bookblog.ro

---

Poemele poetului singur

Scris de • 20 July 2007 • in categoria Altele

Autor: Ştefan Baciu
Rating: Ştefan Baciu - Poemele poetului singur rating - recenzii carti

Ştefan Baciu - Poemele poetului singur - recenzie carti

Pace şi bine

Deunăzi am rugat doi oameni, un critic şi un blogger, să citească volumul lui Ştefan Baciu - Poemele poetului singur. Să-mi spună ce părere au şi cum ar putea face o prezentare a acestui volum.

Din păcate, nu am prevăzut că întâlnirea lor va începe cu scântei. Cum l-a văzut pe critic, bloggerul nostru îmbrăcat în blugi şi care tocmai ce terminase de blogăit, i-a şi aruncat:
A, tu eşti dintre cei 5 care vă credeţi buricul pământului, pentru a cărui părere scrie poetul. Păi da, că ne ignori pe noi ăştialalţi care om fi mai puţin cititori de poezie, dar avem şi noi gusturi, noi ăştia 50, 100, 1000 de cititori.

Domnule, mi s-a adresat celălalt înţepat, pufăind uşor nervos din pipa lui cu tutun de Virginia, de ce nu mi-aţi spus că mă veţi alătura (şi a pufnit) unui blogger. Adică o persoană de o condiţie dubioasă, de obicei anonimă, care probabil se pierde în fleacuri de mesaje despre ce a mai făcut aseară în gaşcă.

Pardon, l-am interpelat eu vădit deranjat de tonul criticului, acest blogger a terminat ca şi tine sau e pe cale să termine facultatea, nu e un oarecine de pe stradă, de ce crezi că fac reuniuni aleatorii?

Mă rog, cum arată!

Şi cum arăt? s-a şi repezit agresiv bloggerul.

Păi aşa, ca un student care abia de se târâie prin anii de facultate, un pui de restanţier cu frecvenţă sută la sută doar prin baruri.

Ete, s-a găsit tocilarul să vorbească. Tu ce făceai, mâncai carte pe pâine în facultate. Erai nenea zece, pesemne că nu-ţi scăpa cursurile niciunui plictisitor de profesor. De altfel şi tu degaji o plictiseală că mă faci să adorm doar trăgând la tine cu coada ochiului.

Domnilor, i-am interpelat eu, vă înţeleg sentimentele agreabile unul pentru altul, dar hai să revenim şi la oile noastre.

Apropo de oi, se şi repezi criticul, eu cred că Ştefan Baciu se aseamănă, după cum îi e şi numele, actantului mioritic care în faţa pericolului alege ca în foarte puţine dintre variante să dea bir cu fugiţii. Regândind Mioriţa prin filtrul cărţii lui Ştefan Baciu, o percep ca o baladă a dorului, un inventar de pierderi şi totodată un mod de a se prelungi viaţa şi după moarte - ce altceva sunt decât iluzii cântecele de fluieraş, bocitul oilor, mama bolnavă de durere, necunoscuta crăiasă nedesprinsă încă din tiparele iubirii? Ciobănaşul nostru nu are nevoie de plecare în afară, el trăieşte deja în rai şi orice ieşire din locurile natale, echivalează cu exilul primilor oameni. A pleca înseamnă a da ocol etern paradisului pierdut, refuzat.

Aha, l-am întrerupt eu, în acest sens moartea e tot o formă de plecare. Şi am impresia că asemenea coşmaruri furtunoase, astfel de ocoluri ale Edenului îl încearcă şi pe Ştefan Baciu.

Atunci, hai să te întreb şi eu, dacă tot ne-ai luat cu Mioriţa, interveni bloggerul. În ce constă dorul de meleagurile natale la Ştefan Baciu?

Criticul replică: După cum ştii probabil de pe blogurile tale pline de vorbe, ne aflăm în plină perioadă minimalistă, în care defilarea de nume geografice, de patriotisme avântate, de, de"

De gâlgâieli hiperbolice, sugeră bloggerul.

Mă rog, de gâlgâieli hiperbolice, ne lasă rece. La Ştefan Baciu nimic din toate acestea. Este un minimalist cu fond simbolist. Oscilează între expresionism şi suprarealism.

Păi hotărăşte-te, după cum văd Ştefan Baciu se refuză la o ultimă privire oricărei etichete, părând ca în versul lui Arghezi când că este, când că nu mai este.

Poezia sa e plină de flash-uri ale locului de baştină inserate în aproape orice poezie printre mirosurile, imaginile, iubirile exotice. O cafenea, cuvântul dor, un fapt divers, o lovitură de stat sunt brusc conectate unei amintiri româneşti.

Da, reveni bloggerul, văd că se poate deschide un drum spre inima poeziei lui Ştefan Baciu. Cred că până la urmă nu este chiar rău un critic la casa omului. Dar de ce nu ai adus decât un critic, care este diferenţa între el şi mine?

Nu ştiu, i-am răspuns, am simţit că fiecare are ceea ce-i lipseşte celuilalt. Criticul nu are cititori, bloggerul nu are profunzime. Unul reflectează prea mult asupra unei unice realităţi, o carte, un aspect literar, celălalt are o tentaţie pantagruelică de a cuprinde în blogul său tot ceea ce mişcă în jur. Modelul criticului ajunge să fie Kant, filosoful pe care nu-l înţelegea mai nimeni, modelul bloggerului este instinctiv omul politic pentru care contează doar popularitatea şi numărul de alegători, adică de accesări. Aveţi totuşi o notă comună - folosiţi de obicei în dialog termenii dificili receptării: anahoret, parcimonie, pelagra comunistă, perspectivă paradigmatică pe de-o parte, iar pe de alta, stuff, a da un ping, permalink, outfit şi topping. Criticul abuzează de tehnicisme, iar bloggerul de englezisme.

Am înţeles, reveni bloggerul, dar un critic nu ar trebui să aibă în primul rând autoritate? Nu se reclamă el ca un filtru de lectură între carte şi cititor?

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar azi criticul s-a cam rupt de public. În ultimă instanţă putem vorbi de critic abia atunci când este deja lider de opinie. Până atunci, chiar dacă are o tonă de cărţi publicate, mii de articole analitice ori sinteze şi comparatisme pline de subtilităţi, putem vorbi de un foarte bun activist cultural şi asta e tot.

Aşa e, oamenii au nevoie în permanenţă de lideri. Şi dacă au ajuns lideri nişte analfabeţi, atunci se vor comporta la fel. Cred că ai dreptate, reflectă bloggerul, avem tot felul de lideri, ba politicieni, ba analişti, ba Andree, Marin, Esca, ba miştocari, ba pricepuţi la de toate, numai un lider literar nu. Şi, ce e drept, blogul nu poate acoperi această nevoie care totuşi există, a unei interfeţe între carte şi cititor.

Ba eu cred, împinse înspre tavan criticul fumul de pipă, că bloggerul are un rol foarte important azi. În ultimii ani am constatat că nu mai are prea mult succes critica de întâmpinare şi, mai ales, aproape nimeni nu mă mai întreabă ce citesc, ce autori îmi plac, pe ce carte merită să fie daţi banii. Nu, toţi cei care vor azi recomandări se duc spre net şi citesc fie recomandările editurilor care evident nu sunt decât forme mascate de publicitate sau părerile unor bloggeri, care într-un ton lejer, relaxat, familiar atrag involuntar spre lectură.

Inseamnă că şi eu sunt oarecum un critic, reveni bloggerul.

Vezi bine, i-a ponderat celălalt entuziasmul, dar sunt cititori care după ce au luat act de subiect revin cu o a doua lectură, au tentaţii sintetice, realizează conexiuni, meditează mult asupra unei cărţi, eventual o fac carte de căpătâi şi atunci resimt necesitatea să găsească şi pe altcineva care să aibă o privire la fel de matură, de profundă. Cum s-ar spune să locuiască împreună cu autorul. Cred că aici s-ar putea defini rolul criticului de azi.

Bine, lectura unu şi lectura doi, profunzime şi superficialitate, dar să revenim la poezia lui Ştefan Baciu. Cam ce criterii de analiză credeţi că ar trebui să-i aplicăm?

V-am lăsat să vorbiţi despre rostul criticului fiindcă mi s-a părut că anumite lucruri ar putea sta chiar aşa. M-am gândit şi că nu am mult timp şi nu am venit să intru într-o polemică. Totuşi aş simţi nevoia unei precizări.

Te rog, cum se spune, eşti doar invitatul meu.

Ca să ajungi critic nu există nicio şcoală. Cred că te naşti astfel, cred că ai o predispoziţie naturală spre analiză, să îţi pui întrebări de genul: de ce se întâmplă acest fapt, ce semnificaţie are, care îi e cauza, ce ierarhii tulbură şi unde bate? De aceea eu în analizele mele ezit de multe ori spre care compartiment critic să mă îndrept. Spre sonorităţi şi retorică? Spre frazare şi corectitudinea limbii? Spre inovaţiile ori revalorificările lexicale? Spre teme, obsesii, sentimente?

Poemele poetului singur, începu bloggerul, arată ce înseamnă să suferi de răul exilului. Uite în poezia Emigranţi. Persoane venite din toată Europa de Est, cu bagaje pline cu lucruri din toată Europa constată că nu ştiu cum să ceară un pahar cu apă. Sau într-alta, Exil, când sugerează că există în persoana plecată pe alte meleaguri o aşteptare profundă, o stare de gol, de refuz al tuturor binefacerilor de acolo: Auzi acest vers: "Este exil/ când dincolo de toate, nimic nu-ţi aparţine".

Da, am intervenit, se pare că este şi un exil al vârstelor, Ştefan Baciu nu regretă numai Braşovul natal ori o Arcadie târgovişteană, ci şi tinereţea boemă, nepăsarea cu care arunca versuri, vorbe de spirit prin cafenele celebre de dinaintea războiului, adunările de prieteni unde strigau fanatic, legionar: "Trăiască poezia, moarte prozatorilor!" Şi-aminteşte de "caterinca de pe Calea Victoriei", un instrument de care eu nu ştiu decât din filme, stai să deschid cartea la pagina 95, da uite, sunt acolo numite persoane care frecau menta, chibiţi, ţuţări, pensionari, ghigherli, actori, toţi puşi pe băut şwarţuri ori capuţinere sau trăgeau retro din ţigări de contrabandă.

Un exil al vârstelor, gândi cu voce tare criticul. Poate, uite aici Elegia sexagenarului adolescent, cu versul acesta de început care ar putea deveni obsedant: "Ninge cu flori de plumeria peste automobile". Parcă era şi o melodie spaniolă: Plumeria, plumeria! Şi ia auzi cum se continuă: "bunici sunt azi neuitatele noastre copile". Este clar că pe Baciu l-a marcat un dublu exil, atât cel firesc al tuturor, al îmbătrânirii, dar şi cel al depărtării, al suferinţei că pentru el dintr-o dată toată lumea în care a copilărit a murit . A devenit inaccesibilă. Şi mi-am adus aminte că după 1989 nu a mai putut reveni în ţară. Avea 70 de ani, o boală gravă care l-a şi secerat rapid.

Da, am insistat, suferinţa sa a prelungit-o şi după moarte. Şi totuşi are acest poem, Amintiri din viitor. Uf, mi se pare că era spre finalul volumului, când e conştient că va ajunge o persoană celebră în propria ţară, va deveni efigie de timbru poştal, nume de stradă sau un bust pe a cărui ochelari de piatră vor poposi porumbei, subiect de studiu pentru doctorate ori analizele în care e specialist criticul de faţă. Din păcate însă a avut de aşteptat să curgă multă apă pe Dunăre şi el a dispărut şi fluviul tot nu s-a terminat.

Poate că în acest poem, începu bloggerul, şi-a prevestit ca şi Alexandru Macedonski gloria viitoare. Din păcate, din ce ştiu eu prin manualele şcolare încă nu a ajuns, aşa că iau de el cunoştinţă doar cititorii înrăiţi, rarisimii cititori de poezie ori, evident, criticii.

Eu zic, interveni criticul să nu marşăm numai pe povestea suferinţei. Există şi senzaţia unui volum cu sonorităţi geografice exotice, să vedem" în poemul O bucată de Nicaragua poetul se mută într-o altă ţară şi duce cu el din acea ţară doar o bucată de brânză afumată. Ajuns în Honolulu, locul său de reşedinţă din ultima parte a vieţii, păstrează multă vreme această brânză pe care o savurează încet tocmai pentru a-şi reîmprospăta aerul capitalei Managua, "mirosind a fum şi a munte". Iată într-un alt poem, Sub zgârie-norii din Rio de Janeiro, constată că pădurea natală s-a transformat într-o junglă urbană, acum în loc de păsări, de frunze, de tamtamuri ascultă cântecul ascensoarelor, ciocârlii de oţel, muzica barurilor ori a lirei sterline. Este în fond cealaltă realitate a volumului, este o întreagă civilizaţie la care are acces, pe unde este peregrin deşi cum spune în adâncul sufletului o refuză.

Da, am remarcat şi eu în altă poezie, Călătorului îi şade bine cu drumurile, această defilare de sonorităţi sud-americane, punctă binevenit bloggerul, camioanele din El Salvador, fluieratul pescarilor din Cuba, poeţii de la colţurile de stradă din Port au Prince, orbul venezuelean din Maracaibo.

Este amintit acolo, am intervenit, şi Gaugain, fapt care trebuie conectat cu subiectul mai multor poezii ale volumului, respectiv evocarea unor personalităţi româneşti interbelice: Arghezi, Radu Stanca, Urmuz, Emil Botta, Ion Vinea. E adevărat poeziile nu au strălucirea celor mai înainte numite, dar au calitatea de a găsi un epitet caracteristic acestor personalităţi: Emil Botta este "un ambasador al bufniţelor", Radu Stanca îşi freacă mâinile de frig, Urmuz a ajuns o nouă legendă, Legenda Meşterului Urmuz.

Nu cred că ar trebui să terminăm această discuţie, începu să turuie net-amicul meu, fără să punctăm şi cochetarea cu limbajul jurnalistic, respectiv a obsesiei pentru fapt divers şi a semnificaţiilor sale. Mă gândesc că această atracţie nu este întâmplătoare, un călător are de-a face aproape numai cu fapte diverse, el are cumva o viziune de blogger, vede un aspect prin care defineşte un loc, o ţară, aduce cu el nu ştiu un bibelou sau uite, o bucată de brânză afumată. Poemul Ultimele ştiri e pe deplin convingător în această privinţă - poetul se află într-un autobuz alături de o femeie care citeşte un ziar în chinezeşte şi iată ce anume citea: "O femee în autobuz/ cetea/ lângă mine un ziar chinezesc/ păianjeni/ semicercuri/ turle/ peşti/ copaci/ flori/ păsări/ gratii/ şi iar/ gratii;"

Da, sună ca jocul acela din copilărie, flori fete, filme sau băieţi, am intervenit eu. Cred că ar trebui să terminăm.

Cu siguranţă îl voi recomanda pe Ştefan Baciu pe blogul meu, mi-a creat senzaţia unei singurătăţi teribile şi păstrez ideea că până la urmă orice peisaj, cât de exotic provoacă aceeaşi senzaţie de gol, de efemer, de sufocare. Are şi magia unei lecturi acaparatoare, dacă eşti pasionat cât de puţin de versuri, odată ce ai pus mâna pe acest volum cu greu te desprinzi de el înaintea ultimei pagini.

Eu cred că nu ar fi trebuit să terminăm aşa uşor, am făcut acum o trecere în revistă a temelor acestui volum şi am lăsat deoparte bogăţia olfactivă şi vizuală, sonorităţile şi incantaţiile, procedeele stilistice cum ar fi repetiţia sau metaforele insolite - spunea undeva că "fructele îşi fac hara-kiri în compotieră" sau definiţiile lirice autoscopice, cum declară emfatic: "Sunt plantator de cântece. Pirat de orhidee".

Din păcate, am intervenit eu, răbdarea cititorilor mei a ajuns dincolo de orice limită, aşa că ne oprim aici cu observaţia că are în acest volum nu mai puţin de 25 de poezii care pot sta în orice antologie respectabilă contemporană.

Şi s-a lăsat genericul şi a venit iarăşi uitarea peste Ştefan Baciu şi s-a văzut cine a vorbit: Eu, Criticul şi Bloggerul.

Părerea mea

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea

Citeste cele 14 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. rebecca spune:

    cat e fictiune si cat e realitate in recenzia asta? Uitarea era asternuta inca de la inceput peste autor deoarece iertati-mi indrazneala dar nu are decat slabe aluzii la volumul acestuia de poezii. Eu simplu cititor caut recenzii bune care sa ma inspire sa citesc respectiva opera. Dar de aici am inteles doar ca recenzorul ar trebui sa isi scrie propria carte dat fiind afluxul de idei pe care le are comentand scrierile altora. No offence!

    raspunde

  2. Andrei Rosca spune:

    Mie mi se pare foarte foarte misto. Pe bune! Insa repet si eu intrebarea rebeccai: cat e realitate si cat e fictiune, Gabriel? :)

    raspunde

  3. Pingback: Bloggeri si critici » Andrei Rosca

  4. mihai spune:

    Nu cred ca e important cat e realitate si cat e fictiune. Imi lasa impresia ca recenzia este o creatie in sine, menita sa ne scoata din ordinarul “in poezia X, autorul isi descrie starea…”.

    Imi place dialogul, fie ca este real sau nu.

    Felicitari Gabriel!

    raspunde

  5. rebecca spune:

    Draga Mihai, nimeni nu a contestat creatia recenzorului. Dar cf dex RECÉNZIE s.f. Scurtă dare de seamă sau prezentare cu caracter critic apreciativ, privitor la o lucrare literară, ştiinţifică, la un spectacol etc. Ordinarul de care amintesti tu este in comentariile de bac. Nu poti personaliza o recenzie atat de mult incat sa fie propria ta creatie cu subiect comun. Despre asta era vorba… Intrebarea era pura curiozitate.

    raspunde

  6. gabimirea spune:

    Draga Rebecca, te rog sa citesti acest mesaj ca o pura curiozitate. Iti respect parerea, dar uite bloggerul de langa mine este mult mai furios.

    iti multumesc pentru cuvantul recenzie si draga de definitie din dex. Stii, marii nostri lexicografi au si expediat cuvantul recenzie in doua propozitii si gata toata lumea e sigura ca asta e o recenzie.Eu am facut pana acum 36 de asmenea productii si tot nu ii dau de cap acestui cuvant… de aceea privesc foarte suspicios acesti termeni sinonimici. Dare de seama, prezentare apreciativa? Comentariu de bac? Hei,daca era asa simplu sigur ca scriam exact cum crezi dta. Dar oare nu este voie fiindca zice dex-ul sa inovezi in domeniul recenziei? Si apoi unde am pomenit eu de recenzie in text? Oare cumva acest site se numeste recenzii.ro? Este o parere despre carte, in fond orice critica, chiar si o recenzie nu este decat o parere despre carte. Care era problema ca am facut sa vorbeasca trei oameni despre o carte. nu cumva nu au emis pareri?
    Si cum poti sa pui asemenea intrebare cat e realitate si cata fictiune este in recenzia mea? Dar in definita ta cu dex-ul cata fictiune exista? Raspunde-mi si iti raspund.Dar nu ti s-a intamplat sa accepti un nume superlativ fara sa te intrebi daca o fi adevarat si cata fictiune este in el? De exemplu ca Nichita Stanescu este cel mai mare poet postbelic? Oare nu cumva e si o picatura de fictiune? Sau comentariul de bac este litera de Evanghelie!

    raspunde

  7. rebecca spune:

    1. De ce este bloggerul furios? D-ta ma convingi pe mine de libertatea exprimarii si mie imi este interzisa? Nu cred ca nervii isi au locul aici.
    2. Ca la activ aveti 36 de productii si inca nelamutit subiectul atunci parerea mea era cu atat mai sinonimica si cu atat mai de suspectat.
    3.Insinuam ironic referitor la comentariu de bac cum ca acela ar intra in categoria ordinarului nici decidecum nu l-am gandit ca fiind litera de Evanghelie.
    4.O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea
    (vezi pe final)
    5.Nu am o problema cu cele trei personaje care NU emit pareri, curiozitatea de femeie probabil m-a indemnat la netrebnica intrebare. In plus daca autorul este in viata de ce sa nu fi profitat de raspuns?! Nu e ca si cand as putea intra in dialog direct pe un blogg cu Nichita Stanescu. Pe cand aici… A nu se intelege comparativ in valoare
    5. Definitia nu este a mea e din dex “in definita ta cu dex-ul cata fictiune exista?” asadar parerea e tot personala, deci subiectiva.
    6. Privind acceptarea la superlativ raspunsul e la pct.4
    7. Multumesc frumos pentru rabdare si iertare daca am fost incomoda
    8. PS Eu am raspuns la intrebare, a.r.u.

    raspunde

  8. gabimirea spune:

    Perfect. Hai sa lamurim nelamuririle.
    1. Aveti dreptate, scrie acolo cuvantul recenzie. acel cuvant este aplicat insa tuturor comentariilor de pe blog, indiferent daca sunt sau nu recenzii de tip clasic.
    Din acest punct de vedere este clar o contradictie intre ceea ce scrie in DEX si ce gasiti aici.
    2. V-ati eschivat de la orice explicatie referitoare la aria de semnificatii a cuvantului recenzie fiindca ati argumentat ca nu este proprietatea dvs. Atunci de ce il folositi ca argument. Eu neg acea explicatie, mi se pare incompleta… de aceea cat timp ramanem unul cu o parere imprumutata, celalalt cu experienta proprie si nu comunicam nu stiu daca putem ajunge la vreo concluzie.
    3. Intentia ironica din povestea cu cele 36 de recenzii o inteleg ca o contra la bloggerul meu furios. Perfect. O accept ca pe o forma de libertate a exprimarii.
    Dar eu cand afirm ca in 36 de recenzii nu
    am gasit acoperirea in definitia DEX-ului o fac in deplina cunostinta de cauza. Sunt multe cai de analiza ale unei carti, de prezentare a ei, de persuasiune. Pur si simplu incerc forme de exprimare noi care sa nu imi sune a academism si a discurs ex cathedra.
    4. Daca va referiti la Stefan Baciu, nu mai este in viata de mai bine de un deceniu. Daca va referiti la mine, multumesc pentru atentie.
    Cat despre Nichita Stanescu…nu era vorba despre valoarea acestui poet, ci despre faptul daca dvs. ati pus vreodata la indoiala epitetele hiperbolice care sunt asociate numelui sau. Oare nu a avut nicio poezie proasta. Oare a scris poeme conform definitiilor specilor literare din DEX?
    Si ultima dilema. Este decizia dvs. de a afirma ca aceste trei personaje nu au emis pareri. Explicati-mi si mie ce intelegi prin a emite pareri. Dar daca se poate fara ajutorul DEX-ului fiindca altfel data viitoare ma inarmez si eu cu Gramatica Academiei.Editia din 2005.

    raspunde

  9. rebecca spune:

    Cred ca nu ati fost suficient de atent la cele scrise de mine. Sper sa fie ultima discutie in contradictoriu, deoarece energia mea negativa prefer sa o consum cu aspiratorul. Adica fac curatenie prin casa, pentru a evita ulterioare neintelegeri(ca si anterioarele). Ati intrebat “Si apoi unde am pomenit eu de recenzie in text? Oare cumva acest site se numeste recenzii.ro?” am raspuns de unde neintelegerea privind termenul.
    Nu era vorba de eschivare nu era vorba de argumentare. Parerea mea era “de aici am inteles doar ca recenzorul ar trebui sa isi scrie propria carte dat fiind afluxul de idei pe care le are comentand scrierile altora”. De negat ramane sa negati doar definitia si pt asta v-as sugera sa contactati autorii dex-ului ca fiind invechita, desueta. Puteti avea succes la urmatoarea revizuire.
    Nu ma refeream la autorul cartii ci la autorul reviziei, d-ta erai cel in masura sa dai raspuns la ?(raspunsul il am deja-tot intuitiv)deoarece d-ta ai creat personajele. Daca nu ar fi fost asa de ce as fi pus la indoiala realul sau fantasticul?
    Nu inteleg insa unde am pus la indoiala valoarea unui poet la superlativ ex Nichita? Si chiar daca ar fi fost asa cine spune ca superlativul e echivalent pentru to(n)ti.
    Nu eu am afirmat ca personajele nu emit pareri “nu cumva nu au emis pareri?”- am interpretat fara sa insist pe structura sa gramaticala.
    Cat despre a emite pareri consider ca ati fost ironic incercand sa-mi smulgeti definitia, luand in considerarea faptul ca prima mea opinie a fost ” Uitarea era asternuta inca de la inceput peste autor deoarece iertati-mi indrazneala dar nu are decat slabe aluzii la volumul acestuia de poezii” si facea referire la ” şi a venit iarăşi uitarea peste Ştefan Baciu şi s-a văzut cine a vorbit: Eu, Criticul şi Bloggerul”. Adica de ce iarasi? cand eu nu am aflat prea multe despre poezii-k am prins ideea, sunteti inovator, original dar v-ati supus riscului cand recenzia a aparut pe blogg. Doar nu credeati ca o sa placa tuturor?!
    Dar nemultumirea mea cea mai mare este de ce replica a venit ca o aparare a furiosului blogger ba mai mult ca o justificare? As fi preferat sa fi avut discutia asta fara a ne arunca in replici de genul” la bloggerul meu furios”.
    Asta e problema romanului, tot timpul tre sa convinga pe cineva ca el are dreptate. Si totusi stim ca ea undeva la mijloc-neargumentat

    raspunde

  10. billy spune:

    A fost sau n-a fost recenzie ? Asta-i intrebarea care apare dupa fiecare prezentare de carte facuta de Gabriel Mirea. N-am nici cea mai vaga idee de raspuns.
    Dar nu pot sa raman indiferent la incercarea lui de a sparge tiparele, de a incita, de a iesi din rutina. Merg pe mana lui Gabriel. Si-l citesc in continuare.

    raspunde

  11. billy spune:

    cat despre dialogul de mai sus…imi permit sa-l citez pe marele Vladimir Ilici Lenin : ” Relaxati-va, relaxati-va, relaxati-va.”

    raspunde

  12. Ce ar fi daca, pentru potolirea spiritelor (vei, ce frumos suna ele cand se ciodanesc pentru idei literare si nu pentru altele..), ce ar fi, ziceam, sa se revina si la sintagma: eseu critic?
    Gabimirea pare inclinat catre acest gen, mai curand decat sa imite recenzentii obligatoriu lipsiti de personalitate
    Mihai Radulescu

    raspunde

  13. Andrei Rosca spune:

    Dar ce ar fi ca “recenzentii obligatoriu lipsiti de personalitate” si care nici macar nu mai citesc cartile pe care le recenzeaza sa se apuce sa faca altceva iar cuvantul “recenzie” sa capete alta valoare?

    raspunde

  14. Disutia aceasta imi aduce in minte prezenta unui om tare cumsecade care avea, intr-o revista de pe timpuri, un colt de jumatae de pagina dactilo. Aici apuca saptamanal sa-si spuna parerea despre cam tot ce aparea in literatura noastra. Apropiindu-se de varsta pensiei, noul redactor sef i-a propus sa-i culeaga intr-o carte cronicutele atat de oneste. A refuzat, din prea marea-i modestie. Nici macar numele nu i l-am retinut, dar personalitatea, precum se vede, nu i-am putut-o uita. Propun spre judecata viitorilor tineri recenzenti atitudinea acelui domn minunat care nu s-a iubit pe sine, in cele ce scria, ci a iubit literatura.
    In semn de respect, Mihai Radulescu

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro