Problema unei reţete pentru o recenzie de succes

Zilele trecute mă întrebam ce elemente ar genera o recenzie de succes? Care componente sunt absolut indispensabile pentru a realiza o recenzie - model, căreia doar să-i iei tiparul şi să o aplici la nu ştiu ce altă carte? Ştiu şi eu, ceva de genul recenziei - grilă, recenziei - test.

Cele două feluri de exprimare

Apoi m-am gândit că poate pun problema greşit fiindcă de fapt aceste consideraţii ţin de teoria literară. Ce vreau să spun prin asta: între teorie - fie ea de orice natură - şi literatură există un conflict ireductibil. De aceea probabil şi recenzenţii vor cunoaşte două feluri de exprimare - unii vor refuza orice fel de reguli pentru a înfăţişa "viaţa" din literatură, ceilalţi vor căuta tocmai ordinea, "tiparul", clasificarea.

Motivaţiile adânci ale fiecărei specii de recenzent:

1. Vitaliştii consideră cartea o experienţă cel puţin egal semnificativă cu o aventură de viaţă şi ca atare caută să integreze lectura în judecarea mai largă a realului. Pentru ei cartea este un obiect printre altele la fel de semnificative.

2. Teoreticienii privesc cartea ca un construct. Nevoia de reţetă este generată la origine de lenea cititorului de a parcurge cartea care s-ar mulţumi cu un eventual rezumat, nişte caracterizări acolo, câţiva stropi de asemănări şi predicţii. În fond, recenzenţii teoreticieni idealizează viaţa literaturii. O decantează prin retortele unor criterii, îi identifică specia dominantă, forma de limbaj, naratorul, ideile" Dau iluzia că sunt mai aplicaţi decât recenzenţii vitali care nu concep cartea în sine ca pe o unică ocazie de a merge la Disneyland, mă rog Bookland, ci ca pe un fenomen zilnic, alăturat nevoilor primare umane.

Două perspective - un singur recenzent; rolul său

Fără îndoială, orice distincţie îşi are partea sa idealizantă şi de altfel ţine de tabăra teorică. În realitate, recenzentul vital şi recenzentul teoretic coexistă în sufletul oricărui om care vrea să spună ceva despre propria lectură. Raţiunea ne cere reguli, simţirea însă ni se revoltă împotriva ideii de reguli. Citim multe lucruri, dar anumite cărţi se dovedesc experienţe covârşitoare. Şi până la urmă ce nu este esenţial, captivant, curgător, concentrat nici nu poate avea un sens. Rolul unui recenzent nu este de a aduna cioburi narative într-un nou înţeles (ar însemna să fie el însuşi creator), ci mai degrabă să arate dacă avem de-a face cu o operă închegată, semnificativă prin ea însăşi sau doar cu un maldăr de fapte/cuvinte în neorânduială.

Lupta între viaţă şi teorie

Mai mult cred că lupta între viaţă şi teorie se dă la orice nivel literar. De exemplu în planul romanesc:
Autenticitatea - una dintre noţiunile reclamate de majoritatea scriitorilor - este generată de observaţia directă, de participarea live la fenomenul particular.

Naraţiunea ca prima probă a unui roman şi reţeta narativă ca formă de exprimare sunt posibile în momentul când evenimentului prelevat i se aplică o grilă lingvistică - sunt epurate toate elementele care ies din naraţiunea extinsă. Se regăseşte aici ceva din distincţia dintre natural şi artificial. Iar cei doi poli între care se mişcă personalităţile literare pot fi cei mai bine imaginaţi prin inocenţa începătorului în faţa viului şi a punctului său de vedere neaşteptat pe de-o parte şi artefactul greu de digerat al omului de meserie, pe de alta.

O exemplificare a distincţiei

Avem evenimentul de relatat. Cât suntem începători, fără să ne fi făcut propriile noastre instrumente de observaţie, este posibil ca tinereţea, inocenţa, voinţa de a cuceri obiectul să ne dea o viziune insolită. Care doar întâmplător să aibă şi succes. Numai că repetarea acestei forme de înţelegere a realităţii va produce întotdeauna dezamăgire. Persoana literară se clasicizează, devine monotonă şi prizoniera propriei reţete.

Este posibilă o revenire la inocenţa iniţială, la acea tatonare juvenilă şi exuberantă?

Înclin să cred într-un răspuns negativ, deoarece de acum autorul a conştientizat că există noţiuni de teorie literară şi că pot fi căi mai comode de interpretare a evenimentului. Este ca şi cu experienţa provocată de un oraş nou. Permite străbaterea lui în toate părţile, dar se constituie ca o aventură cu timpul orice abatere de la anumite trasee prestabilite. Şi cum toţi ne stabilim modul particulare de a străbate teritorii în lumea fizică, deseori fără să le conştientizăm, aşa se întâmplă şi în raportul cu obiectul de observat. Scriitorul cel nou e interesant la început fiindcă stabileşte un traseu spiritual insolit, în orice caz întemeiază un traseu radical diferit de cele pe cunoscute înainte. Sau dacă urmează acelaşi traseu, stabileşte alte puncte de interes. Realizează contra aşteptărilor noastre un demers care ulterior îşi pierde însă semnificaţia fie prin repetare, fie prin teoretizare literară. Michel Foucault se mira în cartea sa "Cuvintele şi lucrurile" de faptul că la un moment dat gândirea unei anumite epoci devine lipsită de interes. Anumite trasee spirituale devin desuete în mod evident după o vreme.

Raportul dintre obiectul realităţii şi valoarea absolută a operelor

"Bine, bine, dar cu marii creatori nu se întâmplă aşa" - îmi va replica vreun cititor - "operele lor sunt toate valoroase!..." Dacă este să privim într-un mod serios şi depărtat de snobismul literar, operele oricărui scriitor sunt inegale ca valoare, ba chiar înlăuntrul fiecărei opere sunt pagini mai valoroase şi altele apropriate de lipsa semnificaţiei. Nu există o carte genială integral.

Dacă ar fi aşa, ar citit-o toţi. Şi când aţi auzit de un asemenea miracol?

Scris de Gabriel Adrian Mirea