Autor: Emil Brumaru
Rating:

O adolescentă însufleţită l-a descoperit pe Emil Brumaru printre cărţile surorii sale, studentă la Filologie şi mi-a dat antologia sa atrăgându-mi în special atenţia asupra ultimelor poezii care aveau un caracter aşa" de o făceau să se îmbujoreze. N-am respectat îndemnul ei de a mă repezi la finalul cărţii, deşi mi-am fixat în minte acea parte să zic ca o răsplată, ci am fost curios mai degrabă să-i văd profilul liric al lui Emil Brumaru, mai ales că în titlul cărţii este presupusă o distanţă temporală generoasă: 1959 - 1998.

Critica literară constată adesea pericolul căderii în manierism al unora dintre poeţii moderni, întrucât textele lor explorează un univers limitat, anumite obiecte sau fiinţe devin obsesii şi apar în aproape toate textele lirice, la început cu rost, autorul căutându-le noi sensuri, noi mistere, apoi doar ca broderii lirice, incomprehensibile pentru cititorii care încep direct cu fazele târzii. Chiar fără să redeschid volumul lui Emil Brumaru îmi revin în memorie obsesiile sale pentru magazii, şobolani, serafi, portocale, dulapuri nestatornice, melcii de pe clanţă. S-ar putea regăsi aproximativ alte 15 motive care sunt variate de-a lungul antologiei - dar cum eu nu fac un studiu exhaustiv, las această plăcere licenţiandului sau doctorandului amator de la Litere.

Nu mai departe de sâmbătă, la un cenaclu bucureştean un nene sigur pe sine şi căzut în plictiseala certitudinilor - sau în certitudinea plictiselii - declara despre o poetă că nu-l mai miră nimic din ce scrie întrucât aude oricum un singur ton, un singur sentiment. Din a cărui monotonie era imposibil de evadat. Cum tocmai mă aflam în plină lectură a antologie brumăriene şi poemele sale făceau volte de înaltă tensiune cu nervii mei, m-am simţit îndemnat să-i retez aroganţa acelui domn. L-am întrebat dacă nu tocmai acest sentiment, această stare unică specifică poetesei respective nu caracterizează până la urmă orice poet? Că ar putea fi în fond adevărata sa sursă de inspiraţie, instrumentul magic prin care vorbele atât de mestecate de toate gurile lumii capătă o patină estetică. Că marii noştri poeţi au se pare fiecare un sentiment dominant al cărui acord îl poţi auzi în majoritatea poemelor lor - V. Voiculescu - persoana gravă, L. Blaga - meditativul, Bacovia - fiinţa tristă, T. Arghezi ni se arată ca experimentalistul jovial, în timp ce Nichita Stănescu ca un scamator de cuvinte trist. Până la urmă par să se închege doar două stări generatoare de liric - plăcerea sau tristeţea de a trăi - la care se adaugă evident nuanţe multiple, să zicem iubirea şi exuberanţa faţă cu meditaţia şi diversele forme de degradare.

Am pomenit tot acest episod tocmai pentru a nu cădea în capcana etichetei, pentru a nu fi de acord cu ceea ce îmi răsuna în minte, anume că Emil Brumaru este un poet al interioarelor, prizonier al lucrurilor fără posibilitatea evadării, un continuator în forme onirice a manierii urmuziene, aceea a ciborgizării realităţii, a existenţei unor fiinţe cărora le sunt inserate în anatomie părţi de lucruri sau a personificării realităţii de interior, cum vedem de pildă în dulapul năzdrăvan care se lasă domesticit doar de vederea albei cărni a iubitei poetului, Reparata.

De ce să nu fiu de acord cu aceste afirmaţii care fără îndoială au apărut în urma lecturii? Pentru că toate aceste lucruri sunt până la urmă exterioare, nu ţin de esenţa poemelor şi rămân în această privinţă la propria mea credinţă literară, anume dacă într-un volum sunt remarcabile încă de la prima lectură câteva poeme, provoacă delicii estetice, simţi că aceste producţii trebuiau să existe şi îţi conferă - cum zicea un alt cenaclist - acea senzaţie energizantă ca după un pahar de vin bun, atunci autorul respectiv ar putea fi un viitor poet important. Cum am răsfoit multe volume de poezii, foarte rar am găsit aceste chef d"™oeuvres şi în minima concentrare pe care o căutam - bine, nu un volum întreg, dar măcar 4-5 texte de valoare! La Emil Brumaru însă textele valoroase pot alcătui ele însele un volum, sunt de ordinul zecilor şi o antologie a propriei sale antologii ar reliefa un poet de anvergură. Iată câteva titluri - din volumul Versuri - Astenie, Cerb, Romanţă, Înger; din volumul Detectivul Artur - A patra elegie a detectivului Artur; din volumul Cântece naive - Povestea cavalerului cu brici, Cântec naiv (Un peşte mic şi foarte trist), Jurnal (Azi m-a muşcat un crin de suflet).

O nouă lectură critică ar aduce cu siguranţă eliminarea sau adăugarea altor poeme, în fond sunt mai multe sute de texte cu o reală bogăţie ideatică greu de prins într-un review oarecare; important e că e un loc în care nu toate cochiliile poeziilor se dovedesc goale, ci poţi avea şansa găsirii unui număr îndeajuns de perle pentru a face un colier. Iată de pildă o poezie dintre cele care a atras adolescenta de la care am primit cartea: Iubito, hai să mâncăm cretă,/ Să bem sticluţe cu cerneală,/ Să fim din nou elevii leneşi/ Din catalogul de la şcoală.// Ne-am face temele pe mâine/ şi hărţile la geografie/ Cu sufletele-n munţi şi-n ape/ fără ca nimeni să ne ştie.// Iar la sfârşitul săptămânii,/ Neascultaţi, uitând de toate,/ Mi-ai arăta, oh, Doamne, sânii/ În magazii dărăpănate! (Cântec naiv)

Sânii - un alt motiv recurent care are o dezvoltare ca să zic aşa explozivă. Dacă în primele volume abia se întrevăd, sunt năluciri fugare, în cursul antologiei ajung să împrăştie ispite înnebunitoare, sfârcurile sparg parfume, pe sâni este turnată dulceaţă, sunt ţâţe boiereşti, drepte, împingând talmude. Amintesc de acest motiv deoarece sfârşitul volumului - cel pentru care am primit referinţe - explorează zona sexuală, autorul încercând să evadeze din propria lui manieră printr-un altfel de limbaj, a la Apollinaire, care dezamăgeşte prin explicitare şi scabros. E posibil să existe aici şi spaima autorului de a nu mai fi receptat de poezia tânără, este şi un anume libertinaj la modă, e poate şi un abandon şi o mutaţie a valorilor personale ale poetului spre registrul licenţios. Mă întreb dacă virilitatea poetică se exprimă prin astfel de producţii. Creează o senzaţie de facil, mai ales pentru lectorii de care aminteam la început, interesaţi de faptul divers pornograf, iar nu de tehnica poetică. Vizibilă mai ales aici, în acest domeniu prin excelenţă suburban, printr-un anume gongorism, recuzită romantică de duzină, stare de hiperbolă şi termeni poetici folosiţi ironic. Iată un alt Cântec naiv din volumul Dintr-o scorbură de morcov: Ţi-e trupul scos din muzici/ De flaute subţiri/ De aceea de popoul/ Tău singură te miri.// Că ţi-i atât de mare/ Şi-atât de despicat/ Când iese lin din rochii/ Pe-o margine de pat// Şi de ruşine-obrajii/ Şi fesele-ţi se fac/ Mai roşii decât floarea/ Cea roşie de mac"

Sau acest poem, De-aş avea o sumă fabuloasă, din acelaşi volum, în care iubita întruchipează paroxismul ispitei: De-aş avea o sumă fabuloasă/ I-aş lua iubitei blugi feerici,/ De-ar ieşi toţi popii din biserici,/ Lăsând nunţi, botezuri, parastase,// Ca s-o vadă-alene cum se plimbă-n/ Ţinte şi tigheluri, suflecată./ Ci atunci, pocnind blazat din limbă,/ Eu i-aş cere blugii să şi-i scoată,// De-ar cădea trăsniţi pe loc toţi popii/ Şi-ar ţâşni buluc din ziduri sfinţii/ Bâjbâindu-i trupul ca miopii,/ Oh, până la pierderile minţii!

Lumea poetică a lui Emil Brumaru se aglomerează de fiinţe semihalucinante, de personaje false - detectivul Artur, Julien Ospitalierul (prescurtat în mai multe poeme J.O.), iubita Reparata, femeie casnică, îngerul, melci, lucruri de menaj personificate. Este un univers în care un rol important îl are olfactivul, sunt prezente foarte des mirodenii şi ierburi parfumate de tot soiul: piper, mărar, pătrunjel, leuştean. Personajele umane sunt deseori victimele cruzimii şi fanteziei obiectelor dimprejur, de altfel delimitările spaţiale devin repede iluzorii, orizontul interiorului capătă dimensiuni de exterior, obiectele devin geamuri deschise spre alte realităţi sau devin ele însele personaje (iată de pildă aceste versuri din poemul Bocet de adult - În van mă-ndeamnă la păcate/ Crini cu petale suflecate/ De li se vede tot parfumul").

Chiar dacă la Emil Brumaru nu vom întâlni poezia de declaraţie, experimentul vizibil, arta poetică explicită ori războinică, fiorul metafizic, lectura cărţii sale provoacă întâlnirea cu halucinaţii care au fost cândva şi ale noastre, lupta cu lucrurile umanizate negativ, dar şi spaima de posibila noastră reificare. Iată un poem al modului cum s-ar manifesta iubirea la creaturile de bloc: De ce nu vrei să-înnebuneşti la ora cinci/ După-amiaza când e atât de bine,/ Şi în sufrageriile adânci/ Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine?// M-aş milogi-n dulapuri vechi să-ţi pui/ Rochia moale şi rămasă goală,/ Ne-am bate cu lichioruri amărui/ De chimion şi mentă glacială.// Iar către-amurg, făr-a mai ţine minte/ Cine suntem, aproape de mătasă,/ Îngenunchind pe paturile sfinte/ Am da cu sufletele noastre foc la casă! (Şapte cântece pentru înnebunit gura - 2, vol. Detectivul Artur). De altfel, am simţit că Emil Brumaru nu vorbeşte decât de un singur lucru, despre hăurile care se deschid, pe lângă sau în trupul iubitei.

Problema cu poeţii e că nostalgizează după succesul imediat de public, se iluzionează că au ceva din mătasea actorului. Scriu într-un mod abstract, oniric, liric complicat, dar ar vrea aplauzele de odinioară trimise vorbitorului în versuri, truverilor colportori de ştiri şi frumuseţi. Cred însă că poezia are o altă soartă azi şi e indiferentă până la urmă asupra destinului creatorului ei. E ca o scânteie care nici nu se aprinde încă în vâlvătăi, nici nu se stinge cu desăvârşire, apărând ici-acolo. Poetul vrea incendiu, spectacol grandios, dar în timpul vieţii s-ar putea să obţină doar o fărâmă de jar. În fond poeziile cunosc vârste mult mai mari decât creatorii lor şi dacă sunt bune, antum abia ce s-au născut.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea