lucru asemănător cu romanele sale sau, pe un alt plan, cu renumele său. "Paşaportul Ungariei către Europa" sună cumplit, nu? În fine, clişeul nu este întîmplător, dovadă faptul că dinainte de a deschide romanul O femeie, aveam deja o impresie confortabilă, aşteptări vagi: să fie o carte amară, melancolică, să urmărească cinic mişcările destinului, cu personaje pasionale şi decoruri cenuşii.
Aşteptările mi-au fost înşelate în modul cel mai fericit. Peter Esterházy nu este un alt cîntăreţ al iubirii, deşi ar putea fi, nici spectator al decăderii sau comentatorul subiectiv al evenimentelor măreţe. Scrie despre o femeie sau mai multe, dar îl suspectez că se amuză teribil în acest experiment, rezultat mai mult din îngăduinţă decît din încordarea de a descifra femininul:
"Există o femeie. Mă iubeşte. Numai că trebuie să-mi aştept rîndul. Cînd cinăm împreună, în afară de mine mai sînt, întotdeauna, şase-şapte bărbaţi, (în afară de mine sînt întotdeauna şapte bărbaţi, întotdeauna aceiaşi şapte bărbaţi, nu lipseşte nici măcar cel căruia i s-a sinucis recent fratele mai mic; dimineaţa a făcut cumpărături, şi-a trimis scrisorile, n-a fost nici o scrisoare de adio între ele, apoi s-a aruncat de la etajul zece, într-un cartier de blocuri.) Toţi sînt drăguţi. Asta-i şi părerea femeii (mai bine zis asta-i părerea ei, iar eu sînt de acord cu ea), îmi tot dă tîrcoale ca să-mi poată şopti la ureche: uită-te la ei cît de drăguţi sînt! E mîndră."
Ca urmare a acestei bonomii de autor, există cel puţin două feluri de a citi experimentul. Poţi să consideri romanul "ca şi cum", la indicaţia copertei a patra: ca şi cum ar fi o carte despre oameni şi iubirile lor, ca şi cum ar fi 97 de versuri descriind o femeie sau mai multe, ca şi cum ar alătura scene naive, scene fără sens imediat, scene absurd-comice şi scene triviale. Să îl citeşti ca pe un alt roman sentimental şi obscen.
A doua cale ar fi lectura "pur şi simplu", să citeşti 97 de texte scurte care încep cu "Există o femeie. Mă iubeşte/Mă urăşte" într-o monotonie exasperantă, dar nu lipsită de farmecul unui etcetera exploziv sau al unui "Există un bărbat"; să numeri femeile existente, ajungînd la patru sau cinci, portrete în fragment; să te bucuri de jocurile de-a textul şi de-a identitatea, de personajele anonime, solubile; să te bucuri de o sardonică detronare a termenilor precum "universul romanului" şi "entitatea feminină".
Oricare ar fi varianta de lectură, romanul O femeie mai arată un lucru important, pe lîngă evaluările ironice ale firii omeneşti: că scriitorul îşi oferă singur libertatea, iar talentul şi luciditatea sunt singurele sale limite. Peter Esterházy scrie într-un spaţiu strîmt, aşa cum e cartea asta, cu reveniri, monotonii, totuşi nu dă nici un moment impresia că s-ar ocupa de fapte minore şi că s-ar lua în serios în acelaşi timp. E o atitudine care incită la noi descoperiri printre romanele sale.
O recenzie de: Mihaela Butnaru




Alexandru' spune:
28 august 2007 | 9:47 am
Sa-nteleg ca e un fel de “Scoala femeilor” a lui Moliere? Se pot pune-ntr-o balanta? Bine, acum nu stiu cat de pishicher este Peter Esterházy.