Autor: Ioan Es. Pop
Rating:

Mă gândeam că s-au inventat atâtea instrumente pentru a încerca înţelegerea unui poem, în schimb sunt ca şi inexistente cele care te pot ajuta în cuprinderea unui volum sau a unei opere. E poate aici diferenţa dintre un comentator oarecare şi un critic. Cel din urmă ajunge să intuiască faptul că universul liric nu are o singură dominantă, o singură atmosferă, doar o gesticulaţie şi un ritual. Este greşeala în care cad comentatorii unei singure poezii, care ridică prin inducţie o experienţă de lectură la convingerea că au ajuns să-l cam ştie şi pe poetul acesta.

Dar este un volum o fiinţă altfel decât poeziile care-l compun? Şi opera unui scriitor este oare altceva decât suma componentelor sale? Ar putea să aibă ea însăşi o fiinţă? Dacă ar fi posibil un răspuns pozitiv, atunci poetul ar fi creatorul de universuri în oglinzi. Cuvântul, poemul, volumul, opera. Şi imaginaţia mă duce nemulţumită la dimensiuni tot mai ample, acolo unde nu se mai disting personalităţile, ci tendinţele, curentele, un anume existent al epocii. Mintea îmi fabrică dihănii tot mai mari culturale, pentru care însă, dacă e să mă reîntorc la presupoziţia anterioară, nu există scule critice şi nici nu ştiu dacă sunt posibile.

Poate că totuşi pun problema în mod greşit. Poate că volumul nu este o unitate superioară a poemului, ci doar un loc care împacă prin indiferenţa tipografică a paginaţiei sentimente contrarii, furtuni năucitoare aşezate lângă tăcerile fundului de mare. Poate că volumul este de fapt un clasor în care nu contează imaginile, ci vechimea timbrelor, ştampila poştei, proprietarii de dinainte. Azi tind să cred că volumul ar fi mai degrabă o sală de oglinzi strâmbe în care temele sunt deformate neaşteptat, apar perspective şi făpturi insolite, este marcată când lumea reală, când cea ireală şi unde mai ales se desfăşoară o bătălie fără sfârşit în care fie eul invadează realitatea, fie realitatea invadează eul. Poeme ale invaziei şi poeme ale spaimei.

Cel puţin la Ioan Es. Pop Petrecere de pietoni este un volum al deformării. O încăpere a oglinzilor cu urme negre de muşte, în care obiectele purtate prin faţa lor iau forme deseori fără contur geometric şi care permit năluciri din cealaltă lume, cea de după rame, de după viaţă. De altfel, dacă ar fi să mă iau după tema cea mai des întâlnită, cea a morţii, mi-e teamă că propun prin acest studiu o vizită într-o galerie funebră. Dacă ar fi" numai că alte poeme au teme diverse, nu se întrevăd în fiecare poezie aceleaşi realităţi, unele lucruri ori personaje trec dintr-un poem într-altul, altele nu apucă nici să-şi facă o identitate proprie măcar într-un poem. Şi în acea sală imaginară a volumului aş putea găsi şi colţuri doar ale unei realităţi sufocante sau ale unei imaginaţii de nuanţă uşor maladivă. Poate aceasta ar fi de fapt trăsătura comună a acestor poeme - în ele se suferă de spaima morţii, de dispariţie, de neant, de viziuni. Este o luptă cu un sine care nu se lasă înţeles, nu se dă învins, totul în contextul unei morţi apropiate şi care vine totdeauna înainte de clipa înţelegerii, a revelaţiei. Dar de ce să caut o trăsătură sau o temă comună a poemelor? Lipsa instrumentelor critice pentru volum mă derutează. Ce m-a făcut să cred că pot înţelege toate poemele dându-le un atribut comun! Sunt poeme recitite de mai multe ori pe care nu le-am prins. Sau nu mi-au spus nimic. Poate sunt pentru alţii semnificante. Poate vine vreunul cu pofte de teză de doctorat şi ia fiecare poezie la puricat. Dar eu nu mi-s de-ăştia. Încerc să fiu onest faţă de mine însumi şi să îmi recunosc unde pot neputinţa. Neînţelegerea. Ori adevărul este că nu toate poemele au ceva comun, orice aş zice şi chiar dacă acel comun este chiar comun are înţelesuri diferite, deformate mereu altfel, încât de fapt comunul comun este altceva. Poate că de fapt visez găsirea unei căi prin care să arăt că volumul este o fiinţă la fel de vie ca oricare din poemele sale şi în această privinţă poemele lui Es. Pop acesta nu prea îmi sunt de ajutor. Ele doar strâmbă realitatea. Sau, dacă reformulez, unele îmi sunt de ajutor şi, de fapt, nu toate strâmbă realitatea. Uf, a naibii mai e şi îndoiala asta!
Cum am zis că-s lipsit de instrumente critice pentru un volum, hai să folosesc ceva din cele multe specifice unui poem. De aici studiul meu devine o joacă critică pentru că toate afirmaţiile nu vor fi decât parţial adevărate. La trei oglinzi-poeme mai departe, totul e altfel. De altfel, în toate comentariile citite (vezi referinţe aici) asupra acestui volum sunt folosite fie tehnici specifice poemului, fie este generalizată o temă, fie este ignorat de-a binelea volumul în dauna unor necesităţi de catalogare de genul: cât de postmodern ori de bacovian este Ioan Es. Pop? Este şeful nouăzeciştilor, renegatul optzeciştilor, este oare cel mai mare poet postrevoluţionar!

Să spun câte ceva despre titlu. Este luat din interiorul poemului, fiind şi titlul unei poezii de pe acolo. Titlu - vorba vine, mai degrabă un nume pentru ciclul poetic fiindcă Es. Pop nu obişnuieşte, ca o grămadă de poeţi de azi, să dea vreun titlu poeziilor. Consideră probabil în acord cu un anume spirit al vremii că primul vers este bun şi de titlu. Mă rog, până la urmă e indiferent dacă oglinzile au sau nu nume, totuşi trebuie o formă de localizare - poemul 1, 2 sau 49 măcar. Se pare că şi Es. Pop nu se înţelege prea bine cu titlul şi atunci când dă unul, apoi acela are înţelesuri anapoda pe care trebuie să le dibuieşti cu şansă. Bun, e jocul de cuvinte - petrecere şi pe trecere, dar nu am întâlnit în volum nici numeroase poeme cu bairamuri, nici zebrele care ţin paralele trotuarele, nici maşini care să motiveze existenţa pietonilor. Titlul volumului este curată metaforă, cum ar zice caragialescul Pristanda. Avem sensul de petrecere a vieţii, iar dacă ne gândim la pietoni atunci vorbim de paşii prin viaţă care nu pot fi făcuţi decât perpedes. Şi atunci acea zebră pe care nu o puteam nicicum întâlni în poeme ar fi de fapt un simbol al locurilor periculoase ale vieţii, în fond atunci când traversăm strada, chiar şi pe zebră, există totdeauna o şansă -fie ea mică!- de a ne găsi sfârşitul sub vreo roată nefrânată la timp.

Da, povestea cu titlul poate să se întindă, dar am dispreţuit dintotdeauna pe cei care speculează acest criteriu. E ca şi cum ai zice că ai văzut o expoziţie citindu-i doar titlul în ziare. Mai bine să văd ce teme am găsit între poemele volumului. Bineînţeles, bineînţeles, cea a morţii, suverană în mai mult de jumătate dintre poezii, dar la care trebuie să adaug, chiar dacă astfel de teme sunt insulare - de obicei au amplitudinea unui singur poem, maxim două - tema conflictului dintre euri, a inocenţei, a nefericirii şi a iluziei, a căutării locului sufletului, a reînvierii ratate, a destinului. Este aici cu siguranţă un detaşament de teme, fiecare cu uniforma sa altfel colorată. O diversitate multitematică.

Să adopt câteva dintre ele. Să fie, să fie" tema conflictului dintre euri. În vreo două poezii, apare lupta dintre Es. Pop şi Pop Es. (Pop abjectul şi Pop inocentul; Pop victima şi Pop călăul). Este propus un eu care nu îşi suportă divizarea, alcătuirea sa de Ianus, partea întunecată şi partea solară. Un eu absurd care nu se recunoaşte în ciuda reconstituirilor identitare, ba chiar în poezia înainte de execuţie, el şi călăul lui - poftim titlu! - avem o reluare a logicii soţilor Martin din Cântăreaţa cheală a lui Eugen Ionesco.

Formele acestea de eu absurd se prelungesc şi asupra existenţei. Că tot vorbeam înainte de invazia eului asupra realităţii. Iată în poemul Sacrul şi peticul - cu numeroase clişee din genul policier -este simulată ancheta dispariţiei lui Gore, un iubit al Elvirei, uşor sissy la cap, probabila soră a poetului. Eul liric apare în două roluri diverse, este divizat între un anchetator care caută să obţină incriminări, care găseşte mărturii acolo unde nu e decât un moment oarecare de suspans şi un tip fantast care refuză logica detectivistică şi împinge limitele lumii şi dincolo de moarte. În relatarea celei de-a doua faţete lirice, Gore căzut de la balcon îşi refuză identitatea de mort şi pleacă la cârciumă pentru o nouă abţiguire sau bântuie după două noaptea străzile. Nu este singura nălucă a volumului, într-un alt poem, un tramvai 56 aşteptat de multă vreme, apare în sfârşit sub forma unui animal înspăimântător şi gata să-şi devoreze proprii călători.

De altfel, actanţii lirici au ceva nebunesc - o soră nebună, izolată, uşor nimfomană şi căreia i-au crescut o pereche de aripi negre, un frate proxenet şi mereu grizat, un Gore dispărut care privea numai în altă parte, fantomatic, o bătrână azilantă, înspăimântată de propria casă, un inginer retras printre gunoaiele Pantelimonului. Spaţiul poematic este fie cel natal din satul Varai cu prelungiri convenţionale în Şomcuta ori Baia Mare, fie cel adoptiv, al suburbiilor bucureştene. Opoziţia între sat - loc al violenţelor şi al tăcerii complice şi oraş - loc al experimentelor şi al iluziilor nu este vizibilă decât considerată din perspectiva temporală, a realizării mature faţă de posibilitatea copilăriei.

Tot am pomenit de tema morţii fără să spun cum o vede Ioan Es. Pop. Cred că un bun început pentru prezentarea perspectivelor sale funerare ar fi poemul am supravieţuit noi şi unor toamne dar care nu au fost, ci urmează să vină. Moartea apare aici sub forma unei staţiuni care atrage multă lume, staţiunea Momfa spre care pleacă patruzeci de autobuze zilnic şi care stârneşte invidia unui văr din Maramu. Acesta şi-a făcut un ideal din a obţine un bilet spre faimoasa staţiune. Este grăbit să ajungă acolo, crede că Momfa se află la cine ştie ce depărtare, i se pare că nu vor mai prinde locuri bune. Pentru toate aceste griji poetul are răspunsuri consolatoare, că Momfa e la doi paşi, că vor ajunge primii, că să-şi continue liniştit băutul pălincii fiindcă nu e nicio grabă.

În alt poem - oglindă pe dos - eul liric merge în Varai unde îl caută pe cel care a descoperit gena morţii, dar ajunge prea târziu, acesta tocmai plecase în alt loc şi, de câte ori îl urmează, tot de atâtea ori îl ratează de puţin. Este poate o refacere în cheie modernă a basmului căutării unui elixir contra morţii, un fel de Tinereţe fără bătrâneţe. Ca o replică a celebrului vers din Oda eminesciană: "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată", iată un vers care ar putea fi cheia volumului: "muream pe mine de spaima că voi muri". Este aici spaima cea mai dureroasă a omului ridicată la superlativ absolut prin chiar obiectul spaimei. Este un fel de moarte de frică nefiind propriu-zis totuşi o moarte.

Una dintre vocile poetice cernite este chiar cea a Doamnei cu coasa care îi arată viitoarei sale victime că a avut marea şansă de a fi supravieţuitorul unor nume faimoase, dar că este în acelaşi timp un neisprăvit oarecare, dintre cei pe care moartea îi culege cu miile. După ce şi-a îndeplinit menirea de călău, fiinţa thanatică redevine o fiinţă eterată prin consolarea finală "vezi cât de uşor a fost timpul / şi ce uşor s-a-ncheiat?"

Am avut senzaţia că în fiecare dintre poeme - cu o clară de altfel tentă jurnalieră - tema morţii, a degradării este prezentă explicit - uneori cu rol central, alteori în fundal, într-o convenţională umbră, după uşă. Într-unul din aceste ultime poeme, vărului Gore i se dezvăluie dorinţa de a scăpa de moarte - "aşteaptă să se termine istoria /măcar cu o zi înainte de-a muri el". Într-alt poem, refuzul de a muri este închipuit la nivel atomic, poetul declarând că nu ne putem numi cu adevărat morţi decât la dispariţia ultimului atom al fiinţei, lucru care nu se va întâmpla decât peste vreo 5000 de ani. Uneori moartea capătă conotaţiile unei noi renaşteri. Generaţiile vii au nevoie de pâinea crescută din osemintele generaţiilor vechi.

În acord cu tema morţii sunt desfăşurate şi alte teme convergente - tema căutării conştiinţei sau a sufletului care refuză o localizare precisă şi care derutează asupra adevăratei cauze a morţii. "pot crede că nu trupul e greu, ci sufletul /şi că de suflet moare omul, nu de trup."

O alta ar fi tema reînvierii ratate cum este în poemul: "spui că vom învia cu trupul şi ne vom întoarce" în care eul liric afirmă că şi-a lăsat toate lucrurile în ordine pentru o întoarcere la condiţii de lux. Totuşi e înspăimântat "dacă pe pârâul din spatele casei /va curge şi-atunci sânge ca şi-acum?" Dacă de fapt reînvierea nu este decât o altă viaţă într-o lume la fel de supusă păcatului. Şi tot aici poate îndoiala că simpla reîntoarcere din moarte nu va îmbunătăţi lumea.

În sfârşit, dacă tot am pornit pe panta tematică ar fi de menţionat şi aceste două direcţii. Tema unui destin ratat - Gore se întreabă dacă ar fi triumfat civilizaţia Africii, ar mai fi existat astfel de gânduri de genul sfârşitul civilizaţiei. Şi iată acest vers uluitor, reiterând o opoziţie cromatică între corp şi suflet: "pielea albă are gânduri negre". Am putea continua cu tema destinului care ne guvernează viaţa prin tot felul de semne (izbucnirea unei hemoragii, corigenţele la mate). În sfârşit, tema inocenţei aşa cum o vedem în poezia în măcelăria ta mi-ar fi plăcut şi mie să lucrez care ar fi posibilă numai după ce eul liric s-ar macula în abator cel puţin o dată pe săptămână. Poetul propune o fiinţă angelică cu codiţă de drac.

Cartea propune o ruptură radicală în ceea ce priveşte substanţa ei. O a doua parte este constituită dintr-o suită de proze poetice a căror tematică şi realizare este evident diferită. O proză oferă posibilităţi de explicitare, chiar dacă într-un registru simbolizant. Ceea ce în poezie este sugestie şi stimul, în proză devine de neînţeles fără indici narativi. Lucru pe care Ioan Es. Pop pare să-l cunoască profund întrucât spre deosebire de majoritatea prozelor poetice întâlnite care erau ratări, fie ca proze, fie ca poezie, acestea ale lui Ioan Es. Pop sunt în bună măsură reuşite şi memorabile.

În umflătura din perete ne propune tema naşterii imposibile, un zid se deformează inexplicabil, pare însărcinat şi parcă un posibil continuator al unei burţi de femeie sterpe care îşi caută cu furie - dincolo de moarte - un loc unde să nască. Este şi un fel de perifrază la zidul Anei lui Manole căreia i-a fost refuzată naşterea. Zidul care în legendă retează naşterea pentru a se naşte el însuşi devine acum diform, apropiat de fătare. Proprietarul zidului însă curmă această sarcină înainte de a fi dusă la capăt. Legenda este întoarsă pe dos - omul refuză naşterea zidului.

În altă proză poetică, Între două frontiere, un spaţiu din cartierul Pantelimon devine un fel de loc blestemat fiindcă nu se poate construi nimic pe el, dar în acelaşi timp are şi un caracter sacru fiindcă permite vizionarea unor scene religioase, de pildă răstignirea Domnului. De altfel miniprozele lui Ioan Es. Pop propun lucruri la marginea verosimilităţii - o Matilda Caragea care îşi pierde fiul în război cultivă o ciupercă înspăimântătoare care în condiţii prielnice devine de înălţimea unui om şi ia câteva momente chipul celui răposat. În altă parte - O călătorire în zori - apare senzaţia că lucrurile şi-au pierdut consistenţa şi este insinuată spaima că la următorul pas ori în următoarea secundă riscăm să ne scufundăm în materie, în pământ, în ziduri. "Pe la şase, când zorile devin certe, dobândesc, în sfârşit, încredere" Lumea e trează şi veghează. Sunt sigur, acum, că e suficient de vie ca să nu îngăduie destrămarea."

Într-un fel de dialog cu răspăr cu Dicţionarul bine temperat al lui Mircea Horia Simionescu, am găsit câteva texte antologice în ciclul Dicţionarul onomastic:
"Goarnă (Cornel). Specie de trompetă, a cântat la nunta amicului nostru Costaiche Poenaru, cu ocazia naşterii primului copil, când i-a murit şi mama. Goarnă a căzut prima oară pe câmpul de luptă la 1877, drept pentru care i s-a înălţat statuie cu gornist. Pe statuie, Goarnă suflă în gornist, aşa cum a fost înţelegerea."

"Papură Vodă. Suveran român, a domnit în toţi anii. De sorginte eminamente agrară, călare pe un mare cal de stuf, conduce un popor vegetal. Studii solide la Academia de Frunze. Detronat de suveranul de Soia, între "™80-"™89 şi în 1907. Strigăt de bronz într-o Europă de şoapte. A revenit cu o oaste de muşchi şi licheni, a mitraliat cu boabe de fasole lupii din cuiburile de cartofi. Taţii s-au numit în vremea dumisale vai, mamele of. Aolică a ajuns la externe, iar Şoptirache la sediu. A reînceput Eul Mediu."

Alături de poezie, de proză, este de menţionat şi prefaţa cărţii. Sunt acolo câteva lucruri de artă poetică, de vocaţie scriitoricească. Ioan Es, Pop crede că "a scrie nu oferă mântuire. În schimb, am trăit mica revelaţie că trebuie să scriu pentru că n-am alte îndemânări; că există o măruntă comunitate de excluşi care supravieţuieşte prin acest fel de iluzie". Acest har în alte timpuri nu ar fi fost deloc apreciat şi de altfel nu este un fapt demn de laudă: "Cine scrie, scrie din neputinţă. Pe vremuri, în Sparta, ar fi fost aruncat de pe stânci." Şi tot aici aflu o mărturisire interesantă. Uneori şcoala se înşeală profund asupra dimensiunii elevului, capacitatea prospectivă a educaţiei fiind astfel la fel de discutabilă ca oricare altă metodă de profeţie a viitorului. Aflăm că a rămas repetent la limba română în gimnaziu un viitor poet, că a fost corigent la matematică în toţi anii de liceu un viitor matematician. Clar, şcoala nu se va împăca vreodată cu astfel de fiinţe paradoxale.

Trecând furtunatec prin carte - şi până la urmă oare ce studiu critic nu are acest caracter pasager, vijelios şi pretinzând că extrage esenţa - nu sunt sigur că am spus ceva cu adevărat esenţial. Da, am descoperit nişte texte care merită menţionate în orice critică onestă a volumului lui Es. Pop, sunt cel puţin două texte care intră fără discuţie într-o antologie a poeziei contemporane, am înţeles câteva teme şi am gustat ceva delicii poematice ori retorice, totuşi nu am ajuns la substanţa cărţii, la acel ceva care poate fi exprimat într-o frază, într-un cuvânt. Cine e Ioan Es. Pop din volumul Petrecere de pietoni? Dar din alte volume? Dar cine sunt eu sau tu, cititorule? O îndoială neagră se aşterne dincolo de sala cu oglinzi. Lumina ficţiunii păleşte şi intru în întunericul realităţii.

Scris de: Gabriel-Adrian Mirea