Autor: Mihai Ursachi
Rating:

Critica literatură şi picătura de adevăr

La unul dintre examenele de literatură, m-am pomenit cu un subiect despre Duiliu Zamfirescu. Nu ştiu de ce l-am evitat pe acest scriitor de pe la începutul secolului trecut, nu-mi sunau bine promisiunile dramatico-liricoide din scrierile sale, cert e că o cam băgasem pe mânecă. Totuşi am reuşit să adun din vai de memoriile mele critice şase rânduri pe ciornă. Măi, ce puţin se vedeau - nici de un amărât de cinci nu erau vrednice!

Cu toate astea, am fost la sfârşitul examenului singurul student care a luat nota maximă. Cele şase rânduri au ajuns amplificate în opt pagini. Cum am reuşit minunea? Întâi am oferit un amplu context istoric, apoi am căutat cu cine s-ar putea compara acest scriitor, ce tendinţe culturale erau în epocă, mai strecuram un firicel de informaţie din bietele şase rânduri. Totul era de parcă aş fi citit, de parcă aş fi uitat o sumă de elemente, dar că gândisem, asimilasem, ipostaziasem scriitorul. Informaţia despre Duiliu Zamfirescu era foarte puţină, e adevărat, dar putea fi găsită, ca un fel de fir roşu mai tot timpul întrerupt în tot acel comentariu.

Şi mă gândeam că o recenzie e până la urmă construită tot pe astfel de informaţii puţine. Subliniez ceva gânduri ale cărţii, mâzgălituri condensate apoi în două-trei pagini de notiţe cărora ulterior li se oferă un cadru, o logică şi mai ales trimiteri la alţii, literari sau plastici. Deşi paginile de critică par să spună foarte multe despre carte, suferă de fapt de un fragmentarism ţipător, de deformarea intenţionată şi rău mascată cel mai adesea a criticului.

Ce uşor uităm de oglinda strâmbă a criticii literare!

Confundăm discursul atractiv, bogat ornat al cititorului profesionist cu cel al cititorului profund care-şi face din acea carte punctul de pornire al gândirii sale. Poate că totul în critică e să prezinţi ca şi cum ai fi un lector esenţial, un filtru fără de care cartea iniţială să nu mai poată fi înţeleasă.

Deprimările lectorului profesionist

Mă uit acum la cele câteva pagini de notiţe extrase din cartea postumă a lui Mihai Ursachi, Raţiunea poeziei şi mă cuprinde o deprimare asemănătoare celei unui lucrător cu picamerul. De ce să-i schimonosesc paginile cu drăcuşorii mei critici? De ce din discursurile sale, nu m-am mai lăsat sedus de cele mai multe idei pe motiv că le ştiam de pe la alţii sau că nu erau bine gândite ori convingătoare. Şi ce dacă? Unele din ele poate că nu erau pentru ochii mei, deşi când scrii o carte rişti să cadă mai ales sub priviri nepotrivite. Poate că această carte e totuşi o făcătură a postumităţii lui Ursachi, nu aveau ce căuta aici discursuri ocazionate de o aniversare a naşterii lui Eminescu, discursuri festiviste şi declamative. Dar poate sunt cititori amatori de retoric ori doar producători în serie de banalităţi pe tema Eminescu. Cu aceste fantome de poate, cu astfel de ezitări nu ajung nicăieri.

Să revenim la cine a fost Mihai Ursachi?

Un ieşean ce a murit de puţină vreme, în 2004, cu poezii greu de găsit prin acest Bucureşti totuşi vorace cultural, un poet cunoscut mai cu seamă ca autorul marelui Poem de purpură, fugit din ţară în 1981 în America, colaborator al unui număr însemnat de reviste din exil, unul dintre foarte rarii intelectuali reîntorşi în 1990 în ţară. Ajunge cu CV-ul său, până la urmă fiecare scriitor recoltează de-a lungul vieţii o cantitate oarecare de diplome de studii, de premii, de onoruri şi onorarii care te fac să ridici din umeri.

Prefaţa raţiunii poeziei

Liviu Antonesei, în Prefaţa celor 24 de eseuri, le recunoaşte o anumită grandilocvenţă, totuşi mult mai vizibilă în opinia mea în eseurile conferencioase despre Eminescu - dar spune că există şi un ton ironic ori ambiguu, probabil mai apăsat pentru cei care l-au cunoscut personal.

Suita mea de idei sau cele şase rânduri amplificate

a. Poezia de valoare şi banda rulantă
Să parcurgem împreună câteva dintre ideile lui Mihai Ursachi. Într-unul din primele sale articole constată îngrijorat că poezia de valoare este o formă de agresiune în raport cu societatea modernă, al cărei simbol a devenit banda rulantă. Până şi cărţile au ajuns să fie o marfă ca oricare alta, un torent abundent: "la un capăt al benzii intră bradul cu miros de munte şi la celălalt curg cărţile, torentele de cărţi". Câteva pagini mai încolo arată că dilema economică dacă omul e mai degrabă consumator decât producător sau invers e fără sens în poezie - "prin folosirea unei lame de ras, aceasta şi-a pierdut o dată pentru totdeauna valoarea ei specifică, cât şi valoarea ei abstractă. Dar citind Iliada, aceasta nu-şi pierde valoarea, ci abia îşi instituie valoarea". Mai mult, printr-o suită de deducţii ale modului cum se formează personalitatea umană constată că "din spiritul lui Eschil se află ceva şi în automobil". Că de fapt există şi o cultură a economiei, nu numai o economie a culturii.

Ideea este că aceşti termeni provoacă confuzii şi între personalităţi culturale care ajung să se autodevoreze prin publicarea a prea multe volume cărora le lipseşte adâncimea: "Poezia în serie după reţeta la modă, pentru consumul imediat" are un efect dizolvant şi nociv". Apoi se întâmplă paradoxul că nici măcar autorii nu mai ştiu ce şi câte poeme au scris, care sunt de preţ şi care doar versificări de umplut câte un volum pe an şi aşteaptă salvarea de la critici ori de la vreun computer cu gust literar ca să-i readucă pe aleea scriitorilor esenţiali.

b. Vorbe cu tăiş
Din rarele ironii cărora le-am apreciat raţionamentul a fost şi cea care spunea că unele îndeletniciri nu pot fi puse pur şi simplu pe o carte de vizită, de pildă sună aiurea X., mare poet aşa cum nu merge nici Y, spion profesionist sau V, escroc internaţional.

c. Groparii poeziei
O altă notă gravă a criticelor ursachiene mi-a scormonit o rană veche - aceea provocată de cei care văd iminentă moartea poeziei. Autorul a căutat să vadă rostul acestor declaraţii şi a constat că de fapt nu întregii poezii i se presimte extincţia, ci numai celei de defulare cotidiană a angoaselor. De aceea le-o întoarce ironic groparilor poeziei: "poezia nu are şanse de a dispărea, atât timp cât înclinaţia speciei umane către pălăvrăgeală nu va dispărea" Această pălăvrăgeală de tipul foaie verde, cal albastru va continua să existe şi chiar să placă, pentru că întotdeauna Romi va încerca să-i transmită lui Juli un mesaj cât mai sclipitor, de genul te sărut pe inimă şi care întotdeauna va avea mai mult succes decât simplul hai să facem amor sau te iubesc".

Ori combate ideea aceea postmodernistă cum că n-ar mai avea rost să ascultăm discursuri lirice despre amor când am putea face în acest timp încă o partidă (mă rog, lucrul acesta l-aţi putea săvârşi şi în loc să citiţi această recenzie!). Încheie profetic cu ideea că "specia autorilor de graffitti nu va dispărea nici când vom locui pe Marte". Crede chiar că în eonul următor orice eseu, critică, discurs dacă nu vor fi amplasate sub semul creaţiei genuine, dacă nu vor fi scrise de cititorii profunzi ori de poeţii care percep actul scrierii ca suferinţa unei boli grele, ca experienţă cutremurătoare, pur şi simplu vor dispărea în oceanul de imitaţii şi galimatias-uri literare.

Două idei de la capul rândului

La finalul acestui articol, aş mai consemna două dintre ideile sale - pe de-o parte că nu ai niciodată garanţia că o carte nouă chiar scrisă de un autor celebru, eventual hiperpremiat, cu multe voci critice favorabile în spate, îţi va provoca o satisfacţie estetică pe măsura reclamei sau a efortului financiar.

Pe de alta constată amar că lectorii superficiali, profesionişti, promotori ai unor teorii literare moderne suspecte care afirmă de pildă că textul literar nu mai trebuie citit, ci deconstruit, descompus, înţeles doar ca un fapt lingvistic oarecare şi care ignoră gnoza sau filosofia, au ajuns la situaţii sociale de invidiat, membri în Academie, profi universitari, alcătuitori de programe şcolare. Asta în timp ce adevăraţii creatori de genul lui Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Marius Robescu au murit "în mizerie şi degradare". Totuşi oare de ce nu o fi numit Ursachi despre ce critici era vorba! În schimb apasă pe latura patetică prin expresia "mizerie şi degradare". Aşa grosso modo poate să aibă dreptate, propoziţiile sale sună a militantism şi calofilie, dar în literatură sunt atâtea nuanţe, atâtea destine neasemenea încât ridic din umeri îngrijorat că ar putea fi valabilă şi reciproca. De ce poeţii nu scriu programe analitice? Cine-i împiedică? De ce nu pornesc măcar acum la asaltul Academiei şi la contestarea asiduă a numelor de acolo? Aşa că, flăcăi poetici, de azi, la luptă!

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea