Autor: Dănuţ Ungureanu
Rating:

Echivalenţe

Înclin să cred că suita de aproape 200 de schiţe prezentate în cartea lui Dănuţ Ungureanu sunt echivalentul unei serii de epigrame în poezie sau altfel definite, se găsesc aici descripţii ale unei cărţi de caricaturi. Personajele sunt înceţoşate, realizate din câteva trăsături de condei din care una este foarte îngroşată în derizoriu.

Perle de duzină sau de cultură?

Din păcate multe pagini suferă de "generalită", nereuşind să prindă nici ironia, nici să fie clare în mesajul lor. Acesta este riscul paginii intenţionat hazoase: uneori îşi pierde pe parcurs piperul. Totuşi ai ce găsi în maldărul de pagini propuse de Dănuţ Ungureanu. Din acest punct de vedere al comicului sau al situaţiilor care te pun pe gânduri, voi numi câteva bucăţi remarcabile:

Blasfemiile miturilor, Supravieţuitori în taxi, Corupţia vine din Australia, Celebritatea jurnalului intim, Vampirul ideilor, Epidemie de optimism, Râsul-plânsul, Adolescentul în tramvai, Duşmani de nădejde, Acela cu sprayul, Fabrica de idei, Omul bun şi băieţelul neastâmpărat.

Trei schiţe sub lupă

Iată o scurtă analiză a trei dintre aceste schiţe de calitate prin care încerc să lămuresc parte din punctele de rezistenţă ale acestui tip de scriitură:

Voi începe cu bucata intitulată Omul bun şi băieţelul neastâmpărat. În linii mari, este vorba de un băieţel căruia i se permite să scrie pe un caieţel lucrurile pe care le vede în preajma sa. Curând însă doar din trei scene întâlnite pe drum umple tot caietul exasperându-l pe maturul care i-a dat permisiunea să scrie şi care "se înfurie şi-i trase una. «Da"™ ce crezi, neruşinatule că ţara asta e o ladă de gunoi? Altceva nu mai vezi decât rele? Ia dă încoace"™ caieţelul acela, să te văd dacă la anul mai poţi să-ţi cumperi altul!»"

Ce găsim aici ca aspecte literare? O parabolă - dacă te apuci să scrii tot ce vezi rău în drumul tău nu mai termini niciodată, o exagerare provenită dintr-o nechibzuinţă a adultului care caută să scape de supravegherea spirituală a copilului, un set de constatări sociale, realmente sunt unii care fură, se lasă corupţi, mint, comit tot felul de murdării. La sfârşit, protestul omului bun este ca un strigăt în ţara surzilor. Ne-am obişnuit atâta cu criticarea strâmbătăţilor, iar nu cu îndreptarea lor, că atunci când vine cineva să mai vadă şi aspectele pozitive îl privim cruciş, ca venit de pe o altă planetă.

În Fabrica de idei un amic de-al naratorului aşteaptă înfiinţarea unui post special pentru el de "emitent de idei". După ce ni se explică ce ar fi necesar pentru a produce idei pe bandă - un regim special, un moral tun, "emisiuni televizuale nici prea-prea, nici foarte-foarte", în ultima frază tipului i se cer pe loc două idei prin care să-şi demonstreze harul:
"Prima idee este mobila acoperită cu un strat subţire, vreun milimetru, de sticlă. Nu mai trebuie detergenţi, nu mai trebuie soluţii de lustruit" A doua idee este aceea a dinţilor sculptaţi. Nu toţi, doar cei din faţă. În loc de canini şi incisivi, reproduceri minuscule" Avantajele sunt estetice. Când zâmbeşti, nu mai trebuie să mergi la muzeu".

Observăm stupefiaţi valoarea unor astfel de idei provenite din încercarea anulării anumitor acţiuni. Pentru personajul nenumit mai important este să nu mai existe detergenţi de mobilă ori să nu meargă la muzeu, decât posibilul pericol de a se sparge sticla de protecţie sau evidentul chin de a sculpta miniatural pe viu. De asemenea îmi pare că fascinaţia existenţei unei emisiuni de idei pe bandă rulantă provine din spiritul nostru acumulativ, interesat de "mult, ieftin şi bun" (cum spune Ungureanu într-o altă schiţă). O asemenea gândire cantitativă elimină însă calitate, ideile dovedindu-se superficiale, stupide, lipsite de originalitate, metafore de doi bani. Mai adânc, această schiţă este o satiră adresată multor autori care "scriu pentru ei", dar în acelaşi timp aşteaptă să vină personajul cu ochelari şi ţigaret de aur care să-l sponsorizeze, să-l plătească regeşte fără să facă niciun efort în plus. Amicul lui Ungureanu poate fi plasat cu certitudine în familia de sânge a caragialeanului Conu"™ Leonida.

Am ales trei schiţe pentru a respecta astfel gândirea trifrazică a acestor scrieri. Voi sfârşi cu Blasfemiile miturilor. Remarc abia acum lipsa oricărui cadru al acţiunii care este centrată exclusiv pe o conversaţie între doi amici. Unul dintre ei este sfărâmătorul de mituri. De pildă cel al Mioriţei. Pasajul este savuros şi merită reprodus întregime:
"S-a pornit de la versurile cinci - şase, respectiv «Trei turme de miei / Cu trei ciobănei». Unde-ai mai pomenit, îmi zice amicul eretic, turme de miei? Turmele sunt alcătuite din oi, câţiva berbeci şi mieii lor. Probabil că informaţia iniţială a fost «trei turme de oi / cu trei ciobănei». Păi nu mai rimează deloc, mă exprim timid. Tocmai, sare amicul, ai pus degetul pe rană. «Oi» nu mai rimează cu ciobănei. Dar, scuză-mă cine a pomenit în acele vremuri ciobănei? Oamenii acelei epoci erau mai degrabă viguroşi, dintr-o bucată. Putem vorbi nu despre «ciobănei», ci despre «ciobănoi». Astfel, merge şi rima: «Trei turme de oi / Cu trei ciobănoi». Observi cum se îmbină armonios realitatea istorică şi rima?"

Sau explică legenda Meşterului Manole în termenii unui constructor negativist: nici mânăstirea n-a putut fi ridicată, nici Meşterul Manole n-a putut să zboare din cauză că materialele nu erau grozave. E persiflată aici aceeaşi gândire meschină, superficială, care nu vede faptul literar, ci infimele contradicţii practice. Iar când marele critic înlocuieşte el versurile cu unele mai "potrivite" iese după cum vedem un adevărat dezastru. Mi-e teamă însă că acest pasaj citit de către elevii copiicioşi va fi reprodus întocmai, iar ei vor fi siguri că de fapt aşa ar trebui să sune Mioriţa cu ciobănoiul moldovean şi cu ceilalţi.

Draga de opoziţie

Principiul pe baza căruia îşi construieşte schiţele este clar opoziţia între două stări de lucruri sau două personaje: tânăra petrecăreaţă şi dansatoare care nu-l lasă o clipă să răsufle pe invitatul leneş; nuanţările lingvistice ale omului de rând care declară ritos că nu fură, ci găseşte lucruri; optimistul incurabil care vede indiferent de catastrofele din jur doar partea plină a paharului; cinstea spăimoasă din vremea lui Ţepeş şi necinstea protectoare de azi; prietenii şi duşmanii de nădejde,etc.

Tehnici şi constrângeri

Are o tehnică destul de interesantă de prelucrare a faptului brut. Să zicem replicii stupide din tramvai îi găseşte un context, o încadrează într-o serie, într-o tendinţă socială. Are rolul unei bijutier" pune perla cea agresiv de vizibilă într-un colier care o estompează uşor şi îi maschează impurităţile.

Remarc dificultatea realizării acestor schiţe datorită constrângerilor tipografice probabil impuse de revista "Banii noştri" în care am înţeles că au fost iniţial publicate. Devine totuşi obositoare la lectură această manieră obstinată; trei fraze şi-o introducere. Probabil - nu am stat să măsor, vor fi fiind un număr fix de semne tipografice, ceva între 500 şi 1000. Dacă redactorii ziarului au constatat fidelizarea unui anumit public la scrierile lui Dănuţ Ungureanu, i-ar fi putut da uneori şi spaţii mai ample de manifestare. Fiindcă "limerickul" periodic la care trebuie să se supună acest autor îl trădează de multe ori. Nu are timp să creeze un cadru potrivit şi o lălăie aşa în toate cele trei fraze ale sale. O întâmplare începută cu nişte întorsături de condei mai generale, care până să apuce să coboare în concret s-a şi dus schiţa. Uneori personajele rămân în coadă de peşte, erau cât pe-aici să existe, vorba lui Noica, dar pac! iar s-a terminat spaţiul. Este în această limitare tipografică nostalgia unor proprietari de ziar de a face literatura în pastile, mai mult, a unor elevi leneşi care ar citi şi ei un roman dacă ar avea dimensiunea unei pagini. Da, există punctul acela de vedere repetat obsesiv cu oamenii de azi care nu mai au timp şi care consumă - cum e cazul în Japonia - literatura în pastile la telefon, un fel de sms-uri literare, totuşi anumite zone literare nu se lasă aşa uşor prinse cu o plasă doar de câteva sute de caractere. Sunt autori cărora le trebuie o carte pentru a sintetiza la sfârşit o idee, ambiţia lui Ungureanu este de a realiza un "Sesam deschide-te!" cu oricare dintre schiţele sale. Nu o reuşeşte decât arareori, de multe ori iese la suprafaţa narativă cu carcase de scoici, fără perle, fără întâmplări care să lămurească generalismele emise, fapt care mă duce cu gândul la faptul că umorul este până la urmă şi o chestiune de noroc, în ciuda tuturor tehnicilor scriitoriceşti acumulate.

Idei versus reţetă de succes

Pe de altă parte, tocmai acest tip de scriere are azi un deosebit impact lecturial, întrucât este în firea umană tendinţa spre shortcut-uri, majoritatea tinerilor de pildă întreabă cât de groasă este o carte, iar dacă le spui că pot citi doar o pagină şi să se lămurească, îi vom câştiga de cititori pe cei mai încăpăţânaţi iubitori de nonliteratură dintre ei. Cum adică o idee pentru o carte? Mai bine, cel puţin tot atâtea idei câte pagini are o carte" Riscul: multe dintre acestea nu sunt de fapt idei, ci clişee prelucrate la un mod amator.

Orizont de aşteptare

De la o asemenea scriere nu te aştepţi la profunzimi, ci la picături acide.

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea