Autor: Ilie Constantin
Rating:

Când am văzut titlul acestui volum de versuri al lui Ile Constantin, m-am gândit indirect la volumul Cadavre în vid al lui A.E. Baconski. Oare de ce i-a fascinat vidul pe cei doi poeţi? Oare nimicul are mister poetic? Să fie de fapt spaţiul dintre lucruri, golurile dintre sentimente, pauzele raţiunii? Într-un fel acest titlu, oglinzi ale vidului, este clar anticomercial, ce am putea găsi în carte în afara unor oglinzi ale nimicului, altfel spus poezii despre nimic. Dar să ne aducem aminte după cum credea un critic român că poezia vorbeşte de fapt despre nimic, da, punea întrebarea despre ce e vorba într-o poezie şi răspunsul în cel mai bun caz nu putea fi decât imprecis. Putem mai degrabă vorbi de un vid interior înţeles ca un mediu intern prielnic visărilor, sentimentelor, intensităţilor. Poate că de acest vid să fie vorba în titlul misterios.

Şi, insistând asupra acestei noţiuni, m-a dus gândul la personajul dintr-o carte citită mai demult care era ferm convins că nu există vid. Că experimentele ştiinţifice sunt de fapt false, că formele de extracţie a aerului din incintele izolate nu au randament integral şi că tot mai rămâne ceva aer, chiar dacă insuficient pentru supravieţuirea umană. Mai mult, personajul sceptic afirma că nu există vid nici în spaţiul cosmic, ci gaze mult mai rarefiate decât în atmosfera terestră, dar nu un nimic absolut. Formula vidului nu mai era valabilă cât timp se afla ceva, chiar sub formă de atomi distanţaţi. Suspecta ideea că de fapt vidul e un concept ştiinţific, un ideal la care experienţa umană nu are cum ajunge şi nu îl poate demonstra empiric. Poate că titlul acestui volum ar trebui citit ca oglinzi ale idealului, ce e drept negativ. Să ne gândim apoi că poeziile - apud Ion Barbu în poema sa "Din ceas, dedus"" -constituie o realitate secundă, o oglindă a realităţii care are obiecte sau nu, cum e cazul propus de Ilie Constantin.

Înainte de a trece la adâncimile cărţii, reflectez că nu am insistat degeaba atât asupra titlului, ci cumva interior eram obsedat de două teorii promovate de ziarul "România literară" recent. Anume că literatura ar putea înţelege lumea ca proces, nu ca obiect, iar a doua că literatura este de fapt o formă mascată de reportaj, dar la o viteză mult mai mică. Cumva aceste teze le vom întâlni în poemele lui Ilie Constantin, dar nu sub această formă clară. Dacă aş fi pus să aleg între clasificarea vidului ca obiect sau ca proces aş alege instinctiv definirea ca proces. Iar o oglindă a unui proces poate fi până la urmă şi un reportaj, anume cum este ori funcţionează vidul.

De pildă în poezia Insula, vidul se dovedeşte o canava pe care se poate broda o realitate onirică: "Visam o insulă enormă/ ieşind din mare în neştire/ şi-i căutam duios o formă,/ alcătuind-o din privire:// muntoasă ca o lună nouă,/ cu piscuri aţintite, pure/ c-un râu o împărţeam în două/ o adunam cu o pădure."

Cred că în linii mari sunt posibile patru tipuri de comentarii critice: de tip scoică, cu o perlă (poezie) înăuntru, de tip păun, cu un set de poezii răsfirate la sfârşitul comentariului, de tip colier, mai multe poezii ilustrând o anumită idee sau de tip şotron, cu un accentuat caracter aleatoriu, sărind din poem în poem conform unui algoritm subconştient. Eu am preferat comentariul de tip colier întrucât am găsit nu mai puţin de 20 de poeme valoroase în volumul lui Ilie Constantin, număr care mă îndreptăţeşte să afirm fără urmă de dubiu că Ilie Constantin e un poet important contemporan, oricând vrednic de a fi cuprins la loc de cinste într-o antologie a modernităţii ori a poeţilor şaizecişti. Mi-a revenit în minte paralela cu A.E Baconski a cărui statură poetică în volumul Cadavre în vid este mult mai redusă - abia am găsit 2-3 poezii cu un câmp estetic definit.

Nu am să insist asupra structurii cărţii lui Ilie Constantin, are la o primă răsfoire două cicluri, unul în română, intitulat "ţărm anterior", iar celălalt "literatul barbar", cu o valoare diminuată constând dintr-o suită de dublete româno - franceze, unele traduse de autor, altele de Miron Kiropol.

Contrariat de numărul mare de poezii valoroase, am căutat miza acestui poet. Am constatat că are puţine versuri memorabile, metafora este o raritate, practicând mai mult o transcripţie a sincerităţii, a cuvântului banal care prin cumul devine esenţial. Afirm că avem poezii până la urmă cu miză maximă - fie sunt valoroase în integralitatea lor, fie sunt complet nule. Aproape nu există compromisuri. E ca la o ruletă, unde ai fie Da-uri, fie Nu-uri. E posibil într-un fel ca orice poet să joace la ruleta cuvintelor şi, dacă nu-i ies expresiile potrivite, să-şi anuleze valoric/ lingvistic poemul indiferent de ideatica sa.

În poemul "fără somn, auzind" avem un ton blagian, o "auzire" expresionistă a creşterilor încete ale materiei, posibilă cu ajutorul celei de-a patra dimensiuni, cea temporală. Şi ca totdeauna un gând - percepţia/ obsesia multidimensională este o formă mascată de căutare a nemuririi. Poemul practică metafora la nivelul figurii de construcţie, asemănând foşnetul nocturn al viermilor de dud cu creşterea neîncetată a materiei.

În "neguţătorul de săbii", unul dintre cele mal fascinante poeme, este imaginat un actant liric nemuritor, aflat la vârsta tinereţii, ajuns pe rând sclav în Bizanţ, apoi părinte al multor generaţii de copii care îmbătrânesc şi mor, iar în prezent vânzător de arme albe urât de oameni pentru veşnica sa tinereţe. Este un poem care poate fi integrat în halucinaţiile istoriei fără date a poeziilor de tipul Noaptea de decembrie a lui Alexandru Macedonski, Mistreţul cu colţi de argint al lui Ştefan Augustin Doinaş şi de ce nu, prin atmosfera anistorică cu Lacustră de George Bacovia
.
Poemul "câmpia" înţelege această formă de relief ca o altă definiţie a infinitului: "Câmpia e o iniţiere-n infinit." În schimb, în pastelul "ceaţă în pădure" observăm cum peisajul se estompează, îşi pierde identitatea, devine doar un melanj de culori: vulpile sunt doar focuri subţiri, stejarii ajung roşcate insule nălucite o clipă de ceaţă. În final pădurea a devenit un ocean în care se întrezăresc copacii ca nişte catarge de corăbii: "mestecenii vâslesc în alb,/ căci vântul a uitat/ pânzele lor verzi desfăşurate-n ceaţă".

În poezia "din infinit, poate" avem tema nenăscutului care se împotriveşte, refuză de a fi. Există, spune poetul, nu numai durerea morţii, ci şi o durere a facerii, a întocmirii de sine. În ultimă instanţă, acest refuz de autocreaţie este o alegorie a devenirii întru sine a poetului: "Din infinit, poate de sus,/ o mână mă crea/ şi mă greşea,/ sau mă-întocmea în multe chipuri".

"Chipuri ale vitezei" propune un nou mit - cel al omului de fier fugărit de un lup de fier. Este aici o indirectă paralelă cu una din teoriile indiene asupra existenţei vieţii, respectiv cu a unui râu veşnic din care ies în permanenţă fire de viaţă care, după ce rătăcesc o vreme (îşi trăiesc traiul), revin după moarte în marea albie a devenirii. Aici acest râu este numit minereu de fier, iar oamenii ori lupii urmăritori nu sunt decât nişte incidente care vor reveni cândva la matcă. Trecând la o altă perspectivă, constat că omul devine de fier datorită nebuniei vitezei; ajunge un mecanism grăbit de un alt mecanism, spaima că nu poate s-o facă pe-aia sau pe-ailaltă. Lupul este o metaforă a primejdiilor care aleargă sau se ţin după noi. Mai mult, la sfârşit Ilie Constantin ne aduce într-o poziţie panoramică, toţi oamenii părând de fier şi având în spate un lup care ţine aproape: "De i-aş putea vedea de prea de sus/ în goana lor de fier fără scăpare,/ un furnicar aş dezveli asurzitor,/ cu oameni fugăriţi de lupi".

În parabola poetică "fiinţele dintre nisipuri" ni se propune o viziune tectonică. Vor fi cândva alte fiinţe, acum doar lut, doar nisip care vor urma neamul uman şi care se vor ridica aidoma munţilor împinse de voinţele submundane. Finalul propune viziunea unei vegetaţii de fiinţe "în creştere sălbatică şi deasă". "Clipa de nisip" e un poem care mută accentul pe timp, nisipul fiind doar un material oarecare al lumii. Ce-ar fi dacă am vedea împreună cu poetul cum marea s-ar opri brusc, iar nisipul s-ar dovedi o fiară muşcând "deopotrivă din uscat şi din mare"? În acest tablou static - marea cu valuri îngheţate ori nisipul devenit convulsie lentă de valuri- singurele forme cu adevărat dinamice şi cu viteze ameţitoare se dovedesc curgerile oamenilor, în "generaţii-fulgere". Într-un articol despre Ilie Constantin din ziarul "Jurnalul naţional" din 16 iunie 2007 se afirmă că apa şi uscatul ar fi, conform filosofului Gaston Bachelard, simbolurile elementului feminin şi al celui masculin, respectiv visul şi fluiditatea pe de-o parte, realul şi statornicul pe de alta.

În ultimul poem analizat, "uitare", este prezentă o altă viziune catastrofică, fluviul fără apă, un cadavru imens de praf. Fiinţele de lângă fluviu, o clipă năzărite în acest poem, plâng cu lacrimi de praf "pe fostele chipuri".

Chiar dacă nu le-am detaliat, trebuie să amintesc şi alte poezii valoroase precum: trei avataruri, piramida, de peste lacrimi, în faţa mea un orb, câmp de maci, muzică, pe un Nil, damnare, oglinda, lângă cămin, pe-aici e neted timpul.

Între scăderile volumului, remarc rapid o anume retorică declamatorie, stări preţioase cântărite cu talerul comparaţiei, transferul facil între experienţele sufletului şi cele ale trupului, expresiile abstracte obositoare.

La final, ţin să amintesc că Ştefania Mincu în prefaţa volumului Oglinzi ale vidului îl consideră pe Ilie Constantin un veritabil neomodernist, afirmaţie facilă, nemotivată decât de debutul său în anii '60, iar poetica sa muzicală şi rafinată. Şi această doamnă critic remarcă importanţa bucăţii "neguţătorul de săbii". Consider personal că Ilie Constantin este un poet important contemporan, de care însă n-a aflat nimeni dintre cunoscuţii mei. Obsesia anumitor poeţi, precum Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Marin Sorescu i-a făcut pe ai noştri contemporani să ignore alte formule de exprimare poetică tot atât de valoroase. Este vorba până la urmă şi de aspectul promovării, ori poetul acesta a fost recuperat din punct de vedere critic abia după 1990 din cauza faptului că a fugit în străinătate cu 16 ani mai înainte şi, ca măsură de represalii, regimul comunist a interzis să-i mai fie pomenit numele în vreo publicaţie - măsură pe care o lua de altfel cu toţi cei exilaţi. Acest poet urmează încă să fie descoperit deoarece are multe poeme valoroase, înălţimea sa lirică atingând aceleaşi tensiuni ca la poeţii de tip neo ori postmodernist studiaţi să zicem la Litere. Iată o definiţie a poeziei după Ilie Constantin: "poezia: o mulţime-singurătate care se destăinuie".

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea