Autor: Margaret Atwood
Rating:
(ediţia în limba engleză)

Recunosc că am avut câteva tentative de a lăsa cartea din mână. Paginile întregi fără nici un dialog mă plictisesc, povestirea continuă mă face să sar peste paragrafe căutând din ochi indicii cum că se întâmplă ceva interesant pe undeva. În contextul în care romanul are puţin mai mult de 500 de pagini, este uşor de înţeles de ce am avut de câteva ori impresia că îmi pierd timpul. Am descoperit însă că rândurile au ceva hipnotizant, cam la fel ca "ochiul-de-pisică" din titlu, talismanul personajului principal.

O autobiografie

În primul rând a eroinei, Elaine Risley, care se constituie ca un bildungsroman cu foarte puţine scăpări. În al doilea rând, este pe alocuri autobiografia autoarei, care împrumută multe din amintirile proprii personajului său.

Elaine este prin urmare o artistă, nu scriitoare ci pictoriţă. Mamă a două fete, soţie şi pictor de succes (în viaţă), cu destul succes încât să i se aranjeze la 50 de ani o retrospectivă. Deşi o face să se simtă bătrână, nu acesta este motivul pentru care Elaine ar fi preferat ca această retrospectivă să nu existe. Motivul este acela că are loc în Toronto, oraşul în care şi-a petrecut o bună parte din copilărie, adolescenţa şi tinereţea, oraşul din care a fugit şi în care nu ar fi vrut să se întoarcă.

Îţi dai seama după puţin timp că această perioadă a fost traumatizantă pentru Elaine. Că ajunsă în Toronto a fost mai străină decât cei exilaţi din Europa. Îţi dai seama că mai ales copilăria şi adolescenţa au fost o încercare continuă de a se integra, de a se îmbunătăţi, de a fi "la fel". Poate din această cauză acum, la bătrâneţe, nu suportă nici o etichetă.

Cu aşa familie"

Odată ajunsă la Toronto, în atelierul primului ei soţ, Elaine îşi începe incursiunea în trecutul propriu. Relatarea acestuia se face mereu la timpul prezent, şi se împleteşte deseori cu gânduri şi sentimente din momentul expoziţiei retrospective. Primele informaţii pe care le aflăm sunt cele legate de familia ei.

Tatăl se ocupă cu studierea insectelor pe teren, astfel că familia este mereu pe drum, mereu cu bagaje, dormind în corturi sau în cabane de camping şi mâncând conserve încălzite la focul de tabără. Mama este o "casnică" ieşită din tipar, se îmbracă în pantaloni şi se plimbă singură. Fratele mai mare colecţionează orice, este pasionat de extratereştri, de spaţiu, timp, mai târziu de fizică şi este singurul partener de joacă al micuţei Elaine.

Aceasta nu este botezată, nu are teamă de părinţii săi (nici nu ar avea de ce), caută râme şi larve pe sub pietre cu fratele său şi după comportament este mai degrabă băiat decât o fetiţă de 8 ani.

Vârsta la care poţi ierta orice?

Citeam zilele trecute pe un blog (pe care am ajuns din întâmplare, nu mai ţin minte adresa) o frază de genul "amintiri de la vârsta aceea când până seara ierţi toate răutăţile acelea care vin din partea prietenelor".

Cam la vârsta aceea se stabileşte Elaine la Toronto, unde tatăl său acceptă un post de profesor la Universitate. Devine evident că trebuie să se integreze, iar parte din această integrare înseamnă să ai şi prietene de vârsta ta. Prima dintre ele este Carol, căreia Elaine i se pare ceva exotic şi care se miră necontenit: "În paturile astea dormiţi?", "Asta mâncaţi?". A doua este Grace, care este mai mare şi căreia cele două încearcă să îi intre în graţii, făcându-i mereu pe plac. Când apare Cordelia însă, toate trei devin un fel de sclave ale acesteia. Le domină, le porunceşte, este mai puternică decât ele, iar fetele se simt acceptate şi iubite atunci când ea le oferă puţină afecţiune.

Dintre toate însă Elaine este cea mai slabă şi devine curând ţinta preferată a unor răutăţi de care nu ai crede în stare nişte fetiţe de 10-11 ani. Cordelia pretinde că Elaine trebuie să se îmbunătăţească şi că din cauză că sunt prietenele ei şi că îi vor binele o critică mereu şi o pedepsesc exilând-o din grupul lor. Aceasta acceptă totul şi personalitatea îi este nimicită puţin câte puţin. Devine terifiată de ele, începe să îşi rupă fâşii de piele de pe tălpi şi un timp chiar le evită. Se minte însă că acestea sunt prietenele ei şi se găseşte din nou în aceleaşi situaţii.
"- Hai odată, îmi dă ghes Cordelia. Fă ce ţi se spune.
-E neascultătoare, mă acuză Grace."

Cât timp te poate bântui o amintire?

Umilinţele se adună şi atunci când Cordelia merge prea departe, punând în pericol viaţa lui Elaine, aceasta parcă se trezeşte. "Sunt încă laşă, încă fricoasă - nimic din asta nu s-a schimbat. Dar mă învârt pe călcâie şi plec de lângă ea.[...] « - Să nu îndrăzneşti să pleci şi să ne laşi, şuieră Cordelia din spate. Întoarce-te imediat.» Porunca ei îmi sună drept ceea ce e: o imitaţie, o replică teatrală.["] N-a fost niciodată nevoie să-mi perfecţionez felul de a fi."

Proaspăt eliberată, Elaine se apără prin uitare. Nu iartă, ci uită, o uitare patologică am spune. Abia mult mai târziu, continuând la 50 de ani, îşi aduce aminte de aceste întâmplări. Deşi rolurile se inversează între cele două la un moment dat, abia acum, privind retrospectiv, Elaine realizează că "prietena ei cea mai bună" nu făcea decât să provoace sentimente pe care le trăia ea însăşi propria casă. Abia acum reuşeşte să se elibereze de teama de Cordelia. Tocmai de aceea acum şi-ar dori o revadă, pentru că nu mai reprezintă un pericol.

Spre final, de unde înainte mă plictiseam, m-am găsit întorcând paginile cu nesaţ, "vânând" apariţia Cordeliei, degradată, a lui Grace sau Carol. M-am găsit nerăbdătoare să o "văd" pe Cordelia intrând pe uşa galeriei în seara expoziţiei. Am sfârşit prin a închide cartea uimită de cum un roman ce se anunţa plictisitor, însă scris bine, cu accentul pus exact pe detaliile care contează, mi-a acaparat aproape o zi întreagă.

Scrisă de Raluca Alexe